30 noiembrie, 2015

DESPRE CRIZELE SPIRITULUI SI UNIVERSITATEA

Domnule Rector,
Domnul Președinte al Senatului,
Onorați membri ai Senatului,
Domnilor Rectori,
Înalt Prea Sființa Voastră,
Prea Sfinția Voastră,
Domnilor Deputați, Domnilor Senatori,
Domnule Primar,
Domnule Prefect,
Dragi prieteni,
  
Așa cum ați văzut din datele cronologice legate de onoarea care mi se face astăzi, am ezitat aproape o jumătate de an să colaborez cu prietenii mei de la Universitatea Babeș Bolyai pentru această festivitate. Am ezitat pentru că, în primul rând, vă spun sincer, aici sunt acasă și recunosc mi-a fost frică. Mi-e frică și acum, deși sunt profesor de comunicare și, în general, nu am emoții, în acest moment am cele mai mari emoții din viața mea. Știu că o să țin cel mai prost discurs din viața mea, sper măcar să nu fie lung. Deși acest lucru mi se întâmplă adesea.
De ce am ezitat atâta vreme să facem această festivitate? Nu am găsit potrivit să primesc această onoare deși o făceau cu bună credință foștii mei studenți, actualii mei colegi. Și am simțit că face parte dintr-un fel de lanț pe care știința îl creează în cultură , lanț în care predăm ștafeta de la unul la celălalt pentru ca să nu se întrerupă lanțul credinței, lanțul luminii, lanțul educației. Dar aveam două motive să accept cu greu acest lucru. În primul rând cred că era dovada că am plecat. Era dovada că m-am înstrăinat. Atunci când se taie vițelul cel gras, e clar că nu tu ești fiul care ai rămas acasă și ai muncit și ai dus mai departe gospodăria. Chiar dacă sentimentul meu era și este mereu acela că nu am plecat niciodată din comunitatea noastră, că vin în fiecare vineri seara acasă cu drag, că îmi schimb biletul de avion dacă e să pot veni cu o oră mai devreme doar pentru a sta cu o oră în plus în mijlocul comunității noastre. Dar cred că mi-a fost frică de faptul că această festivitate îmi va da măsura absenței mele de aici, absență care există și pentru care îmi cer iertare.
De asemenea, nu am crezut că este potrivit acest titlu pentru că m-am gândit că este ca și cum mama ta ți-ar da un premiu, ca și cum mama ta ți-ar da o medalie. Eu m-am născut a doua oară aici, la această universitate. Tot ceea ce sunt eu în acest moment  - politic, cultural, ca om, ca dascăl, sunt produsul acestei universități. Această universitate m-a creat și m-a trimis în lume cu o misiune pe care nu am uitat-o și de fapt nu am plecat niciodată de aici. M-am hotărât însă brusc și l-am sunat pe Domnul Decan în momentul în care un fost student de-al meu mi-a trimis pe Facebook o ilustrată cu un peisaj în ceață pe care scris ”Visul începe atunci când un profesor are încredere în tine”. Și atunci m-am gândit că pot să primesc acest premiu cu inima ușoară și că pot să vă mulțumesc pentru asta tuturor. Pentru ca nu este pentru mine. Este pentru cel care a avut încredere în mine și care este la originea visului meu, cel care este temelia visului meu. Sunt mulți profesori care m-au format, o parte dintre ei sunt în sală și sunt foarte bucuros să putem crea acest lanț de care vorbeam, dar există un om care stă la baza visului meu și care nu a ajuns niciodată profesor al acestei universități. A trecut dincolo fiind conferențiar, chiar dacă, în plină dictatură, lumea îi spunea Împăratul. Era împăratul și era profesorul nostru, al studenților lui de la sociologie, el a făcut să supraviețuiască sociologia în România, singurul loc unde sociologia nu s-a desființat după 1978 a fost universitatea noastră. Este profesorul minților și inimilor noastre, profesorul Ion Aluaș. Peste ani, acum de fapt, mi-am dat seama că port după mine, după 20 de ani de la trecerea lui în neființă și sunt de fapt continuatorul întrebărilor lui, continui să duc interogațiile profesorului meu. Interogațiile cu privire la ceea ce poate să facă un intelectual în lumea noastră, ce poate face sociologia pentru națiune, în ce măsură tradiția poate să fie importantă și în ce măsură poate fi păstrată tradiția în condițiile bombardamentului noului și bombardamentelor conflictelor interioare sau exterioare.
După 20 de ani, încerc să fac un lucru pe care îl făcea profesorul adesea când se plimba prin curtea universității, într-un gest maieutic, punându-ne tot felul de întrebări. Ne spunea profesorul Aluaș: ”Nu este important răspunsul și nu vă speriați de faptul că nu o să găsiți răspunsul la întrebările voastre. Răspunsurile se schimbă. Răspunsurile sunt multe, nu avem criterii să alegem între răspunsuri, dar cel mai important lucru este să pui o întrebare bună”. O societate care își pune întrebări este o societate vie și va găsi mereu răspunsuri, câteodată alte răspunsuri, dar răspunsuri consistente la acele întrebări pe care și le pune. De aceea, m-am gândit la ce ar fi vrut să asculte profesorul meu astăzi, cel care ne aude de sus cu siguranță, și m-am gândit că ultima temă pe care am discutat-o chiar cu o zi înainte de plecarea Domniei Sale dincolo a fost una legată de crizele spiritului și despre universitate. Unul din lucrurile pe care mi le-a spus în acea zi a fost: ”Să ai grijă de facultatea de sociologie și să ai grijă de unversitate”. Mi-a spus asta cu ultimele cuvinte. Am discutat atunci despre Spengler și despre criza culturii contemporane.
Astăzi aș vrea să spun doar câteva lucruri într-o sinteză a întrebărilor mele de peste ani, câteva lucruri despre crizele spiritului de astăzi și despre ce poate face unversitatea, unde este locul universității în această lume care parcă nu mai are nevoie de spirit, parca nu are nevoie de școală, unde ni se pare câteodată, dar nu este adevărat, că dascălul nu mai este cel mai important om din această lume.

