15 aprilie, 2015

Generația înfrântă a României

Am început să scriu despre generația X cu gândul la o sintagmă mai veche, din cultură, generația pierdută. ”Generația pierdută” este, în istoria culturii, eticheta pentru generația unor scriitori americani (Hemingway, Cummings, Fitzgerald, Dos Passos) care, după primul război mondial, observau că o serie de valori în care credeau, nu mai erau valabile, societatea schimbându-se radical. În acele timpuri capitalismul sălbatic își începea marșul triumfal: inegalitățile creșteau de la o zi la alta și indiferența față de condiția umană devenea tot mai vizibilă. Dar astăzi, în Europa, generația pierdută este pentru tot mai mulți sociologi sau jurnaliști generația tinerilor (generația Y, cei între 18 și 35) care este afectată de un șomaj ce devine cronic, în jur de 25% la nivel european.




Generația înfrântă

La revoluție (sau cum s-o mai numi acel eveniment politico-militar), cei din generația X aveau între 10 și 30 de ani. Printre ei au fost copiii revoluției, adică cei care au ieșit inconștienți în stradă, mânați parcă de un instinct istoric și de o emoție pe care nu cred că au înțeles-o nici după aceea. Generația X începea noul ciclu istoric cu un mare sacrificiu, era călcată în picioare armata regimului Ceaușescu, dar mai ales începea să nutrească visul schimbării rapide a României, o iluzie care nu a durat mult. Azi, românii generației X au între 35 și 55 de ani. Adică sunt populația activă a României, cei râvniți de toate companiile, țintele prioritare a publicității de orice fel. Deși sunt cei care contribuie cel mai mult la bugetul României și au nivelul cel mai mare de venit, generația X este generația care nu își poate valorifica la nivelul cel mai înalt potențialul prin deținerea de poziții în zona puterii politice sau în cea a proprietății economice și antreprenoriatului.

Câteva tușe ale unui profil generațional[i]

Se cred și ei o generație de sacrificiu și despre ei chiar putem spune că sunt. Nu sunt o generație pierdută pentru că susțin în acest moment societatea. Se plâng despre faptul că tranziția a fost cea mai mare povară pentru ei, că nu au locuri de muncă și de faptul că muncesc mult, iar sentimentul de nesiguranță este major. Au un nivel scăzut de trai și salarii pe care le consideră mai mici decât cele pe care le-ar merita. Jumătate dintre ei se simt câștigători față de părinții lor, dar jumătate se consideră învinși. Când este vorba de sentimentul fericirii se consideră mai nefericiți decât generația părinților. Atunci când se raportează la copiii lor se consideră mult inferiori, mai puțin fericiți și mai săraci. Doar două treimi dintre românii generației X au un loc de muncă stabil și jumătate dintre cei angajați au schimbat maxim două locuri de muncă. Sunt paralizați de frica de a nu fi dați afară și două treimi dintre ei se tem că își vor pierde locul de muncă. Nu au încredere în mobilitatea forței de muncă și acceptă locuri de muncă mai slab plătite, dar mai sigure, munca la stat fiind preferată în fața variantei private, siguranța locului de muncă fiind criteriul cel mai important. Generația X este generația legată de familie mai mult decât oricare generație, chiar dacă începe tot mai mult să fie afectată de divorțialitate. Aproape 40% dintre ei cred că revoluția le-a frânt destinul și că ar fi trăit mai bine dacă nu se schimba mersul istoriei. Sunt patrioți și cred că tânăra generație nu mai crede în patrie și onoare în plus, sunt convinși că generația Y, generația copiilor lor, este  mai puțin responsabilă și că există conflict între generații. Sentimentul acestui clivaj dintre generații este o caracteristică importantă a climatului social din această perioadă. Un climat social plin de tensiune și conflicte, o atmosferă încărcată care descurajează eforturile spre un proiect politic social sau național indiferent cine încearcă să-l pună în operă. Doar un sfert din generația X are un politician preferat, 3 pătrimi fiind dezamăgiții lumii noastre politice. Jumătate dintre ei ți-au pierdut încrederea în România, dar cu toate acestea două treimi dintre ei sunt de părere că viitorul copiilor poate fi asigurat în România, nu în altă țară.
Este o generație care respectă încă un contract social considerat de cei tineri vetust, un contract care are munca și datoria față de societate ca axe principale, patru cincimi dintre bărbații acestei generații declarând că ar răspunde chemării la mobilizare în cazul unui conflict armat. Ei cred încă în progres și în faptul că România mai poate fi salvată. Au făcut multe experimente votând cu tot ce se putea vota pe scena politică, dar au fost dezamăgiți de fiecare dată.

