04 noiembrie, 2015

Viaţa mea şi sensurile ei



În 1990 am pornit în cariera de sociolog și cadru universitar de la două premise: una pozitivă și una negativă:

Premisa pozitivă, insuflată de primii mei profesori, Achim Mihu și Ioan Aluaș a fost sâmburele de aur lăsat de moștenirea lui Dimitrie Gusti și de școala sociologică de la București. Dimitrie Gusti, părintele sociologiei românești, definea sociologia ca „ştiinţă a naţiunii”, considerând că misiunea ei este cea de a deveni o stință a comunității in care ea iși dezvoltă obiectul. Miezul de aur al concepției gustiene, dezideratul cel mai important transmis nouă prin opera dar și prin exemplul personal, este însă în opinia mea: angajarea ei în reforma societăţii româneşti, antrenarea sociologiei în procesul de modernizare și reconstrucție socială.  Programul de cercetare și schimbare socială realizat de Școala de la București este pentru noi un exemplu, dar mai ales o moștenire care trebuie consolidată și încă din vremea studenției mi-am formulat dorința de continua și aplica imperativele acestui generos proiect de reconstrucție socială și modernizarea a României. In fine, am fost incă de la primele lecturi din opera gustiană marcat de o intuiție pe care părintele sociologiei românești a spus-o dar a și practicat-o: legătura dintre științele sociale, morală și politică. În tot ceea ce am făcut în două decenii de activitate am adaptat la zilele noastre acest imperativ al unei sociologia militans.

Premisa negativă, care mi-a generat o adevărată revoltă, mai ales în primii ani de cercetare și de lectură, pornită poate dintr-o obsedantă lectură a lui Pierre Bourdieu, a pornit de la constatarea că sociologia își pierde tot mai mult funcția de critică socială. Cum spune și profesorul Cătălin Zamfir, într-o carte în care radiografiază o jumătate de secol de sociologie românească: ”la sfârșitul acestei cărți am un sentiment ciudat. Înainte de 1989, ca sociolog, nu am avut un sentiment de neputinţă... Am sentimentul că traversăm o nouă criză. Nu o criză a istoriei care vine peste noi. De data aceasta putem face ceva pentru o lume mai bună”.  Pe urmele lui Bourdieu, mă întrebam și eu în anii nouăzeci dacă sociologia avea un “proiect egalitarist și emancipator” sau, cum frumos scrie Peter Berger, ”este mai bună conştienţa decât inconștiența”, iar ”între viața noastră și teatrul de marionete există doar o mică diferență: față de marionete, noi putem deschide ochii, ridica privirea și descoperi mașinăria responsabilă cu mișcările noastre”. 

Observam și eu încă de atunci că subiecții nu sunt de acord de multe ori cu sensul descoperit de sociologi și cred și astăzi ce a scris Bourdieu acum câteva decenii despre eficacitatea sociologică: ea poate fi efectivă și sigură atunci când subiecții care suferă reușesc să înțeleagă că suferința vine din cauze sociale, nu din cauze imputabile sieşi, altfel spus, să reușim reducerea decalajului dintre sensul obiectiv și sensul subiectiv. Dacă în anii 70, critica sociologică era definită iniţial ca o teorie socială orientată înspre a critica şi schimba societatea ca întreg, astăzi teoria critică trebuie să îmbunătăţească înţelegerea societăţii, înglobând elemente din ştiinţe diverse, cum ar fi sociologia, economia, geografia, ştiinţele politice etc. Stereotipul de sociolog s-a schimbat în ultimii ani; dacă în anii 70 era unul de “individ contrasistem”, pornit să schimbe raporturile de dominare, pornit să denunţe raporturile sociale, în anii 90 deja contestatarii aproape că dispăruseră. Astăzi, sociolog semnifică o meserie, care are la bază convenții; sociologul este mai ales un anatomist, studiază subsisteme și propune mici ameliorări; rebelii de ieri sunt astăzi experți, iar sociologia dă semne puternice de integrare în sistem. În mare parte, am părăsit analizele cauzale pentru a trece în domeniul analizelor „formale”. Nu se analizează cauzele sărăciei sau ale inegalităţilor, căci avem o realitate complexă a “funcționarii” acestui sistem (identități, stereotipuri, mecanisme de apărare, forme de excludere etc.) Dacă înainte conceptul de acțiune socială era analizat în condițiile relațiilor de dominare și ale inegalității, acum acțiunea a devenit interacțiune, negociere, formă de libertate. Constatăm că sociologia a devenit element central al gândirii gestionare, iar sociologul joacă rolul de ergonom: se ocupă de crize, de marketing, de optimizarea internă, comunicare și de orice altceva. Încă sunt revoltat că sociologia se îndepărtează de miezul lucrurilor, de societatea adevărată, iar sociologia postmodernă este o disciplină în care eficacitatea înlocuieşte legitimitatea; gestiunea înlocuieşte politica. Postmodernitatea astfel înţeleasă este un mod de reproducţie socială de ansamblu, reglată de manieră decizională şi operaţională mai curând decât de manieră politico-instituţională, în timp ce două fenomene devin centrale: fragmentarea individului (identitatea se fragilizează) și fragmentarea societăţii (în multiple grupuri/triburi). Îmboldit și de realitățile tranziției noastre societale, mi-am însușit acest vis bourdeusian: sociologul (dacă nu și sociologia) poate încerca să articuleze un proiect emancipator, care constă în a ajuta individul să se elibereze de inconștientul său social.