Trăim în primul rând o criză de încredere, o criză de încredere în care România pare devastată, pare deșertificată de încredere. Oamenii nu mai au încredere în instituții, nu mai au încredere în stat.  oamenii au început să atace în ultima vreme și Biserica și credința, oamenii nu mai au încredere unii în alții, ne-am îndepărtat unii de alții, cum spunea Părintele Bartolomeu: ”A crescut iarbă pe cărările dintre noi. Acesta este un fenomen sociologic pe care noi îl măsurăm, din păcate, și aceasta este o măsurare tristă, chiar dacă ni se pare că cifrele nu au viață. Ni se pare că atunci când facem științe exacte sau cu mijloacele științelor exacte, ni se pare că aceasta este de fapt un lucru neutru. Nu poți fi neutru când citești aceste cifre.
Avem o criză a dezbaterii și a ideilor. Nu avem un spațiu normal al dezbaterii, în spațiul public nu se mai dezbat idei, nu se mai caută alternative. Mai degrabă avem o violență continuă, mai degrabă avem un spațiu conflitual mereu deschis. Și ce este mai grav este că astăzi argumentare este foarte rar folosită. Trăim mai degrabă un efect al seducției, unde mobilizarea pentru dezbatere vine din alte locuri, decât din dorința de căutare a adevărului. Profesorul Ioan Hosu a spus multe despre ceea ce am încercat să cercetez eu în acest domeniu și despre rezultatele mele.
Trăim o dictatură mai degrabă a emoțiilor, iar emoțiile nu duc niciodată la soluții. Niciodată nu vom putea, pornind de la emoții, să găsim soluții și proiecte.
De asemenea, trăim o democrație care este bolnavă. Este bolnavă pentru că avem un absenteism masiv. Este bolnavă pentru că oamenii nu se prezintă la vot, pentru că nu participă la dezbatere, pentru că de multe ori ei își vând votul pe un kilogram de ulei sau pe un kilogram de zahăr. Și acesta nu este un gest de revoltă așa cum spunem noi, sociologii, câteodată. Oamenii nu se revoltă prin aceste gesturi de abandon față de un sistem care nu le convine, ci mai degrabă este un semn de abrutizare a cetățeanului, este un semn că nu mai caută soluții, că nu mai are nicio speranță. Statul a primit din partea noastră toate delegările posibile: să aibă grijă de noi, iar noi să nu mai avem nicio responsabilitate. Să se ocupe de bolnavi, de săraci, de dezastre, de educație, de sănătate, iar noi suntem niște cetățeni clienți care așteptăm, plătim impozite, dar de fapt stăm într-un pavilion de egoism vecin cu dezumanizarea. Nu ne mai sensibilizează suferința celorlalți. Nu ne mai sensibilizează criza din jurul nostru.
Avem și o criză a spiritului ca o criză de solidaritate colectivă. Noi suntem o colecție de insule care se îndepărtează tot mai mult unele de altele. Începem să trăim un fel de singurătate istorică, i-aș spune una structurală, promovată aproape ca model, în acest moment. Nu este vorba numai de individualism ca și valorizare a creației individului și a libertății sale, dar este vorba de egoism, de un narcisism care deja este tot mai vizibil în cercetările noastre. Acum 15 ani am scris un text despre un bolnav din Botoșani care s-a sinucis spânzurându-se sub pătură și familia lui a aflat doar după o săptămână despre acest lucru. A fost pentru mine un adevărat șoc care mi-a schimbat o parte din preocupările mele de sociologie pentru că am văzut pericolul unei mutații umane, a unei mutații care ne dezumanizează, un fel de contract de indiferență mutuală care înlocuiește constractul de solidaritate și contractul creștin al grijii față de celălalt și față de întreaga umanitate prin aceasta.
Trăim într-o societate în care dispare utopia și speranța. Suntem o societate care nu mai fabrică jucării. O societate care nu mai fabrică jucării pentru copii este o societate care nu se mai gândește la viitor. A dispărut și dispare cuvântul viitor din discursurile noastre. În fond, întreg sistemul politic și social pare construit cu spatele la oameni, cu fața mai degrabă spre conducători. Și aceasta cred să este o mare pierdere.
Avem o criză a rațiunii implicate în actul de conducere fie că este vorba de cel politic, fie că este vorba de cel social. Astăzi emoția umilește rațiunea în fiecare zi. Suntem permanent contropiți de emoții și aceasta ne duce la pierderea sensului. Mass media produce o criză a culturii prin faptul că este un canal care poate suporta orice, este un canal prin care se poate transmite orice. Nu mass media este de vină, chiar dacă noi de multe ori criticăm mass media, prin care transmitem noi toși, fără responsabilitate și fără criterii. Dar mai degrabă mass media este un amplificator emoțional, transmite câteva sentimente și emoții puternice, transmite mai ales frica.
Suntem o societate copleșită de frică, de la politicieni cărora le este frică să ia decizii, la destine individuale marcate de frică. Astăzi 80% dintre români sunt înfricoșați de viitorul copiiilor lor și de aceea avem un fel de regresie spre magic, spre un fel de mitic, spre soluții iluzorii. De exemplu, soluția plecării în străinătate, încercarea de a-ți exporta copiii în străinătate pentru un viitor care este cu siguranță mai nesigur decât viitorul pe care l-am putea construi în societatea noastră.
Avem și o criză a intelectualului și a soluției intelectualeȘi o criză a conștiinței, o criză a culturii. Tinerii noștri trăiesc într-o dimensiune a imaginii, mai degrabă, o imagine care îți dă senzația că este înțeleasă imediat, o imagine care ai senzația că îți transmite instantaneu sensul, fără rațiune, fără să mai treci printr-un alt filtru. Prietenii de pe Facebook sunt niște puncte de stabilitate mișcătoare pentru fiecare individ, dau iluzia certitudinii și a rețelei, a grupului de prieteni. Dar pe de altă parte, aceasta este o societate a incertitudinii maxime: dispare totul foarte repede. Ce să facă intelectualul în aceste condiții? Mai poate intelectualul clasic, universitarul care este legat de litere și rațiune, mai poate să aibă influență în societatea noastră care argumentează prin emoție, care argumentează prin imagine? Eu cred că da. Mai poate exista și-și mai poate face proiecte pentru el și pentru ceilalți, proiecte de schimbare a lumii? Pentru că universitatea este spațiul care se adaptează cel mai ușor mijloacelor. Universitatea în schimb, nu schimbă valorile. Universitatea păstrează continuitatea valorilor. Mijloacele se schimbă foarte repede. Îmi aduc aminte aici o poezie a Anei Blandiana care vorbește despre tinerii noștri care stau tot timpul cu telefoanele mobile la ureche, care sunt absenți, și în finalul poeziei Ana Blandiana spune: ”Iar Dumnezeu învață să meargă pe role ca să-i poată salva”. Noi, profesorii, trebuie să învățăm și noi la rândul nostru să mergem pe role ca să putem să ne luptăm cu această civilizație a imaginii care desubstanțializează spiritul.
Avem și o criză de identitate, o criză a sensului. De foarte multe ori, cei mai mulți dintre oameni nu înțeleg direcția în care merge lumea, nu înțeleg pentru ce trebuie să facem sacrificiu, la ce e bună solidaritatea în societate. Eu cred că aici universitatea este cea care poate fi producătoare de sens, poate face cea mai consistentă infuzie de sens în societate. De ce cred asta? Pentru că în toate aceste crize ale spiritului contemporan, univeristatea este, după părerea mea, cel mai important loc al rezistenței colective.
Și aș veni cu câteva argumente pentru acest lucru :
În primul rând cred că solidaritatea din universitate dintre profesori și studenți, dintre genearații de profesori și studenți, creează un loc al încrederii. Universitatea este, așa cum spunea butada pe care am invocat-o la început, un loc care îți cultivă visul, te ajută să visezi. Cred că aici profesorii se sprijină pe studenți, studenții se sprijină pe dascăli și așa se naște încrederea. Oricâtă neîncredere ar fi în societate, în universitate este altceva.
Un al doilea argument este unul pe care, printr-un exemplu, l-am invocat înainte. Universitatea este un loc unde nu există conflict între generații pentru că în universitate se reface un fel de lanț al ADN-ului cultural. În această sală este spiritul tutelar al profesorului meu, Ioan Aluaș sau spiritul profesorului Achim Mihu, cel care a fost, de asemenea, unul dintre oamenii care m-au inspirat și mi-au fost modele. În această sală se află profesorul Vasile Pușcaș, se află fostul asistent, astăzi rector, Ioan Aurel Pop și se află Ioan Hosu sau Călin Hințea care mi-au fost studenți. Sunt de asemenea studenții lor în această sală, studenți pentru care mă ademenesc ei să vin la facultate din când în când, oricât de ocupat aș fi, ca să țin cursuri. Deci acest lanț al culturii și al luminii se poate naște în universitate în timp ce în societate am început să nu-i mai înțelegem pe cei din Generația Facebook. Ne este foarte greu, avem limbaje diferite, există o mare prăpastie între aceste generații.
În al treilea rând, cred că universitatea este spațiul care poate intelectualul colectiv. Astăzi nu mai putem rezista ca insule, nu mai putem rezista ca intelectuali publici. Sunt foarte mulți intelectuali care se contemplă, în emisiuni de televiziune vorbesc autist despre câte un subiect la modă. Astăzi cred că este nevoie de rețea de minți și suflete care să reproducă unele îngrijorări ale oamenilor și să dea sens acestei societăți, să dea o speranță și un proiect acestei societăți. Universitatea este acel intelectual colectiv la care visa profesorul Bourdieu sau alți mari gânditori ai lumii contemporane.
Universitatea este un spațiu al libertății, este spațiul absolut al unei libertăți absolute. De spațiul universitar ar putea unii să abuzeze, dar chiar și atunci când unii abuzează de acest spațiu, libertatea este mai bună decât servitutea, libertatea este mai bună decât supunerea. Universitatea, până la urmă, face ca la un moment dat un singur om care își folosește libertatea inspirat să îi scape de servitute pe alte milioane. Toți cei care au făcut asta au câștigat acest spirit al libertății în universitate.
În fine, aș putea să spun că universitatea este mereu învingătoare. Niciun dictator nu a reușit să învingă spiritul universității. Când i-a  arestat pe dascăli sau pe studenți, universitatea s-a mutat în biblioteci, spiritul universitar s-a ascuns printre cărți, când au fost arse cărțile, universitatea s-a mutat în mințile și în credința martirilor și așa universitatea nu a fost niciodată învinsă. Merită să păstrăm acest spirit al victoriei permanente  și al rezistenței permanente.
Aș mai spune un lucru care este foarte important: trăim într-o societate în care am senzația că, de cele mai multe ori, statuile sunt construite mai degrabă pentru a arunca cu pietre în ele. O societate unde lipsește instituția admirației, unde lipsește instituția venerației. O societate care nu are instituții ale admirației nu poate rezista în lume pentru că își rupe lanțul devenirii sale culturale, spirituale. Singurul loc unde instituția admirației și a venerației, în oceanul de conflicte interioare sau exterioare, pe care le avem, singurul loc unde se păstrează, aceasta intactă este universitatea. Aici este cultivat spiritul părinților fondatori, aici se naște sanctuarul culturii naționale, aici ceea ce am vrut să spun astăzi readucând în memorie pe unul din dascălii importanți cel puțin în perioada de dinainte de 1989 pentru universitatea noastră, profesorul Ioan Aluaș, aici spiritul nu se pierde și aici nicio contribuție nu se pierde. Universitatea nu ne alungă niciodată din spațiul ei, universitatea, ca o mamă bună, ne așteaptă mereu să ne întoarcem, indiferent dacă ne întoarcem învingători sau învinși, universitatea se comportă la fel cu noi.