Generația unor idealuri prea mari?

La revoluție cei mai mulți din generația X erau la vârsta la care visul este mai tare ca realitatea. La prima scânteie nu s-au ascuns după părinții abrutizați de muncă și speriați de comunism, au ieșit în stradă. Dintre cei împușcați la revoluție, cei mai mulți aveau între 15 și 30 de ani. Au ieșit pe străzi în fața gloanțelor.Parca văd și acum un tânăr cu o pancartă pe care scria Copiii noștri vor fi liberi! Scria despre copiii lui, dar el însuși nu cred că avea mai mult de 20 de ani. Cei mai mulți dintre ei nu au indemnizații și nu se află pe lista celor aproape 20.000 de revoluționari amestecați cu impostori care primesc în fiecare lună, indemnizații prin legea 341, legea recunoștinței. Au crezut, în acel moment, că a venit vremea ca societatea să fie condusă de tineri, că se va renunța la comunism și că o să vină bunăstarea odată cu libertatea. Nu puteau ști atunci că societatea este modelată de instituții și acestea construiesc sau influențează habitusul mentalitar care va reforma spiritualitățile prin presiunile unor ideologii fabricate imediat. Generația care era atunci între 35 și 55 de ani căuta repede să elimine prima gardă a cadrelor socialiste și folosește primul an de după revoluție pentru a construi instituții și ideologiile care vor genera marile bătălii politice și ideologice ale primului deceniu. Foștii comuniști care urmau să înlocuiască generația lui Nicolae Ceaușescu se repliază repede și construiesc o nouă legitimitate pe disidența (falsă sau puțin consistentă) a lui Ion Iliescu sau Silviu Brucan. Noii emanați ai revoluției trasează elementele principale ale noilor lupte politice: mai ușor cu deschiderea față de Vest, deci nu ne vindem țara. Vom vedea că ea a fost vândută ca ideologie asumată mai târziu (investițiile străine ne salvează!). România Mare este o instituție de presă pe care Petre Roman, premierul, o înființează foarte repede, ca instrument de luptă împotriva tendințelor noului și pentru câțiva ani este foarte eficientă. Regalitatea este respinsă și apare imediat și respingerea diasporei pe principiul că ”nu a mâncat salam cu soia”.  Proprietatea privată și inițiativa sunt puse la index încât și astăzi avem aproape 90% dintre români care cred că orice investitor privat este corupt și hoț. Nici descentralizarea nu era bună deoarece se ar fi putut transforma în ruperea României, iar Ungaria abia aștepta să ne fure Transilvania. Trebuie unire în jurul elitei de la București, acceptarea centralismului, altfel spus continuitatea lui, în consecință, în mare, avem același centralism ca și acum 25 de ani.
Ultima bătălie a fost cea din Piața Universității. Acolo indivizii generației X au fost înfrânți definitiv. Au fost parazitați politic, iar pe de altă parte, niște  mass-medii obediente i-a prezentat ca și mari trădători ai nației. Au pierdut fără drept de apel aceasta bătălie inegală, deoarece nu aveau nici mijloace instituționale și nici lideri care să poată transmite un mesaj politic, iar punctul 8 de la Timișoara ar fi ucis generația tinerilor uteciști, utemiști sau comuniști care, în 1989 își așteptau rândul la puterea în forma ei roșie. Reprezentanții politici ai generației boomers au reușit o dublă victorie: au scăpat de presiunea internă pentru schimbare și au izolat România de Vest, câștigând timp pentru reconversia capitalului lor și pentru pregătirea unei schimbări care să nu-i elimine de la putere.
Societatea trăgea de timp pentru ca să se poată transforma vechiul capital politic și relațional în noul capital, economic sau politic din noua orânduire. În mai puțin de 10 ani cea mai mare parte a antreprenorilor sunt cei care au au avut funcții înainte și-au reconvertit capitalul după revoluție. De altfel, sociologul Dumitru Sandu[ii] explică toate mecanismele de conversie a capitalului. Prea tineri, cei din generația X nu aveau ce să convertească. Sigur, înafara celor care erau fiii sau nepoții generației nomenclaturiste din comunism.

