(Omul
îmbunătăţit şi ideologiile tehniciste)
”A
reuși crearea inteligenței artificiale va fi cel mai impoartant eveniment din
istoria omului. Poate fi însă ultimul” (Stephen
Hawking)
Într-o
dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua, dar fără ziarul mirosind a cerneala de
altădată, tableta îmi semnalează cu un zgomot care semăna cu un chițăit de şoricel
că unui anume Mahommed Abad, din Edinburgh, de 43 de ani, ştiința modernă i-a
făcut rost de un penis bionic, după ce, pe cel original, îl pierduse într-un
accident de mașină. În aceeaşi zi, după amiază, mă întâlneam cu vechi colegi,
informaticieni, pentru a discuta despre cum ar putea să facă o linie de
doctorat pe cercetări legate de bioetică și despre cât de pregătiţi sunt
oamenii spre relațiile de colaborare om-mașină, o discuție pe care o lăsasem
practic în același stadiu, acum 15 ani când am plecat de la Universitatea
Babeș-Bolyai spre Bucureşti.
Nu era
ceva nou pentru mine, pregătind discuția, citisem înainte o groază de lucruri
despre ”stadiul problemei” tehnologice și implementării, în epoca roboticii, a
biotehnologiei, a nanotehnologiilor, se lucrează deja din greu la inteligența
nonbiotică despre care Google spune că, undeva spre anul 2050, va fi de 1
miliard de ori mai puternică decât orice inteligență umană.
Informatica afectivă (Affective Computing) este un domeniu de cercetare revoluționar care
experimentează capacitatea mașinilor de a recunoaște, sintetiza, exprima
emoțiile pentru conceperea tehnologiilor de mâine. Programe ca Affectiva, realizat de
grupul Affective Computing, folosește o bază de date de peste un miliard
de expresii faciale, pe care o utilizează pentru a crea algoritmi prin care se
pot recunoaşte şi clasifica emoţiile de bază, precum fericire sau mânie, cu o
precizie de peste 90%, iar tehnologia
Affdex, are deja o piaţă excelentă în marketing şi publicitate, unde
este folosită pentru a testa reacţiile
subiecților și pentru a adapta mesajele la orizontul de aşteptare conştient sau
inconştient al acestora. Membrii asociaţiei Quantified
Self au produs instrumente precum Mood
Scope şi Mappiness care îi ajută
pe cei care le folosesc să-şi
potrivească starea mintală cu evenimentele externe. Programul Mappiness, de exemplu,
măsoară gradul de fericire şi dinamica acestuia în timp, contexte
relevante sau situații critice, după informaţiile pe care i le oferă persoana
respectivă.
Tehnologiile
ne propun și nemurirea într-un viitor destul de apropiat prin capacitatea de a
reproduce celulele. Conceptul de singularitate
tehnologică ne promite realizarea, prin 2050, a unei superinteligenţe bazată
pe evoluția exponențială a tehnologiei și accelerarea constantă a inovației.
Unii au devenit tot mai entuziasmați de a continua ameliorarea tehnică a
performanțelor umane. Se dau lupte grele între transumaniști și
bioconservatori. Primii sunt cei care susțin ceea ce menționam înainte,
filosofia trecerii dincolo de frontierele biologicului pentru ca specia umană
să devină mai puternică, mai rațională, mai rezistentă la boli și mai
inteligentă. Printre ei, îi regăsim pe biofizicianul Gregory Stock, autor al unei cărți de mare succes - Redesigning Humans: Our Inevitable Genetic Future - sau pe profesorul de bioetică Nicholas Agar,
autorul unui best-seller de mare circulație: Liberal Eugenics. In Defense of Human Enhancement. Bioconservatorii sunt cei care se
îngrijorează de această perspectivă spunând că trebuie, din contră, să luptăm
pentru conservarea umanității, la fel ca pentru cea a mediului înconjurător, în
care s-a creat. Printre susţinătorii ideii sunt teoreticieni cunoscuți, precum
politologul Francis Fukuyama sau
filosofii Leon Kass și Michael Sandel. Ideologiile tehnologiste ne promit o lume mai
deschisă și mai conectată, mai ales pentru cei care sunt timizi și asociali.
Aceștia sunt puși la adăpost de provocările, amenințările și incertitudinile
lumii reale.
Un adevărat mit al
conectivității ne anunță că rețeaua în sine e o adevărată revoluție tehnică,
deci și socială – clar că asta înseamnă un rol transformator în societate.
Conectivitatea, prin rețelele purtătoare, aduce și pace sau coeziune socială
deoarece unește planeta, nu-i așa, în plus rețelele aduc o nouă economie și, sigur,
asta aduce și prosperitate. Aceste aporii sunt coloanele ce susțin lumea
certitudinilor noastre.
Ideologiile tehnologiste ne cer, de fapt, să delegăm tot mai mult maşinilor
relaţia
noastră cu lumea. Este un fel de a recunoaște, rușinați, că nu suntem perfecți,
că avem nevoie de îmbunătățiri. Iar acest lucru face, cum spune Cornelius Castoriadis,
într-un studiu, să asistăm la creşterea insignifianței umane.