De aceea, astăzi, vă mulțumesc pentru onoarea de a mă primi acasă și de a tăia vițelul cel gras și aș vrea să dedic acest moment și acelora dintre colegii mei, direct sau colegi de peste generații,  care nu se pot întoarce în universitate ca învingători, dar care ar fi meritat să se întâmple asta. Sunt mulți oameni pe care viața i-a pierdut sau care nu au reușit să câștige în bătălia cu viața și în războaiele cotidiene.


Vă mulțumesc foarte mult! Mulțumesc Alma Mater Napocensis!

14 noiembrie, 2015

Vielen Dank, Deutschland!



În data de 10 noiembrie am avut onoarea să primesc din partea Președintelui Republicii Federale Germania, Excelența Sa Domnul Joachim Gauk, Crucea de Merit în rang de cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania. Dragi prieteni ai blogului, vă invit să citiți discursul pe care l-am rostit cu acest prilej la ceremonia de decernare a ordinului, un moment deosebit de emoționant pentru mine.

Excelența Voastră, Domnule Ambasador al Republici Federale Germania în România, Werner Hans Lauk
Domnilor Miniștri,
Domnilor Deputați,
Domnilor Ambasadori,
Dragi prieteni,

Sunt foarte onorat și mă simt emoționat pentru această festivitate pe care Excelența Sa, Domnul Ambasador, o organizează în cinstea mea. Mă simt copleșit pentru această ocazie pe care nu puteam să o visez vreodată, ocazie în care Președintele Germaniei, Excelența Sa, Domnul Joachim Gauck, îmi acordă Crucea de Merit în rang de cavaler al Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania.  
Vă mărturisesc faptul că am fost surprins de acest lucru pentru că, de la 16 ani, am urmat unul dintre perceptele unui filosof pe care îl recitesc mereu din adolescență, Karl Jaspers, care ne îndemna să trăim și să acționăm sub exigența necondiționatului (în tripla ipostază: morală, etică și metafizică), adică,  așa cum mi-a tradus-o profesorul meu, trebuie să facem totul fără a cere nimic în schimb.
Consider această decizie ca un gest simbolic, nu doar pentru România;  un gest care ne permite să înțelegem că relațiile dintre România și Germania au ajuns la nivelul mai profund, depășind faza comunicării oficiale, diplomatice, chiar formale și este nevoie deja de o mai mare apropiere intre mediile intelectuale din cele două țări, de o comunicare mai intensă și crearea unor circuite de solidaritate și idei între societatea civilă din Germania și cea din România.
Da, probabil multe dintre lucrurile pe care le-am auzit în laudatio corespund faptelor, am făcut tot ce mi-a stat în putință pentru a dezvolta relațiile româno-germane, dar vă mărturisesc un lucru: niciodată nu m-am gândit să fac asta. M-am născut într-o familie de grăniceri năsăudeni, un fost spațiu istoric de cultură germană, iar liceul absolvit de mine a fost una dintre primele școli în limba română din Transilvania. Deși, în acea perioadă istorică, românii nu aveau statutul de națiune majoritară, ei au fost sprijiniți pentru a învăța in limba maternă și acest liceu a dat până acum 21 de membri ai Academiei României. Am crescut într-un mediu multicultural și am putut învăța de mic respectul celuilalt și mai ales toleranta și fascinația diferenței. Meseria de sociolog m-a dus în comunitățile, din păcate goale, ale sașilor și șvabilor transilvăneni și asta m-a făcut să înțeleg că unul dintre cele mai mari dezastre din istoria României au fost pustiirea comunităților germane din Transilvania. Odată cu exilul germanilor a plecat spre Occident o bună parte a istoriei României și o parte din inima Transilvaniei. Sașii, șvabii și ale subgrupuri etnice germane au creat un model economic și cultural, bazat pe muncă și responsabilitate, dar și o organizare comunitară care a constituit un model și pentru celelalte etnii din Transilvania. Sunt fascinat de aceste comunități rămase și militez cu fiecare ocazie pentru a găsi resurse pentru conservarea lor sau pentru a le reda viață. Ca ministru sau senator am considerat normal să răspund unei generozități superbe din zona guvernamentală germană care ne-a sprijinit în foarte multe acțiuni de promovare a României în Europa, mai ales în perioada în care România avea nevoie de o decizie pozitivă privind integrarea în UE și aderarea la NATO sau în favoarea acceptării liberei circulații pentru români. Atunci, în clipe în care multe uși ni se închideau în nas, am simțit cu adevărat prietenia și solidaritatea Germaniei, lucru pe care, noi,  românii, nu-l vom uita niciodată. Am învățat multe de la prietenii noștri germani privind promovarea afacerilor, construcția unei societăți transparente, implementarea liberului acces la informații. Am lucrat în echipe mixte pentru dezvoltarea învățământului în limbile minorităților, a contactului între comunități și pentru organizarea relațiilor cu  organizațiile germanilor plecați din România.Am căutat să sprijin, în orice situație, cu puținătatea forțelor mele, orice inițiativă de colaborare dintre Germania și România care se bloca în birocrație sau nepăsarea unor funcționari.  Dar, mai presus de toate, m-am simțit mereu iubit și respectat de oamenii care compun comunitatea etnicilor germani din România, o minoritate care a sprijinit, în toate situațiile, crearea spațiului democratic și efortul nostru de integrare în Europa.

