17 martie, 2016

Republica ideilor singure



La începutul studiilor mele de filosofie m-a fascinat lumea ideilor din teoria platoniciană. Acolo ideile sunt un principiu de existenţă, dar şi unul de cunoaştere: deasupra noastră există o lume perfectă, eternă, organizată piramidal, iar deasupra tuturor se află Binele, Adevărul şi Frumosul, iar cel mai jos se află ideile vulgare. Cum să nu te fascineze Platon la 20 de ani când, chiar și fără multe noţiuni de metafizică, poţi observa experienţial că existenţa noastră este doar un reflex palid al lumii adevărate, o copie, întruparea imperfectă a unei idei, o lume a cărei imagine tremură neclară pe peretele peşterii în care suntem prizonieri. Cum să nu adormi liniştit când Platon tocmai ţi-a spus că sufletul nostru aparţine lumii ideilor şi că el tinde mereu a se întoarce acolo, fiind condamnat să ne însoţească doar pentru o existenţă trecătoare?

M-am despărtit de naivitatea lui Platon când l-am descoperit pe Karl Popper (1) și Lumea a treia, propovăduită de el ca lume a ideilor. Marele epistemolog (2) gândea trei straturi ale existenţei, organizate sub forma a trei lumi: W1 - lumea obiectelor, W2 - lumea stărilor psihice şi W3 - lumea ideilor, a conţinuturilor obiective de gândire. În lumea a treia drept de cetăţenie au ideile, teoriile, conceptele, creaţiile artistice, valorile, lumea aceasta este eternă, autonomă şi independentă faţă de celelalte lumi, iar realitatea ei este argumentată prin faptul că poate acţiona asupra celorlalte lumi, ceea ce invers nu este posibil.   
Mi-a plăcut mult această teorie, chiar dacă era abundent criticată în filosofia acelor vremi, mai ales pentru că vorbea despre forţa lumii ideilor de a se regenera, de a se reproduce şi a duce mai departe existenţa. În căminul UBB (3) de la „Avram Iancu”, apropiat de Cimitirul Central, am pierdut multe nopţi discutând despre autogenerarea obiectelor din lumea ideilor sau despre rolul mai mic sau mai mare al sistemului şi despre controlul asupra gânditorului: este controlat sau nu de sistem?

Au trecut anii peste mine și mi-am reamintit de Karl Popper când am citit un eseu seducător al lui Horia-Roman Patapievici (4), republicat apoi într-o lucrare independentă, în care, întrebându-se asupra lipsei de ecou a filosofiei lui Mihai Şora, conchide că noi, românii, suntem apăsaţi de un fel de hegemonie a culturii generale, care exclude o piaţă a ideilor mai specializate, toate acestea conducând la o ecranare a comunicării dintre noi, blocaj care împiedică formularea unui bine comun, determinând deci inexistenţa unei realităţi comune construite. Am fost mâhnit și eu de mai multe ori de inexistenţa unei dezbateri de idei, a polemicii la obiect, constatasem lipsa unei instituţii a dialogului specializat şi a admiraţiei, dar nu avusesem niciodată curajul de a ajunge la argumentul ontologic al tânărului Patapievici - realitatea culturală nu există - sau la cel mai radical al lui Ioan Petru Culianu, reluat de Patapievici - cultura română contemporană nu există!

Am ţinut şi eu, în tinereţe, la o universitate, o conferinţă despre cultura noastră ca o cultură de ecou, cultură a influenţei mediate, cultură narcisist-egoistă, cultură a solipsismelor şi solilocului. Drept să spun, nu îmi mai aduc aminte argumentele de atunci, ştiu doar că unul mi-a rămas ca obsesie: societatea şi cultura noastră sunt înfricoşate să construiască o oglindă în care să se uite din când în când. Fuga de oglindă și formarea unei memorii colective coerente prin dialog, dezbatere şi sortarea argumentelor mă urmărește încă, ori de câte ori mă uit transversal peste studiile sociologice de măsurare a opiniei publice pe care le-am făcut de-a lungul timpului.

