20 august, 2016

Când artiștii ies în stradă


După Revoluție, am ţinut mai mult timp o rubrică în presa scrisă pe care am numit-o atunci Strada sociologilor. Publicam articole de critică socială, ca un fel de revanşă a sociologiei pentru deceniile de comunism în care aceasta a fost o profesie interzisă. Îi propuneam cititorului această denumire pentru că, înainte de 1989, puterea politică i-a interzis accesul pe ea şi nici nu cred că puterile prezente sau viitoare îi  vor lăsa  pe oameni să plimbe liberi pe trotuarele ei.  Am ales atunci metafora străzii deoarece împărtăşeam ideea că strada este locul unde curge viaţa socială, unde ne exersăm intersubiectivitatea şi ne profilăm identitar prin confruntare şi oglindire. Scriam atunci, poate cu o uşoară naivitate, ”Strada este locul simbolic în care ne prezentăm sinele falsificat pentru a corespunde unor imagini pe care le credem a fi dezirabile sau profitabile. Este locul în care minţim frumos pentru a semăna cu ceilalţi pentru a afişa semnele apartenenţei comune la civilizaţia modernă sau la culturi privilegiate. Ori simulăm pentru a ne distinge de ei, pentru a scăpa de obsesia numărului şi a atributelor uniformizatoare, pentru a corespunde cât mai bine imaginii de domni sau intelectuali”.[1]
Cred că strada nu mai este nici ce a fost şi nici ceea ce am crezut eu că va deveni, pe parcursul construcţiei unei societăţi deschise. Da, putea deveni loc al întâlnirilor miraculoase unde societatea se confruntă şi dezbate, pune de proteste sau susţine cauze sociale. Dar puţine lucruri s-au întâmplat dintre cele pe care le aşteptam din partea spectacolului străzii.

Strada nu mai este niciun loc unde ne prezentăm Sinele (falsificat  sau nu) în viaţa cotidiană. Marele Erving Goffman rămâne interesant, dar trebuie mult adaptat cred, pentru recitirea lui în lumea noastră cu întreaga şcoală a dramaturgiei sociale, deoarece întâlnirile virtuale au înlocuit expunerea face to face din societate. Nu ştiu cum vor mai funcţiona în viitor maximele interacţionalismului simbolic.
Dacă le-aş spune tinerilor mei doctoranzi (mulţi abordând temele societăţii virtuale) că, prin interacţiune, individul îşi pierde autonomia reprezentării şi intră în sfera de influenţă a publicului, cum scrie Gofmann, cred că ar zambi înţelegători cu un profesor care a rămas un pic în urmă cu vremurile. Riturile interacţiunii face-to-face s-au transformat în condiţiile unei întâlniri virtuale unde fiecare stăpâneşte, sau cel puţin asta crede, situaţia, îşi poate falsifica profilul prin găsirea nickname-ului sau fotografiei, nu are nevoie de strategii complicate pentru a face managementul impresiei. Pe Facebook nu mai avem aceleaşi mecanisme de recunoaştere mutuală, iar strada ar trebui probabil studiată deja cu alte concepte deoarece a rămas, ca să nu îl părăsesc pe Goffman, în cel mai bun caz un loc al întâlnirilor non-focalizate unde co-prezenţa este vagă sau chiar nulă.
În fond, poate că astazi, prin interacţiunea pe reţelele de socializare, marele antropolog american este confirmat în cel mai mare grad deoarece spunea, criticat fiind pentru asta, că actorul social trăieşte într-o lume socială unde este mereu ameninţat cu ofensa şi stigmatul. Acum, sindromul anonimatului a creat deja o lume virtuală a stigmatizării şi violenţei. Cu toate astea, reciprocitatea nu mai este atât de necesară pentru fluiditatea interacţiunii, astăzi butonul de blocare a celuilalt este la îndemâna fiecăruia şi este des activat, fără a face concesii pentru recunoaşterea reciprocă.
A apărut parcă o revigorare a protestelor de stradă în ultimii ani, în Romania. Dar încă nu cred că strada este în stare să schimbe lumea şi să aducă noul şi schimbarea. După Colectiv, mulţi au argumentat că nu ieşirea în strada a dat jos un guvern, ci vibe-ul de pe Faceboook. Cei care au plecat prin demisie atunci şi-au exprimat regretul apoi şi au fost dezamăgiţi de propria spaimă, cea care i-a facut să plece de bunăvoie. Păi, spunea un fost premier, au fost doar câteva mii în stradă, noi oare de ce am plecat? Mulţi sociologi consideră că în viitor nu în stradă se vor desfăşura revoluţiile. Puterea se fragmentează tot mai mult, se delocalizează, doar simbolic unii se mai îndreaptă spre Parlament sau spre guvern ca să protesteze. În noile configuraţii geopolitice tot mai mulţ activişti sau cetăţeni vorbesc despre pilotarea ţărilor din mari centre de putere care globalizează tendinţele economice şi suprimă forme de libertăţi sau privilegii locale.