Sindromul fugii și noua diasporă

După un deceniu când pare destul de evident că proiectul noii Românii, utopia din mințile tuturor, este ratat, generația X caută alte mecanisme de certitudine, alte  zone securitare prin migrație în Occident. Vor încerca mai târziu să convertească resursele de mobilitate (cunoașterea de limbi străine și lipsa dependent identitară de societate, subiectivă, prin excelență) în capital pentru reușita unei migrații masive în Europa și în lume. Soluția este una care, paradoxal, contrazice sloganul unei părți mai tinere a generației X, acela cu ”vreau o țară ca afară”. Până la urmă fuga este semnul părăsirii luptei, cea mai vizibilă manifestare a eșecului. Eșecurile primului deceniu de democrație produce acestei generații o frustrare la care găsește un răspuns prin locuirea unei iluzii.

O modernitate ciudată ca sinteza între sultanat balcanic și o modernitate reflexivă

Individul generației X a intrat de la început într-un spațiu al manipulării și conflictului social multiplu în care termenului de tranziție i se asocia o luptă ideologică pentru re-legitimarea unei generații care avusese ghinionul să crească în perioada comunistă (uneori cu indivizi excepționali, asta este adevărat) și o persistență a presiunilor externe pentru schimbarea profundă a societății. A trebuit să asiste și să participe cu entuziasmul tinereții la nașterea unei ”modernități lichide”, cum scrie Zygmund Bauman[iii] unde se ”privatizeze ambiguitatea”, adică plonjează într-un spațiu social unde domnește incertitudinea, o ”societate a riscului”cum o numește  Ulrich Beck[iv].
Securitatea societală este amenințatã atunci când  societãțile percep o amenințare în termeni de identitate, amenințări ce pot fi receptate ca amenințãri la adresa schimbãrii identitãții grupului sau comunității  în termeni de omogenitate sau coeziune.  Manuel Castells[v] scrie că identitatea actorilor sociali este  procesul de construcție a sensului pe baza unui atribut cultural sau un set de atribute culturale, cãrora li se dã prioritate peste celelalte surse de sens. U. Beck în ”Societatea riscului” spune că riscul poate fi definit ca o cale sistematică de gestionare a evenimentelor cu pericol potențial și a insecurității induse și introduse de procesul de modernizare. Individul generației X vede că distribuția socială a riscului este inegală, unii sunt expuși mai mult decât alții riscurilor, iar acest lucru schimbă natura politicii, riscurile devin subiecte politice naționale și internaționale, iar mobilizarea pentru situații de urgență este mai mult o instituționalizare a excepției în detrimentul regulei: supravegherea persoanelor, ascultarea convorbirilor, interceptare corespondenței, devin, din excepții, reguli.  Toate acestea induc o dezordine identitară. Oamenii trebuie să dea răspunsuri singuri, nu avem răspuns comun, comunitar și societal, trebuie să gestioneze riscuri care sunt peste puterile lor.
Cum spune Giddens[vi], individul se lovește și percepe o lipsă de putere în societate pe care o resimte în raport cu globalizarea, dar și în raport cu noile tendințe din societate - managementul experților, uneori nesigur și riscant, înlocuind vechile forme de legitimitate în managementul societății. Se lovește ca și toată societatea, de ”neîncrederea în metapovestire” (Lyotard)[vii], marea povestire își piere credibilitatea, indiferent ca vorbim despre emancipare sau alte forme de proiect.