În volumul „O idee care ne suceşte minţile” (5) argumentul unei divizări a culturii europene, cu referire la memoria comunismului, este folosit pentru a explica existenţa unei cortine psihologice de fier, prin refuzul Vestului de a integra şi a înţelege memoria Estului.
Obiecţiile pot fi multe aici, dacă abordăm ideile prin metafora „pieţei”. Este vorba doar de o desincronizare între cerere şi ofertă, cele două nu se întâlnesc sau nu există una dintre ele? Să nu fie oferta bună, seducătoare? Nu cred asta, apar în fiecare an lucrări foarte bune în diferite domenii de activitate, în cel literar sau artistic. Atunci avem o problemă cu cererea, ea să fie de vină? Dar fiecare dintre noi facem parte din piaţă, chiar şi creatorii pot participa, nu doar cei care sunt doar consumatori. În piaţa ideilor, foarte puţini sunt doar consumatori pasivi, cei mai mulţi dintre consumatori au, de regulă, condiţii pentru a produce şi ei, pentru a da mai departe idei, a polemiza, critica sau a adula. De ce nu se întâmplă asta, de ce nu se naşte o efervescenţă care să valideze/invalideze idei, să creeze tendinţe, curente sau chiar şcoli de gândire?
Un prim răspuns am avut senzaţia că-l intuiesc recent, când am participat la deschiderea casei lui Nicolae Ceauşescu din cartierul bucureştean Primăverii. Am fost curios să văd feţele primilor 1.000 de vizitatori care s-au înscris, în doar câteva ore, pe internet. Au venit şi oameni foarte tineri şi oameni foarte în vârstă, ca două emisfere ale memoriei obiectivate a comunismului. Puţină pasiune se mai vedea în ochii şterși ai celor vârstnici, dar nu era nici respingere sau ură în privirea celorlalţi. Plana o linişte peste cei care stăteau la coadă, încât se auzeau mai tare ciorile care veneau să pună stăpânire pe cartier, dar mai ales o lipsă de dialog, un fel de evitare reciprocă. I-am întrebat pe tinerii care supravegheau exponatele din clădire dacă oamenii polemizau, dacă au auzit ceva semnificativ. Nimic. Totul se consuma în linişte, într-o izolare totală. Chiar soţii și soţiile comunicau mai mult prin gesturi, probabil cu semnificaţii îndelung exersate între ei. Cei care se apropiau de mine puneau întrebări cu voce joasă, pentru a nu fi auziţi de ceilalţi. Am plecat spre casă cu o mare tristeţe şi supărat pe mine pentru că, de peste 20 de ani, încercam să justific în toate formele că orice comunicare este și o formă de catharsis. Privit în acea seară, eșantionul de vizitatori părea o bucată de Românie însingurată, unde cărările dintre oameni au fost năpădite de buruieni, cum spunea Părintele Bartolomeu Anania într-una din cuvântările lui.