Excelența Voastră,

Permiteți-mi să spun măcar câteva cuvinte despre un lucru care cred că este foarte important în dezvoltarea acțiunii umane, dar și sociale, dar care însă, din păcate, nu beneficiază de niciun capitol în manualele de sociologie: este vorba despre prietenie. Nu vorbesc despre prietenia între popoare care, de regulă, este invocată în asemenea momente, ci despre prietenia între oameni. Nimic din ceea ce am înfăptuit în realizarea unor punți de legătură între România și Germania sau în sprijinirea minorității germane nu ar fi fost posibil fără prietenia mea cu Domnul Deputat Ovidiu Ganț. Tenacitatea, forța, buna credință și activismul bunului meu prieten au făcut pentru dialogul și colaborarea româno – germană lucruri excepționale, dar, mai ales, au reușit să ne însuflețească pe cei din jurul lui. Dragă Ovidiu, îți mulțumesc pentru prietenia ta, îți mulțumesc că mi-ai deschis porțile unei comunități etnice și culturale unde mă simt adoptat, unde mă simt acasă.  Fără prezența ta nu așa avea astăzi atâția prieteni germani, aș fi rămas doar cu prietenii mei sași din copilărie, liceu sau facultate, entuziasmul pe care-l naști în jurul tău ne transformă pe toți în bine.

Stimate Doamne și Stimați Domni,
Excelența Voastră, Domnule Ambasador,

Ca și cetățean român, dar și în calitate de cetățean european, consider că, astăzi, când Europa este criticată entru unele slăbiciuni de organizare sau de proiect, este important mai mult ca oricând să contribuim cu mai mare tenacitate la înfăptuirea celui mai îndrăzneț proiect din istoria omenirii, un proiect care pune în centrul său civilizația superioară, armonia socială și înfăptuirea unor țeluri umaniste la care omenirea visează de milenii. Atunci când creăm legături puternice între țări, ne aducem o importantă contribuție și la întărirea proiectului Europei unite și prospere.. Am speranța că politicienii români vor înțelege că Germania este căpitanul de echipă al acestui proiect, iar națiunea română va fi un bun coechipier.

Vă rog, Domnule Ambasador Werner Hans Lauk, să transmiteți Excelenței Sale, Președintele Republicii Federale Germania, Joachim Gauck, mulțumirile mele pentru onoranta distincție primită și vă asigur că o voi purta cu mândrie și demnitate la marile ocazii festive, iar în celelalte zile voi fi același prieten al comunității germane din România și un promotor al dialogului și construcției de punți între culturile și națiunile noastre.

05 noiembrie, 2015

Revoluţia care va veni

Notă: Am scris textul care urmează în 2013, la finalul lunii noiembrie, când ne pregăteam să scoatem primul număr al revistei SINTEZA. La acel moment, oamenii au ieşit în stradă, săptămânal, vreme de câteva luni, pentru a contesta proiectul minier de la Roşia Montană. Atunci, ca şi acum, asistam la căutarea de noi formule de protest şi naşterea unei noi generaţii de civism dintr-un reflex al unei revoluţii neterminate. Am anticipat acum că nu va fi ultima "revoluţie", că a fost doar începutul trezirii cetăţenilor care vor respect din partea statului şi a instituţiilor statului.



O revoluție orfană
Ultima Piață a Universității, cea de azi, este un fenomen social care a provocat o mare neînțelegere, spaime și o sperietură politică. Ocazia este dată de protestele anti–Roșia Montana sau anti-Chevron, dar este mai mult decât atât. Pentru prima dată, manifestanții sunt lăsați singuri în fața sistemului. Banii proiectelor miniere și sărăcia unui sistem mass-media supradimensionat au amuțit televiziunile, ziarele și chiar vocile mai rebele de pe bloguri. I se spune ”revoluția hipsterilor” pentru că fenomenul nu poate fi ușor gândit în categoriile ideologice cu care operează azi mass-media și intelectualii publici de la noi.  În lipsa noastră de spațiu public, unde totul trebuie să fie pro-guvern sau anti, pro capitalism ca religie, sau pro socialism ca populism, intelectualilor publici de la televiziuni nu le-a fost ușor să gândească unde să-l încadreze ca partizanat. Dintr-o dată, manifestanții din Piața Universității au devenit orfani, sunt greu de agățat de căruța unor direcții politice și chiar dificil de exploatat pentru orice partizanat. Câțiva talentați în packaging politic, de stânga sau de dreapta, au trecut prin Piață, și-au făcut poze, dar nu au fost aclamați, așa că au șters-o repede. Puțini au fost analiștii care au căutat un sens mai profund al mișcării, ca de exemplu ”o căutare a solidarității într-un spațiu amorf, asfixiant și atomizat (Vladimir Tismăneanu), foarte mulți căutând să interpreteze protestul după interesele politice ale găștii din care făcea parte. Un jurnalist cu vechime descria situația presei care ignora mișcarea spunând ”problema e că pe trotuarul românesc, lângă curva politică, și-a făcut loc și târfa de presă” (Horia Ghibuțiu). A fost și mult entuziasm, la un moment dat, al unor intelectuali care au vorbit despre reîntoarcerea spiritului Pieței din 1990, o stare de grație caracterizată prin anti-ideologic și resolidarizarea celor mulți într-un proiect coerent.
În 2012 mi-am adus aminte de căutările presei de a discredita Piața Universității din 1990 când vorbeau despre o drogurile și dolarii găsiți la manifestanți. La mineriada din 1999, când, presa a dat o mâna puterii care lupta cu minerii insurgenți, am găsit într-un flux al unei agenții de presă următorul text, o capodoperă a informării:

Asupra minerilor internaţi în spitalul din Horezu s-au găsit pastile halucinogene. Cadrele medicale ale Spitalului din Horezu au găsit la minerii internaţi săptămâna trecută, după confruntările de la Costeşti, pastile marcate L 452, care ar putea avea efect halucinogen, şapte astfel de pastile fiind predate autorităţilor, au declarat,  joi, surse judiciare. Mai mulţi specialişti în produse farmaceutice au declarat că, în mod cert, pastilele marcate L 452 nu sunt medicamente comercializate prin unităţile româneşti de profil. Păstrarea numărului de cod pe tablete atestă faptul că acestea se află în stadiul de cercetare sau că sunt utilizate în condiţii speciale, în unităţi cu circuit închis. Experţii susţin că, în acest caz, este posibil ca aceia care le au adus să fi ştiut faptul că halucinogenele, luate în cantitate mare, stimulează agresivitatea, mergând până la intenţia de a ucide cât mai multe persoane. Toţi cei 18 mineri internaţi la Horezu aveau, în 21 ianuarie, o stare de exaltare, ochii le erau măriţi şi pupilele dilatate. După două ore de la internare, cei mai mulţi dintre mineri au început să şi revină, iar nouă dintre ei au fugit.