Ar avea nevoie de ceea ce  Edgar Morin, sociolog și epistemolog contemporan care numește gândire complexă. Complexitatea, scrie Edgar Morin, necesită o strategie, adică o situație în care pilotajul automat nu mai este posibil, unde apare incertitudinea și aleatorul. Dacă programul este o secvență de acțiuni predeterminate care funcționează când se îndeplinesc anumite circumstanțe, strategia este o acțiune care pornește de la o decizie inițială, dar care comportă pe parcurs o serie de scenarii care se modifică în funcție de variabilele și circumstanțele noi care apar. La Edgar Morin[viii] conceptul de program se opune celui de strategie și, spune marele sociolog francez într-un manifest pentru gândirea complexă, trebuie să renunțăm la programe, trebuie să inventăm strategii pentru a ieși din criză. Dar la nivelul României din acea vreme, individul generației X nu are asemenea strategii cognitive și deliberative la îndemâna, este fascinat de un viitor care nu mai vine și speriat de un trecut care nu vrea să treacă.

Dezorientat individul generației X caută formule de supraviețuire. Acceptă să lucreze fără să se revolte alături de o generație care își prelungește preponderența și timpul ca actori dominanți. Se adaptează și caută mijloace de salvare individuale. Uneori ajunge în guverne de sacrificiu sau pe post de tehnocrat, dar în cele mai multe cazuri, nu are destule poziții de forță pentru a determina schimbări decisive în  mersul social. 

Tranziția spre economia de piață și democrație

Între timp, procesul de transformare socială a primit nume, dar și unele abordări ideologice sau politice. Una dintre variantele strategice a fost privatizarea. Dezbaterile politice erau concentrate pe viteza privatizării și, mai apoi, asupra beneficiarilor: români sau străini. Era o generație care prefera o economie mixtă, stat plus privat, care a și pus asta în practică, la începutul anilor 90 și alta, autoetichetată ca liberală, care încerca scoaterea statului din economie cu totul. În paralel cu tranziția economică a avut loc și tranziția politică, prin construcția de instituții la nivel formal sau constituirea unor grupuri de dominație și influență la nivel informal.
Astăzi, când scriem aceste rânduri, este 2015 și tranziția economică și politică s-a încheiat, chiar dacă nimeni nu a decretat asta politic, chiar dacă nu s-au făcut serbări și nu s-au tăiat panglici. Capitalismul a învins definitiv pe plaiurile mioritice. Avem 70% capital privat în economie, dar bătălia pentru privatizare și restituirea proprietăților este încă în toi. O lucrare excelentă a unui tânăr sociolog român, Iulian Stănescu[ix], arată pe baza unei analize a primelor 130 de companii românești, cele mai importante, că 95 sunt deţinute de capitalul străin, 25 de statul român (dar pe lista FMI care luptă cu guvernele pentru privatizarea lor sau montarea de manageri străini privați înainte de a fi privatizate) şi numai 10 au ca acţionari majoritari sau integrali capitalişti români. Analiza invocată demonstrează că dominația capitalului străin asupra celui autohton este deja o realitate, mai mult decât atât, capitalul străin controlează cele mai multe şi cele mai mari companii din domeniile strategice ale economiei. Capitalul autohton a fost împins spre zonele marginale, zonele periferice, zone instabile și lovite frecvent de crize. Concluzia sociologului: economia României este mai puţin o economie naţională, ci una integrată economiei europene, în care capitalul străin, aproape în totalitate vest european, se află în centrul angrenajului economic, iar capitalul autohton la periferie.
Ce legătură are asta cu generația X? Una foarte importantă: Generația X a pierdut, alături de celelalte generații, trenul economiei. Capitalul românesc și posibilii capitaliști ai generației X au fost periferizați în economie. Au o pondere foarte mică și, mai ales, nu se află în zona înălțimilor de comandă ale economiei: finanțe, bănci, resurse naturale, energie. Marii proprietari români ai primei generații de capitaliști sunt astăzi în procese de corupție sau în pușcărie, iar lor nu le va urma ca pondere în economie generația X.

Unde au greșit?