Un proiect structural
Am încercat încă de atunci să articulez un proiect intelectual, mai mult decât științific; un proiect în care mă puteam folosi de instrumentele și datele sociologiei, un proiect care și azi dublează viața mea de cercetător cantitativist, practician cotidian al empirismului; un proiect complementar care dă un sens important vieții mele: cel de construcție a unui intelectual colectiv
Pornind de la analiza realităților noastre, am constatat că dezbaterea socială fără consistență nu poate fi denunțată de către un singur om. Este nevoie de ceea ce Pierre Bourdieu a numit un intelectual colectiv. Intelectualul colectiv este format dintr-o echipă de profesioniști din științele sociale, care inițiază dezbateri publice pe teme importante, aduc abordări critice și vehiculează informație științifică serioasă în spațiul public. Unanimitatea discursului din media trebuie spartă cu analize critice și cu forme de contestare, pentru ca gândirea critică să permită nașterea unei adevărate opinii publice diversificate.
Difuzarea analizelor critice este principalul scop al activității asociațiilor civice care, în urma proiectului Raisons D’agir, au început să se înfiripe timid în Europa. Discursurile dominante ale puterii, facilitate de complexul mediatic, pot fi contrazise doar de intelectuali care știu să lucreze în echipă și care dispun de date serioase despre social. Sociologii, economiștii, psihologii, istoricii și alte categorii de intelectuali sunt cei care ar trebui să participe la acest tip de rezistență intelectuală pentru a schimba ceva în viața noastră politică. Încă cu un deceniu și jumătate în urmă am scris că este timpul pentru intelectualul colectiv. Spațiul virtual și blogosfera oferă deja un topos generos la care nici măcar Pierre Bourdieu nu visa. Spațiu la care nici media dominantă și dominatoare nu rămâne surdă. Dacă îi scoatem din calcul pe blogerii care proslăvesc diferiți lideri politici, pe care uneori îi listează cu mândrie în blogroll, unii inteligenți, dar slabi de înger, rămân totuși mulți tineri care sunt capabili să pună bazele unei dezbateri politice de substanță. Și între cei care se învârt în jurul unor bloguri de politicieni sunt oameni inteligenți care pot aduce lucruri interesante în schimbarea acestei dezbateri politice cacofonice, care nu mai spune nimic. Adevărul, datele despre realitate nu au nici o relevanță, „nu veniți cu ele în emisiuni că îmi stricați emisiunea, nu facem rating și îmi pierd slujba”, îmi spunea odată o jurnalistă inteligentă, dar adaptată perfect.

Am pornit activitatea mea astfel în mai multe direcții: dezvoltarea unor analize și a unor teme de cercetare empirică privind realitatea românească din multiple unghiuri, dar mai ales analizând mutațiile din zona realității simbolice și a infrastructurilor mentalitare (subiectul tezei mele de doctorat), crearea de instituții, un proiect consistent de prezență publică constantă: ca analist-sociolog, dar și o prezență a datelor despre realitatea românească în toate momentele importante ale ei, într-o concurență cu alte tipuri de discursuri publice (cel politic sau jurnalistic); un proiect de publicistică centrat pe articularea de contraideologii; o activitate didactică susținută și, mai ales, dezvoltarea unui proiect de discurs sociologic aplicat într-un gen aproape inexistent în spațiul public: eseurile de sociologie critică. 