Se întâmpla în anul unei eclipse de soare și asta a legat pastila L 452 de eclipsele de rațiune. Și în 2013, mass media a reușit performanțe asemănătoare, de data aceasta însă prin tăcere, umplând toate spațiile cu Festivalul ”George Enescu”. A rezultat o mare ipocrizie colectivă datorată unei mari neînțelegeri. ”Hipsterii a fost un nume, o eticheta pusă pe o piață care nu mai putea fi valorificată politic sau propagandistic. Hipsterii vin ca și minerii, de undeva din galeriile ignoranței noastre și din lipsa de simț civic.


Piaţa – regretabilul? 
Ideologii dreptei au avut reacția cea mai vehementă din cauza unor lozinci anticapitaliste. Au interpretat asta ca o blasfemie imensă, ca manifest anti. Ei trebuie să înţeleagă că, spațial, acela trebuie să rămână anticomunist, așa cum a început, că nu trebuie să se declare apolitici, că asta este o iluzie și că acești ”apolitici” sunt vinovați pentru puterea politică pe care a câștigat-o Ponta și USD. Nu a lipsit o etichetă ironic pe identitatea și așa incertă de hipster: ”emo-eco-civici” (Alexandru Hâncu). Au fost sfătuiți să nu mai pună bannere cu ”Jos capitalismul” până ce nu vor citi ce este socialismul, iar de aici până la idea ca anticapitalismul este de fapt comunism tiranic și totalitar nu a fost decât un pas. Sigur, am avut și intelectuali de dreapta care au manifestat cu moderaţie și nu au confundat niște proteste anti-oligarhice cu nostalgia după comunism (un exemplu este Dragoș Paul Aligică), dar au fost mai putini.

Stânga politică nu și-a afișat niciun fel de entuziasm, nu doar pentru că era mai greu să confiște politic mișcarea fără să obțină un efect invers, dar și pentru că erau acolo și niște revendicări concrete, legate de decizii guvernamentale.
Piața Universității din 1990 a fost un electroșoc care a avut pe termen scurt un efect contrar scopurilor ei. L-a consolidat pe Ion Iliescu și l-a ajutat să câștige arătând un dușman comun, Occidentul, regalitatea și coloana a cincea din țară. Dar a reușit să recompună spaţiul public pluralist și să arunce pe piaţa politică noii lideri şi activişti civici. Alianţa Civică a produs CDR, a apărut GDS, Pro Democraţia, LADO şi alte organizaţii. În 1996 a adus la putere alternative şi de atunci o ținem tot într-o morişcă politică.
Piaţa Universităţii de astăzi nu mai are aliaţii civici construiţi atunci. După aproape două decenii, societatea civila de atunci şi-a epuizat resursele. Politica i-a absorbit pe liderii civici, sociatea civilă s-a diluat în alte forme de protest, iar o nouă generaţie de protestatari se confruntă cu dificultăţile unui nou început. Încercarea unor intelectuali ai rezistenţei civice din trecut de a se pune la comanda noilor mişcări a eşuat lamentabil, penibil.

împotriva sistemului oligarhic, oriunde s-ar afla
Mişcarea de protest de astăzi nu se va opri destul de uşor chiar dacă se vor rezolva dosarele ecologiste de astăzi. În ultimii cinci ani, mişcarea indignaţilor din toată lumea a pus puterea din sistemele politice în dificultatea de a răspunde eficient şi punctual cu bastoane sau morcovi unei mişcări de milioane de protestatari care nu au program concret şi nici lideri pe care poţi să-I sperii, să-I bagi în puscarie, să-I iei la bastoane sau să-i cumperi, prin cooptare, în cadrul sistemului. Au încercat să promită că bancherii vor fi puşi la respect, că vor renunţa la austeritate, dar au primit doar fluierături şi ironii.
Da, este şi o mişcare anticapitalistă, dar  nu trebuie încă să se panicheze prea tare câinii de pază. Capitalismul a învins definitiv, așa cum comunismul a înfrânt-o. Dar nu este doar atât, este o mişcare de protest care vizează mai mult decât se poate apăra cu tăcerea media sau cu analişti plătiţi ori jandarmi bine antrenaţi.
Puterea banilor a ajuns să falsifice funcţionarea societății şi luarea marilor decizii. Peste tot în lume se alunecă spre regimuri oligarhice, indiferent dacă sunt etichetate ideologic ca fiind de stânga sau de dreapta, socialiste, neoliberaliste ori conservatore. O mână de oameni decât pentru cei 99% care resimt tot mai mult dominarea sufocantă. 
Și în Romania, primii 1000 de proprietari din Topul Forbes deţin 20%  dintr-un PIB care este mic şi din cauza corupţiei, iar interesul celor celor care  deţin diferite monopoluri este predominant faţă de urgenţele sociale sau ecologice. Noile mişcări nu contestă proprietatea şi nici chiar căile prin care a fost obţinută, dar caută să convingă oamenii că trebuie să luptam contra corupţiei, împărţirii neechitabile a resurselor şi că trebuie să reformăm sistemele politice. 

Trebuie să reinventam o democraţie vie, unde oamenii contează, nu doar din patru în patru ani, unde autoritarismele de orice fel sunt temperate de legi şi reguli. Respectul demnității umane nu trebuie să rămână doar o vorbă, iar liderii politici să acţioneze în numele comunităților, nu în numele unei clase politice care devine din ce în ce mai mult o clasă socială. Piaţa Universității, ca şi alte mişcări de contestare, este mai puţin îndreptată spre lideri vremelnici ai oligarhiei, dar mai mult spre oameni, spre majorităţile tăcute şi spre mulţimile dresate prin credite şi frica zilei de mâine.

Este o insurecţie a conştiinţelor pe care mizează cei care ies în stradă, o revoltă pentru regăsirea resurselor de luciditate şi responsabilitate civică. 
Revoluţia care va veni este greu de oprit şi va fi îndreptată împotriva sistemului oligarhic care apasă şi sufocă toate societățile, inclusiv societatea românească.Aproape toate nemultumirile legitime ale oamenilor deriva din incapacitatea sistemului politic actual de a garanta o distributie echitabila a resurselor.