Generația X este ultima generație de idealiști. Au crezut în libertate și au crezut în ideea frumoasă că libertatea se câștigă chiar prin sacrificiul vieții. Au câștigat războiul de stradă cu dictatura, dar au pierdut pacea. Erau prea tineri la Revoluție, iar când s-au maturizat, era prea târziu, generația care a preluat puterea în 1990  reușise să realizeze chiar și tranziția generațională cu rude, servitori, oameni din clanuri și grupuri de interese. Unii dintre cei din generația X au reușit să ajungă în structurile de putere de vârf, dar au fost controlați de cei din spate, o generație care se prelungea la putere prin ei. Am avut trei premieri, în ultima vreme, dar niciunul dintre ei nu a venit ca și exponent al generației lui, ci ca un instrument de continuitate al celor care l-a împins spre putere.  
Încă mai cred că viabilitatea unei societăți și a unui sistem politic se măsoară prin locul pe care generația adultă îl asigură tineretului în structura socială. Când tinerii și cei tocmai ieșiți din această vârstă sunt mai mult spectatori, atunci acea societate se condamnă singură la stagnare și regres.
Generația X s-a maturizat social în vremuri tulburi și principala ei limită este faptul că nu a articulat strategii de colaborare, ci mai ales strategii de competiție. Cei din generația X au încercat să se adapteze la noua societate fără a căuta solidaritatea de generație, ci mai mult prin competitivitate, individualism sau luptă pentru supraviețuire. Nu a vorbit niciodată despre ea înseși ca generație. Da, acesta este adevărul, destul de șocant, de trist. Nimeni nu a pronunțat cuvântul generație, nimeni nu a chemat la unire sau la definirea unui minim mesaj. Nimeni nu a ridicat un steag, nimeni nu a căutat să articuleze un mic program. Regula a fost mai degrabă lupta, distrugerea celorlalți, prieteni sau dușmani, colegi de partid sau adversari. Totul în numele unui interes mărunt și a unui egoism care va crește și care deja se vede ca cinism la generația următoare. Adică ce i-a lipsit generației X? Două lucruri: conștiința unei generații și niște lideri de generație care să fi răzbit singuri, prin competiție și solidaritate de generație, nu lideri numiți sau fabricați în laboratoare.

Înfrângere definitivă?

Nu știm, poate că va mai avea loc o luptă, deși a doua ocazie este rară în istorie. Cei mai maturi din generația X au deja 55 de ani, vârsta președintelui Iohannis, iar cei mai tineri 35 de ani. Conștiința unei generații se poate constitui prin lideri, dar nu vorbim doar despre cei din politică. România se află acum într-o mare fundătură istorică. Este sleită de puteri, dezamăgită și traversează un pustiu fără orizont. Se depopulează progresiv și parcă toată intelectualitatea a amorțit sau privește cu spaimă alunecarea spre a deveni un stat eșuat. Frica domnește și oamenii arată ce au mai urât înlăuntrul lor, reziduurile unor regimuri care au trecut cu buldozerul peste conștiințe. Este o șansă ca această generație să iasă și să propună o cale. Să-și asume chiar riscul eșecului, dar sa dea o luptă în condiții de maturitate completă. Dacă a pierdut bătălia în acea cruciadă a copiilor, acum ar putea câștiga și recupera măcar o parte a terenului pierdut. Până atunci, dacă va apărea acel moment, rămâne generația înfrântă a României. 

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 15.






[i] Studiul IRES - Generația X, realizat în 23-24 februarie 2015, pe un eşantion de 1.032 de subiecţi cu vârsta între 35 și 55 de ani, prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing). Marja de eroare: ± 3,2%.
[ii] Dumitru Sandu, (1999), Spațiul social al tranziției, Polirom , Iași
[iii] Zygmund Bauman (2000), Liquid Modernity, Cambridge: Polity Press
[iv] Ulrich Beck (1992), Risk Society, Sage publications
[v] Manuel Castells ( 2009), Communication Power. Oxford, New York: Oxford University Press
[vi] Anthony Giddens (2001), Consecințele modernității (traducere Sanda Berce), Editura Univers, Colecția ”Sinteze”, București, 
[vii] Jean-Francois Lyotard (1993), Condiția postmodernă. Raport asupra cunoașterii (traducere și studiu introductiv Ciprian Mihali), Editura Babel, București
[viii] Edgar Morin, E. (2005), „Introduction à la pensée complexe”,  Editions du Seuil, Paris
[ix] Iulian Stănescu (2014), Puterea politică în România. De la comunism la noul capitalism (1989-2014), Editura Pro Universitaria, București