Înainte de 1989, pe vremea comuniştilor, cu toata dictatura, oamenii îşi luau strada înapoi, chiar dacă nu era simplu de luptat cu dictatura. Chiar dacă oficialii dădeau nume ideologice străzilor sau locurilor publice, oamenii le dublau cu numele lor şi doar acestea funcţionau şi circulau ca şi denumiri consfințite. În oraşele noastre peste tot erau restaurante cu nume de tipul: La căţeaua leşinată, La Ţâţoasa, La trei păduchi, La varice. În oraşul în care învăţam, localul din apropierea sediului Securităţii se numea La securistul grăbit, chiar dacă pe firmă scria mare de tot: restaurant Expres. Într-un oraş unde aveam prieteni s-a montat o statuie ecvestră, frumoasă, dar cu un cal dotat cu mădular falnic. Atunci lumea a numit piaţa şi localul din acea zonă: La p--a calului. Autorităţile, neinspirate, au încercat să reducă dimensiunea organului, dar asta nu a făcut decât să întărească denumirea pe care oamenii au dat-o.
Dar strada era în perioada comunistă un loc al vânătorii continue de bunuri. Oamenii ieşeau în oraş înarmaţi cu plase şi pungi uşor de pliat prin buzunare sau cu genţi mai mici în speranta că vor gasi ceva la vreun magazin, în speranţa că „se va băga ceva”. Unii spuneau oarecum conspiurativ că merg la un PPC, adică la Poate pică ceva. Când se aducea marfa, toata lumea se punea la coadă şi, uneori, fără a mai întreba ce anume se dădea. Uneori bietele femei pensionare aflau că stau la coada la bocanci pentru bărbaţi sau pentru cărţi sau alte lucruri de care nu aveau nicio nevoie.

În decembrie 1989, mulţi au ieşit în stradă la Revoluţie, deşi patrula armata cu tancuri, pentru că, într-un fel, simţeau că strada era a lor. Dar nu armata şi tancurile au reuşit să-i goneasca pe oameni din stradă. Strada s-a golit după 1989, nu mai este a oamenilor, este a pietonilor. Pietonii sunt nişte indivizi care aleargă grăbiţi, vorbind la telefoane mobile, spre locul de muncă sau spre casă. A merge pe stradă este un alt mod de a fi singur, dacă nu cumva eşti turistul care caută imaginile unui oraş străin. Pietonul se întâlneşte cu alţii, dar în majoritatea lor ei nu se uită unii la alţii, nu au nevoie să se recunoască, vreau doar să evite tamponările. Celălalt este doar un element de mobilier urban.