04 noiembrie, 2015

Viaţa mea şi sensurile ei



În 1990 am pornit în cariera de sociolog și cadru universitar de la două premise: una pozitivă și una negativă:

Premisa pozitivă, insuflată de primii mei profesori, Achim Mihu și Ioan Aluaș a fost sâmburele de aur lăsat de moștenirea lui Dimitrie Gusti și de școala sociologică de la București. Dimitrie Gusti, părintele sociologiei românești, definea sociologia ca „ştiinţă a naţiunii”, considerând că misiunea ei este cea de a deveni o stință a comunității in care ea iși dezvoltă obiectul. Miezul de aur al concepției gustiene, dezideratul cel mai important transmis nouă prin opera dar și prin exemplul personal, este însă în opinia mea: angajarea ei în reforma societăţii româneşti, antrenarea sociologiei în procesul de modernizare și reconstrucție socială.  Programul de cercetare și schimbare socială realizat de Școala de la București este pentru noi un exemplu, dar mai ales o moștenire care trebuie consolidată și încă din vremea studenției mi-am formulat dorința de continua și aplica imperativele acestui generos proiect de reconstrucție socială și modernizarea a României. In fine, am fost incă de la primele lecturi din opera gustiană marcat de o intuiție pe care părintele sociologiei românești a spus-o dar a și practicat-o: legătura dintre științele sociale, morală și politică. În tot ceea ce am făcut în două decenii de activitate am adaptat la zilele noastre acest imperativ al unei sociologia militans.

Premisa negativă, care mi-a generat o adevărată revoltă, mai ales în primii ani de cercetare și de lectură, pornită poate dintr-o obsedantă lectură a lui Pierre Bourdieu, a pornit de la constatarea că sociologia își pierde tot mai mult funcția de critică socială. Cum spune și profesorul Cătălin Zamfir, într-o carte în care radiografiază o jumătate de secol de sociologie românească: ”la sfârșitul acestei cărți am un sentiment ciudat. Înainte de 1989, ca sociolog, nu am avut un sentiment de neputinţă... Am sentimentul că traversăm o nouă criză. Nu o criză a istoriei care vine peste noi. De data aceasta putem face ceva pentru o lume mai bună”.  Pe urmele lui Bourdieu, mă întrebam și eu în anii nouăzeci dacă sociologia avea un “proiect egalitarist și emancipator” sau, cum frumos scrie Peter Berger, ”este mai bună conştienţa decât inconștiența”, iar ”între viața noastră și teatrul de marionete există doar o mică diferență: față de marionete, noi putem deschide ochii, ridica privirea și descoperi mașinăria responsabilă cu mișcările noastre”. 

Observam și eu încă de atunci că subiecții nu sunt de acord de multe ori cu sensul descoperit de sociologi și cred și astăzi ce a scris Bourdieu acum câteva decenii despre eficacitatea sociologică: ea poate fi efectivă și sigură atunci când subiecții care suferă reușesc să înțeleagă că suferința vine din cauze sociale, nu din cauze imputabile sieşi, altfel spus, să reușim reducerea decalajului dintre sensul obiectiv și sensul subiectiv. Dacă în anii 70, critica sociologică era definită iniţial ca o teorie socială orientată înspre a critica şi schimba societatea ca întreg, astăzi teoria critică trebuie să îmbunătăţească înţelegerea societăţii, înglobând elemente din ştiinţe diverse, cum ar fi sociologia, economia, geografia, ştiinţele politice etc. Stereotipul de sociolog s-a schimbat în ultimii ani; dacă în anii 70 era unul de “individ contrasistem”, pornit să schimbe raporturile de dominare, pornit să denunţe raporturile sociale, în anii 90 deja contestatarii aproape că dispăruseră. Astăzi, sociolog semnifică o meserie, care are la bază convenții; sociologul este mai ales un anatomist, studiază subsisteme și propune mici ameliorări; rebelii de ieri sunt astăzi experți, iar sociologia dă semne puternice de integrare în sistem. În mare parte, am părăsit analizele cauzale pentru a trece în domeniul analizelor „formale”. Nu se analizează cauzele sărăciei sau ale inegalităţilor, căci avem o realitate complexă a “funcționarii” acestui sistem (identități, stereotipuri, mecanisme de apărare, forme de excludere etc.) Dacă înainte conceptul de acțiune socială era analizat în condițiile relațiilor de dominare și ale inegalității, acum acțiunea a devenit interacțiune, negociere, formă de libertate. Constatăm că sociologia a devenit element central al gândirii gestionare, iar sociologul joacă rolul de ergonom: se ocupă de crize, de marketing, de optimizarea internă, comunicare și de orice altceva. Încă sunt revoltat că sociologia se îndepărtează de miezul lucrurilor, de societatea adevărată, iar sociologia postmodernă este o disciplină în care eficacitatea înlocuieşte legitimitatea; gestiunea înlocuieşte politica. Postmodernitatea astfel înţeleasă este un mod de reproducţie socială de ansamblu, reglată de manieră decizională şi operaţională mai curând decât de manieră politico-instituţională, în timp ce două fenomene devin centrale: fragmentarea individului (identitatea se fragilizează) și fragmentarea societăţii (în multiple grupuri/triburi). Îmboldit și de realitățile tranziției noastre societale, mi-am însușit acest vis bourdeusian: sociologul (dacă nu și sociologia) poate încerca să articuleze un proiect emancipator, care constă în a ajuta individul să se elibereze de inconștientul său social.


Un proiect structural
Am încercat încă de atunci să articulez un proiect intelectual, mai mult decât științific; un proiect în care mă puteam folosi de instrumentele și datele sociologiei, un proiect care și azi dublează viața mea de cercetător cantitativist, practician cotidian al empirismului; un proiect complementar care dă un sens important vieții mele: cel de construcție a unui intelectual colectiv
Pornind de la analiza realităților noastre, am constatat că dezbaterea socială fără consistență nu poate fi denunțată de către un singur om. Este nevoie de ceea ce Pierre Bourdieu a numit un intelectual colectiv. Intelectualul colectiv este format dintr-o echipă de profesioniști din științele sociale, care inițiază dezbateri publice pe teme importante, aduc abordări critice și vehiculează informație științifică serioasă în spațiul public. Unanimitatea discursului din media trebuie spartă cu analize critice și cu forme de contestare, pentru ca gândirea critică să permită nașterea unei adevărate opinii publice diversificate.
Difuzarea analizelor critice este principalul scop al activității asociațiilor civice care, în urma proiectului Raisons D’agir, au început să se înfiripe timid în Europa. Discursurile dominante ale puterii, facilitate de complexul mediatic, pot fi contrazise doar de intelectuali care știu să lucreze în echipă și care dispun de date serioase despre social. Sociologii, economiștii, psihologii, istoricii și alte categorii de intelectuali sunt cei care ar trebui să participe la acest tip de rezistență intelectuală pentru a schimba ceva în viața noastră politică. Încă cu un deceniu și jumătate în urmă am scris că este timpul pentru intelectualul colectiv. Spațiul virtual și blogosfera oferă deja un topos generos la care nici măcar Pierre Bourdieu nu visa. Spațiu la care nici media dominantă și dominatoare nu rămâne surdă. Dacă îi scoatem din calcul pe blogerii care proslăvesc diferiți lideri politici, pe care uneori îi listează cu mândrie în blogroll, unii inteligenți, dar slabi de înger, rămân totuși mulți tineri care sunt capabili să pună bazele unei dezbateri politice de substanță. Și între cei care se învârt în jurul unor bloguri de politicieni sunt oameni inteligenți care pot aduce lucruri interesante în schimbarea acestei dezbateri politice cacofonice, care nu mai spune nimic. Adevărul, datele despre realitate nu au nici o relevanță, „nu veniți cu ele în emisiuni că îmi stricați emisiunea, nu facem rating și îmi pierd slujba”, îmi spunea odată o jurnalistă inteligentă, dar adaptată perfect.