Pe larg despre proiectul meu intelectual puteţi citi din prezentarea ce urmează:


3 comentarii:

  1. O singura observatie pot sa fac dle Profesor. In anii 90 eu am lucrat in armata. Sociologul din mine stie cum a fost tratat inclusiv dupa 2000. Exact ca in anii 70.
    MAi exact. 1. Dupa ce am scris un articol despre diferenta batjocoritoare intre discursurile organizationale si realitate mi s-a recomandat sa "zic mersi ca nu e trimis articolul la seful SMG si ca nu imi caut alt loc de munca maine". Iar azi aceeasi persoana ma invita la un interviu depsre lucrarea mea si rezultatele ei. Nu multam. Dar cand s-a intamplat a fost un soc ca am cam dat de pamant. Apoi cand loctiitorul comandantului unitatii si-a permis sa nege public, in sedinta interna rezultatul unei investigatii am realizat ca sunt pe Luna. E drept m-am multumit sa spun ceva mai tare un "Ba, care ati completat chestionarele bauti?". Si am stat in dubii daca sa il ma ridic in picioare si sa il rog sa se opreasca si sa nu intre pe teritorii care nu sunt ale lui sau nu. SI nu din pricina repercusiunilor ci a lectiei . Ma intrebam daca va pricepe sau nu. Iar in final dupa ce am vazut ca militarii unei misiuni internationale care reprezentau Romania au fost bagati in sperieti de cineva din pluton ca sunt de la serviciul de informatii militare - cand eu eram acolo pe banii familiei mele stransi cu truda- si au refuzat cooperarea din cauza fricii de a nu fi trimsi acasa pentur ce imi spun in interviuri + aveau si o virsta mai mica decat a mea - am plins in hohote 3 ore pe terenul unitatii miltiare olandeze si inca ceva ani buni dupa ce experienta s-a terminat. Penutr ca nu au inteles nimic - asa tineri cum erau, mai tineri ca mine- din moarte celor frumosi si nebuni. Asadar experienta dv. are totusi o limita pentur anii 90. Si stiu ca o acceptati. Intdeauna cu respect, Cristina Poponete

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule profesor, ati fost singurul vorbitor de la Scoala Doctorala de Sociologie pe care l-am aplaudat. Pentru ca ne-ati vorbit despre umanismul din stiintele socio-umane si despre framantari ce erau autentic exprimate. Ma bucur ca sunteti in cartile politice ale zilei, pentru ca sunteti una dintre acele voci lucide pe care lumea trebuie sa le auda in aceste timpuri de mari framantari.

    RăspundețiȘtergere
  3. Thor

    Lidershipul establismentului românesc, mai cu seamă cel de la nivelul provinciei, al comunităților locale, în special al instituțiilor de forță, nu va tine seama niciodată de experți în sociologie, antropologie sau psihologie socială. Explicația este suficient de simplă. Avem o tradiție rudimentară, încurajată inclusiv de predecesorii lui Radulescu Motru, Zeletin sau Gusti, în care statul român este articulat de forța administrației publice și biserica majoritară. În toată perioada interbelică ,inteligenta românească nu a discutat decât despre destin, emancipare și conștiință națională. Niciun cuvânt despre etică și devenire națională prin etică structurala, prin contagiune etică cu occidentul etc Cioran a înțeles acest lucru și a plecat.L-a urmat toată crema intelectualității românești. Apoi, pe un teren viran, cu o față a la Guernica, fără nici cea mai mică opoziție, s-a creat Sistemul. Inițial, spun unii, după un manual NKVD. Acesta a performat insidios și toxic, pe măsură ce sistemul tată sovietic s-a rafinat, de la Andropov până la Primakov. Unii dintre excepționalii sociologi și antropologi ruși au încercat sa creeze cyborgul comunist perfect, să umple toate interstitiile dogmei comuniste cu respirația de pucioasa a omului nou. Tot ei, asemeni unui lego, au consfințit infailibilitatea secretarului de partid, al comandantului militar, al președintelui organizației de femei etc. În România, un Vasile Caramelea a procedat la fel. Chiar Ion Aluas a spus uneori doar ce trebuia să audă tovarășii. Desigur, numele și lucrurile sunt mult mai complexe, poate cineva într-o Bună zi se va apleca asupra arhivelor și va vedea contribuția sociologiei românești din 1947 pana azi. Putem sa desprindem o mare concluzie, de fapt un paradox: sociologii români au creat un sistem și lideri care nu au nevoie de sociologii romani! O țară se inzdraveneste prin implicarea reală a intelectualilor săi, prin etică și prin școală pragmatică. De politicieni, de protocronisti și de bisericosi nu ducem lipsă. În ceea ce privește sociologia, în opinia mea , este partea frumoasă a filosofiei, un vis pus pe hârtie al matematicii, o logica a retoricii, DAR, nu o știință cu suport epistemologic. Avem nevoie în anii următori de ETICĂ, în toate formele și exemplele sale.

    RăspundețiȘtergere

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...