Cei mai mulţ sunt prezenţi prin oraş cei cu autoturisme, deci strada nu mai este un loc unde să fie posibilă întâlnirea, recunoaşterea reciprocă sau ridicarea pălăriei în semn de salut la trecerea celuilalt. Marile suprafeţe comerciale, mallurile, sunt oraşe în sine, de multe ori făcute în câmp, cu străzi şi trasee gândite de cei care se ocupă de marketing. Mallurile din oraşe precum Cluj sau Timişoara şi partial Bucureşti, au golit centrele oraşelor de magazine şi de cumpărători care viermuiau pe tot locul. Magazinele sunt tot mai puţine, iar gentrificarea, indiferent care sunt agenţii ei, nu favorizează socializarea în spaţiile publice oferite de strada sau de pieţe. În noile cartiere, zonele de agrement şi întâlnire socială sunt gândite în interiorul marilor complexe de locuire, ca şi cluburile private sau magazinele aduse special pentru locuitorii acestor cartiere rezidenţiale. Un fenomen care i-a alungat pe oameni din oraşe a fost cel al mutării producţiei industriale spre zona periferiei de unde oamenii ajung direct în carterele dormitor, fără a mai ~locui~ zilnic străzile oraşelor. Şi instituţiile publice au fost despresurate de mulţimi revendicative, de greve sau de adunări sindicaliste care delegitimau puterea. Oamenii îşi varsă acum indignarea pe reţelele de socializare, sau pleacă spre Occident. Poate că semnele identităţii comune se mai păstrează prin centrele vechi ale oraşelor, dar strada ca loc al întâlnirii socializante nu prea mai este. Au dispărut frumoşii nebuni ai străzii, asistenţa socială adună grijulie orice dezmoştenit al sorţii care ar vrea să devină personaj. Era, la Bistriţa, în anii comunismului, Bălălău, despre care se spunea că fusese ofiţer, iar, la Cluj, era marele Lulu, cel care era scris de oameni pe multe buletine de vot când candida Ceauşescu.

În marile malluri magazinele sunt aranjate pe adevărate străzi cu nume, care canalizează oamenii spre ambuscade comerciale, prin reclame, mirosuri sau oglinzi. Tot mai multe oraşe inventează telegondole pentru că se circulă tot mai greu şi tot mai multe tunele în subteran care îi ajută pe oameni să acceseze diferite locuri cu maşinile pe sub pământ. Strada a devenit o piaţă sau un loc al vânzărilor de toate felurile. Panourile mari publicitare te îndeamnă să-ţi schimbi modul de viaţă şi nimeni nu se aşteaptă să te produci acolo ca un om. Marketerii îţi calculează viteza de deplasare sau viteza cu care treci cu maşina pentru ca să poată monta texte şi imagini mai lizibile în mişcare.

Homo publicus a fost alungat din stradă de homo aeconomicus şi transformat în homo virtualis. Orasele nu mai au străzi în sensul adevărat al cuvântului. Azi unii le numesc artere de circulaţie pentru că oraşul trăieşte un alt ritm, chiar este cel care dă un alt ritm vieţii. În jungla urbană, oamenii au fost alungaţi din stradă, în beneficiul pietonilor şi consumatorilor. Sunt oameni care nu se cunosc şi deci se ignoră reciproc. Majoritatea nici nu se mai văd unii pe alţii. Noul război cu terorismul s-ar putea să-i îndeparteze şi mai tare. Acum artiştii caută să redea sufletul oraşului parcă ieşind tot mai des cu mesajele lor. Se adaugă tinerilor care, în ultimele decenii, au inceput să pună mesaje enigmatice, numai de generaţia lor lizibile, în spaţiile albe, rămase goale. Artiştii, închişi în galerii şi simeze tot mai strâmte şi tot mai puţine, ies în stradă cu pensula şi cu uneltele lor. Ei înfrumuseţează oraşul, caută să-i redea sufletul şi înfăţişarea umană. Acolo unde domină betonul, sticla sau oţelul, artiştii vin să pună o mică bucăţică de frumuseţe şi un mugur de gând. Ca un memento al unei lumi în care strada era un loc al comuniunii şi comunicării.

Lăsaţi artiştii să îmblânzească oraşul!

Editorial pentru SINTEZARevista de cultură şi gândire strategică, numărul 31, august 2016.





[1] Vasile S.Dancu, Ţara telespectatorilor fericiţi. Contraideologii, Ed. Dacia, 2000, p. 5 – 9

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...