Am pornit activitatea mea astfel în mai multe direcții: dezvoltarea unor analize și a unor teme de cercetare empirică privind realitatea românească din multiple unghiuri, dar mai ales analizând mutațiile din zona realității simbolice și a infrastructurilor mentalitare (subiectul tezei mele de doctorat), crearea de instituții, un proiect consistent de prezență publică constantă: ca analist-sociolog, dar și o prezență a datelor despre realitatea românească în toate momentele importante ale ei, într-o concurență cu alte tipuri de discursuri publice (cel politic sau jurnalistic); un proiect de publicistică centrat pe articularea de contraideologii; o activitate didactică susținută și, mai ales, dezvoltarea unui proiect de discurs sociologic aplicat într-un gen aproape inexistent în spațiul public: eseurile de sociologie critică. 

Pe larg despre proiectul meu intelectual puteţi citi din prezentarea ce urmează:


02 noiembrie, 2015

Exclusiv. Vasile Dâncu:

Cei care protestează sunt uniţi de o emoţie mai degrabă, nu de un contract social

| 02 noi, 08:16

Vasile Dâncu explică într-un interviu exclusiv pentru Obiectiv.info ce îi poate scoate pe români în stradă, având în vedere aparenta lor apatie. Sociologul vorbeşte despre un motor mai degrabă emoţional, care poate alimenta proteste de stradă mai ample. La doar câteva zile după interviu, a avut loc marşul a peste 10.000 de oameni, care au protestat tăcut în numele celor arşi de vii în clubul Colectiv.