Oamenii au pierdut abilitatea de a comunica, de a se expune. Nu simt nevoia să se valideze, să caute a se confrunta cu ceilalţi. Funcţionează, probabil ca efect al comunismului, mai multe circuite de dialog cu caracter consensual, reţele de prietenii, cutii de rezonanţă. Sunt lumi paralele şi cercuri de adulatori restrânse, locuri în care se practică un narcisism şi un fel de clandestinitate autoasumată sau reflexă. Dacă am lua terminologia lui Pierre Bourdieu, nu avem un circuit veritabil, egalitar de consum al ideilor, ci un habitus care distanţează oamenii, reproducând un model de dominare specific comunismului sau societăţilor de clasă. Fugar aș nota că nici perioada interbelică nu a avut timp să aducă pe scena socială o clasă de mijloc, o mică burghezie capabilă să producă efervescenţa legăturii dintre o elită producătoare de idei şi una consumatoare, capabilă să reacţioneze pentru a crea o instituţionalizare a pieţei.
Habitusul ca sistem de dispoziţii durabile, cum susţine Bourdieu, sumarizează experienţele trecute și funcţionează ca matrice şi filtru de percepţii, evaluări, dispoziţii acţionale, ducând la reproducerea vechiului sistem. Inexistenţa unei clase de mijloc şi existenţa unei elite culturale care nu este obişnuită să comunice pe o piaţă extinsă, lucruri moştenite din comunism, toate acestea pot oferi o explicaţie, cel puţin pentru perioada tranziţiei noastre.
Lipsa dialogului cultural şi a pieţei ideilor se poate însă explica şi prin slaba instituţionalizare. În România, parcă teoria formelor fără fond, a împrumuturilor, se verifică cel mai bine atunci când studiem instituţiile. Instituţiile create la noi sunt de cele mai multe ori forme mimetice, rareori umplute cu sens. Ne place să copiem tot ce prindem, dar facem foarte puţine eforturi de continuitate. Entuziasmul începutului este urmat întotdeauna de uitare și letargie.
Pe de altă parte, o cultură a supunerii şi violenţei comuniste a creat reflexe de supunere, un habitus al izolării și protestului mut, care ne fac poate să nu fim capabili să girăm „conflictele” de idei. Orice dezbatere se personalizează excesiv, răspunsurile devin emoţionale, problemele unei posibile polemici se tratează ca „fapte de viaţă şi de moarte”. Ne este frică de micile crize pe care le presupune dialogul, de micile rupturi care sunt generate de trecerea de la unanimitate la segregare ideatică.

Să aibă oare vreun potenţial ideile toxice? Dar carieră ideile seducătoare? E greu de spus, aş crede mai degrabă că este aproape imposibil să plantezi o idee care să prindă rădăcini pe solul culturii noastre sau al spaţiului nostru civic sau să faci să crească şi să înflorească o idee nouă.
Întorcându-mă la liniştea vizitatorilor din reşedinţa familiei Ceauşescu şi la tăcerea lor mormântală, la muţenia şi izolarea lor, mă îndoiesc chiar de nostalgia după comunism pe care am măsurat-o, timp de peste 20 de ani, în sondajele pe care le-am proiectat. Acolo poate doar anonimatul sau tendinţa de a polemiza cu realitatea şi politica de azi creează o agregare de răspunsuri care pare a fi un punct de vedere sau o atitudine faţă de trecutul comunist. Ca să revin la distincţia pe care Andrei Pleșu o constata în lipsa de memorie culturală europeană cu referire la comunism, am senzaţia că românii sunt tentaţi să nu-și integreze solid nici propria lor memorie, atâta timp cât o ascund de ei înşişi, de semeni sau chiar de copiii lor. O zicere de pe vremea comunismului povestea despre un activist care îşi neagă propria atitudine cu o formula inspirată: „Am avut şi eu o idee, dar nu sunt de acord cu ea”.

Lăsate singure, ideile mor sau se îndepărtează de cel pe care l-au locuit, pierzându-se fără a mai putea să schimbe nimic din lumea noastră. România este locul unde ideile mor sau poate că România nu este o idee. Este, cred, mai degrabă o emoţie. 

Referinţe bibliografice

1. K.R. Popper, Logica cercetării, trad. rom. M. Flonta, Al. Surdu, E. Tivig, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981
2. Pentru cititorii tineri, epistemolog = cercetător al mecanismelor de cunoaştere
3. UBB – Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj Napoca
4. Patapievici, H.R., De ce nu avem o piaţă a ideilor?, Bucureşti, 2014 (ed. a 2 - a)
5. Pleşu, A., Liiceanu, G., Patavievici, H.R., O idee care ne suceşte minţile, Bucureşti, Humanitas, 2014

Editorial pentru SINTEZA, Revista de cultură şi gândire strategică, numărul 26, martie 2016.