NOTĂ. Acest interviu a fost luat înainte de tragedia de vineri noapte din clubul Colectiv. Ideea pornise de la faptul că, deşi românii ar avea motive să protesteze în stradă, totuşi nu o fac. Moartea polițistului Bogdan Gigină a revoltat publicul mai mult pe Facebook, pentru că în stradă au ieşit doar câteva sute de oameni. Până la regretabilul accident au mai fost motive pentru care românii ar fi putut protesta, dar presiunea străzii a lipsit. Unul conex cu moartea polițistului este traficul din Capitală. Presa a relatat cum a cheltuit Primăria Capitalei zeci de milioane de euro pentru un sistem de management al traficului, care este nefuncțional, iar reacția bucureștenilor s-a limitat la comentarii pe rețelele de socializare. La fel şi în cazul măririi nejustificate a tarifelor la apă de către Apa Nova, măsură care a afectat toţi bucureştenii – dar nimeni în stradă.
L-am întrebat pe Vasile Dâncu, preşedintele Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie de ce nu mai ies românii în stradă. Explicaţiile le veţi găsi în interviul de mai jos. La un moment dat, Vasile Dâncu spune şi de ce ies (atât cât o fac) la proteste: sunt coagulaţi de emoţii. Cu cât mai puternice, cu atât mai capabile să scoată mulţimi mai mari din casă. După doar câteva zile, a fost protestul tăcut a peste 10.000 de oameni, care au mărşăluit în tăcere în memoria celor morţi în clubul Colectiv.
Obiectiv.info: De ce nu mai ies românii în stradă?
Vasile Dâncu: Este greu de dat o singură explicație. Cred că este vorba despre convergenţa unor factori sociali destul de complecși. Masele sunt, în general, pasive. În mod general, sunt câteva explicații care țin de cadrul social general.
Pentru a avea mișcări serioase de masă ar trebui să avem o structură socială în care să se manifeste ceea ce, în sociologie, numim clivaje. Adică să existe posibilitatea ca oamenii să se diferenţieze destul de clar, să aibă conştiinţa apartenenţei la o categorie şi, de aici, având conştiinţa diferenţelor, să treacă la protest ca acţiune colectivă. Dar în societatea de astăzi capitalismul este mai subtil, dezvoltă ideologii care ascund diferenţele dintre oameni, se spune că nu mai există clasele sociale, iar oamenii nu mai înţeleg nici relaţiile de dominare, nici raporturile de clasă.
Se spune că au murit clasele sociale şi este adevărat că ele nu se văd clar, deoarece s-a schimbat şi natura muncii în acest tip de capitalism târziu: nu mai există marile întreprinderi cu zeci de mii de muncitori, azi majoritatea lucrează în terțiar, sunt izolaţi, lucrează în formaţiuni mici. În fine, sindicatele sunt tot mai slabe, au o tot mai mică forţă de mobilizare, iar partidele nu mai reprezintă categorii clare, partidele sunt tot mai populiste şi se poziţionează cât mai spre centru pentru a lua voturi de la toate categoriile de alegători. Transformările din natura muncii şi cele ale substanţei partidelor explică o parte a demobilizării din zilele noastre. Unii sociologi recenţi spun că nu mai avem clivaje economice, că se schimbă şi identităţile, iar mişcările sociale sunt doar expresia unor clivaje culturale.
Şi mişcările sociale își schimbă forma, totul se transformă nu în proteste angajate de ideologii puternice, de atitudini stabile, ele devin mai mult agregări emoţionale. Mişcările de tip occupy resping liderii de frica de a nu fi deturnate sau liderii cumpăraţi, aşa că nu pot dezvolta o strategie pe termen lung fără lideri.
În fine, un ultim factor: guvernele au devenit mai populiste și nu asteaptă să se acumuleze tensiune. Spuneam că mişcările sociale devin tot mai vizuale. În epoca televiziunii, cei care participă la spectacolul contestării vor să producă mai ales emoție și impresie. Orice contestare devine spectacol. Îmi aduc aminte că un jurnalist francez a văzut o manifestaţie împotriva guvernului Boc, în Piaţa Victoriei, în care toata lumea era veselă şi dansa Pinguinul. Nu a înţeles nimic omul nostru, care era de formaţie inginer. Dacă era filosof, ar fi citit paginile unor sociologi sau filosofi francezi, care spun un lucru interesant: azi şi contestarea a devenit un ceremonial public, un ritual.
Trăim o cultură a simulacrului, unde şi protestul s-a desubstanţializat.
Obiectiv.info: Cum evaluați în acest moment spiritul civic al românilor? De ce credeți că au ajuns în acest punct de pasivitate?
Vasile Dâncu: Sunt și aici multe cauze. Scăderea încrederii în ceilalți și tranziția spre un individualism-egoist este cel mai important fenomen. Atunci când oamenii riscă să protesteze, trebuie să aibă și un pic de altruism și cel puțin un pic de încredere că și alții le vin alături, că se apără reciproc, că nu sunt lăsați singuri dacă vine potera și îi ia la bastoane, sau îi bagă în dubă, cum a pățit-o siteul de cultură. Există o apatie a românilor, care a fost dobândită.
Revoluția din 1989 a arătat dimensiunea unui activism în conditii tragice, dar după Revoluție am dobândit un fel de pasivism, care are mai multe dimensiuni cercetate sociologic, oamenii consideră că ceea ce fac ei nu contează în ecuația generală, că are o pondere prea mică în ansamblu. Asta este aproape normal și este facilitat comportamentul de free-rider, cel care preferă să nu se bage, căci dacă protestul schimbă ceva, și el va fi beneficiar, dar fără a plăti costurile sau a avea riscuri.
Apoi, oamenii consideră că ceea ce cred ei nu contează pentru politicieni, că problemele lor nu sunt importante pentru politicieni. Aceasta a doua dimensiune se bazează, în mare măsura, pe realitate. Politicienii se raportează foarte rar, poate doar în campanie, la ceva care este agenda publică, agenda cetățeanului. Ea este, mai degrabă, o temă de discurs.
Această pasivitate a cetățenilor, această lipsă de civism, cum îi putem spune, aceasta apatie civică este caracteristică și pentru o cultură civică slabă, aflată în stadiu incipient. Suntem o națiune tânără și, în plus, am avut puține perioade de libertate pentru a exersa civismul, angajamentul și protestul.
Or, dacă există această concepție a unui stat falimentar, a unui stat demantelat, cum spun francezii, atunci oamenii nu văd instanța care ar putea să țină cont de protestul lor, nu văd cine ar putea să pună în practică cererile lor, dacă nu au încredere în instituții.
Este și lipsa liderilor o explicație, inexistența unei elite reformatoare, care să polarizeze energiile, care să mobilizeze, nu poate cataliza nici protestul și duce la acest tip de demisie socială.
Obiectiv.info: Cum vedeți rolul Facebook în acest caz? Este mai degrabă o "supapă" unde cetățenii își varsă focul sau este un instrument de coagulare?
Vasile Dâncu: Rețelele de socializare au și rol pozitiv, dar și un rol negativ pentru ieșirea în stradă. E adevărat, studiul sociologic al acelor Twitter-revoluții (prima fiind în Moldova în 2009) arată că rețelele aduc cea mai rapidă comunicare politică, deci o capacitate fantastică de difuziune a contestării. Și acțiunea colectivă este influențată intrumental și prin oferirea unui suport facil. Există o direcție simbolică dată de facilitatea identificării colective şi una cognitivă, informarea și sensibilizarea la o cauză. Organizarea este mai rapidă și îi poate integra pe cei care sunt singuratici și apatici, cei care nu participă la grupuri față în față.
Dar apar și slăbiciunile, și cea mai importantă cred că este aceea că nu se formează aici identități stabile, ci instabile, care dispar când individul iese din rețea.
Pe de altă parte, Facebookul poate fi modalitatea suplimentară de control al politicului. Să nu uităm că atunci când televiziunile devin partinice şi nu mai respectă nicio regulă deontologică, când politicienii bazaţi pe marketing îşi creează grupuri mari de susţinători la alegeri sau înainte de alegeri, când folosesc metodele cele mai moderne pentru a manipula populaţiile şi segmentele electorale, această modalitate de cenzură a politicului este una absolut nouă.
Paradoxal este că aceia care protestează din când în când sunt un grup format din grupuri diverse, care acceptă până la urmă că sunt unite de o emoţie mai degrabă şi nu de un contract social pe termen lung. Este o generaţie circumspectă, ca să spunem aşa. Dacă ne uităm în sondaje, vedem că nu au încredere în stat, nu au încredere foarte mare nici în celălalt. Este o generaţie dezamăgită. Dar capabilă să acţioneze punctual în momentul în care un drept al individului este încălcat.
Apoi, cred că este vorba de un nou tip de a simţi comunitatea sau interesul comunitar şi interesul naţional. Nu mai devine un interes abstract, politic, istoric; este vorba de un interes care este o sumă a intereselor mele personale mai degrabă, a intereselor mele ca individ, a drepturilor mele ca individ. De 200 de ani în România, statul român caută mereu să îndeplinească un obiectiv politic, despre acesta este vorba tot timpul: unitatea naţională etc, am urmărit numai obiectivul politic, n-am făcut nimic pentru social, nimic serios pentru economic – excepţie pe vremea lui Ceauşescu, când erau nişte aberaţii însă, nişte proiecte aberante comuniste, care nu ţineau cont de om.
Asta este o caracteristică interesantă a acestei generaţii. Este o generaţie flash mob, o generaţie care se adună în jurul unei emoţii, dar nu are un contract social stabil, cum suntem noi, cu contracte tradiţionale, moştenite prin educaţie. Este un contract pe durată determinată. Un fel de – cum spune sociologul francez Michel Maffesoli – neotribalism politic. Am descris asta în cartea mea, „Triburile”, oamenii ies în stradă şi fac un fel de elogiu al raţiunii sensibile, nu al tipului de cartezianism social pe care îl cunoşteam noi de la Decartes sau de la Rousseau, prin contractul social. Este o vârstă, o perioadă în care acest grup resimte o puternică insecuritate pentru el şi pentru familiile lui şi caută o soluţie a insecurităţii generalizate.
Obiectiv.info: Statisticile arată că există creștere economică. Ar putea fi acesta un motiv pentru care românii nu mai protestează?
Vasile Dâncu: Poate fi și acesta un motiv, oamenii percep că viața s-a îmbunătățit, dar tot nemulțumiți sunt. Nu există însă celelalte condiții, cele despre care am vorbit la început. Și mai este un motiv destul de trist: românii nu prea sunt solidari între ei în ultima vreme. Se pierde, prin competiție socială, o parte din structura de coeziune.
Obiectiv.info: Cum vedeți rolul presei? Cum influențează televiziunile, pe de-o parte, și cum vedeti impactul presei online, pe de altă parte?
Vasile Dâncu: Media are un rol deosebit de important. Media, mai ales televiziunea, este un amplificator emoțional, ajută la creșterea rapidă a unei emoții, mai ales când apare fenomenul convergenței media. În convergența media, mediile se amplifică una pe alta, televiziunea poate deveni o cutie de rezonanță pentru Facebook sau invers. Credem că, pentru revolta de la urne dintre turul I și II al alegerilor prezidențiale, Facebook-ul fără televiziune și telefonie mobilă ar fi avut o mult mai redusă contribuție la inflamarea afectivă contra candidatului Victor Ponta, responsabil pentru administrarea defectuoasă a alegerilor, lucru interpretat ca fiind o blocare a exercitării unui drept. Cele trei canale amintite formează astăzi o transmedia, generează o cultură hibridă de convergență, de fapt, o adevărată fabrică de contestare (jamming culture), ce poartă împotriva politicii clasice o adevărată guerilla semiotică.
Cercetările recente arată că solidaritatea electronică este rapidă, dar nu are efecte pe termen lung asupra politicii, lucru foarte evident dacă studiem primăverile arabe. Curentele emoționale, dacă nu sunt captate și articulate instituțional, se pierd foarte repede, iar marile angajamente din aceste mărețe vârfuri de emoție sunt repede uitate de către participanți.
Media are un rol important aici deoarece, așa cum constata și Paulo Virilio, sentimentul de frică este amplificat de media, întrucât milioane de oameni pot trăi sincronic aceeași emoție. ”Bomba informatică” este mai puternică decât cea nucleară, deoarece propagă emoție la scară globală și poate crea panică, o comunitate suferindă a emoției. Trecem astfel de la o democrație a opiniei la una a emoției, acest lucru poate că explică foarte bine valurile de intoleranță și violență atitudinală și verbală care a cuprins rețelele în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din România.