Noua limbă (”novlangue” a lui
Orwell) este deja aici. Limbajul acronimic şi nelipsitul ”ok”, alături de
ciudatele emoticoane zâmbitoare și tâmpe, înlocuiesc cuvintele şi frazele meşteșugite
de altădată. Copiii noştri, vorbitori de mesagereză,
nu mai ştiu să scrie banala compunere de la început de an despre ”cum mi-am
petrecut vacanţa” şi, chiar dacă ar scrie, nu îşi vor mai începe povestea lor cu propoziţia
”eu în vacanţă am fost la bunici”.
Tehnofilii de astăzi vor să concesionăm viaţa noastră tot mai mult
tehnicii și lucrurile alunecă spre asta. Emoția înlocuiește empatia, deoarece
emoția se poate produce mai ușor prin diferite forme de stimulare. Suntem luaţi ostatici de către mașini, iar
motoarele de căutare ale minţii se anchilozează pe zi ce trece. Începem să ne
punem întrebarea dacă mai comandăm noi lumii sau trebuie să ne ascundem
imperfecțiunea cu rușine, aşa cum altădată Adam fugea din calea lui Dumnezeu. Omul îmbunătăţit de astăzi ratează
majoritatea țintelor tradiționale. Dacă cititul a fost o mare revoluţie, acum
aceasta fost înăbuşită. Michael Wesch, antropolog specializat
în ecologie media, cel care a studiat nașterea scrisului într-o comunitate
primitivă din Malaezia, arată că în culturile tribale, ca și în cazul Facebook,
oamenii se definesc prin ”rețeaua de prieteni”. Ca și în cazul reţelelor
sociale, legăturile sociale sunt esențiale doar că aici ele nu pot exista fără
relațiile face to face, invers faţă de rețelele sociale unde simularea si teatralitatea
sunt regulile, cum ar spune Goffman. Între oralitatea culturii tribale și cea a
rețelelor sociale există o puternică analogie, demnostrând un fel de “a doua era de oralitate”, ca să folosim
conceptele lui McLuhan.
Ascunși prin văgăunile rețelelor sociale suferim de supraîncărcarea informațională
(The Information Overload) ceea ce se traduce de cele mai multe ori prin dificultatea
unei persoane de a lua o decizie din cauza unei cantități prea mare de
informații prezentate și pusă la dispoziția sa. Supraîncărcarea cognitivă este
determinată chiar și de către mesageria electronică, cea care creează un
sentiment de urgență producând supraîncărcare atât comunicațională, cât și
informațională. Din 1997, COS - Cognitive Overflow Syndrome sau sindromul
de saturație cognitivă, a fost
identificat și clasat (Autisser David,
Lahlou Saadi și Melkior Roland, 1997). COS se definește ca o situație de
saturație cognitivă în situații în care utilizatorul primește simultan, și din
surse multiple, diferite informații și nu dispune de o strategie eficientă
pentru a le integra, clasa sau interpreta, în plus, apărând mai multe opțiuni
nu poate stabili prioritățile. Adevărat
cancer tăcut al companiilor, inflația informațională modifică modurile de
acțiune ale organizației astfel încât, în
nenumărate situații, informația nu este o resursă, ci mai mult un parazit, o
constrângere care paralizează activitatea cotidiană și creează dezorientarea
utilizatorilor.
Într-o dimineață a apărut pe Faceebok ştirea că
scriitoarea Ofelia Prodan a lansat un mesaj de adio pe reţea, scriind ca se
sinucide deoarece nu are bani şi nici măcar familia nu o înţelege. “Nu am spus nimic despre problemele mele
zilnice. Sunt săptămâni când trăiesc cu 10 lei pe zi şi nu pt. că sunt săracă.
M-am născut într-o familie de comercianţi pentru care banul a fost totul şi în
acelaşi timp se mândresc cu rezultatele mele, deşi în ochii lor, sunt un nimic
pentru că nu produc bani. Hagi Tudose. Nu doar că mă dezic de familia mea, dar
am ales ca formă de protest sinuciderea. Acum sunt împăcată. Nu cred că
protestul meu va schimba ceva, dar abia aştept să văd ce e dincolo: nimicul sau
infernul”.
Peste
câteva zile a revenit de la spital şi a postat: „Sunt uimită de numărul mare de mesaje, de
share-uri… Eu, acum, sunt ok. Vă ataşez fişa de externare, ca să vedeţi că nu doar
eu, dar şi medicii de la Pronto Soccorso sunt de aceeaşi părere. Am ajuns
târziu la spital, până la urmă unica persoană din acest oraş care mă putea găsi
a văzut postările de pe Facebook şi m-a căutat. Pastilele nu m-au ajutat să
renunţ la lumea aceasta. Protestul meu nu a fost nici el înţeles. Cum nici cel
din cartea mea “No exit”, de altfel. Dar acum nu mai vreau să mor. Sunt la
Sassari. Nu ştiu de ce unii oameni au spus că sunt la Napoli şi au sunat la
Poliţia de acolo. Nu îi mai sunaţi pe părinţii mei, nu au fost niciodată o
salvare. Nu o să răspund nimănui la telefon, dar vă rog să mă credeţi că acum
mă simt mult mai bine. Vă mulţumesc pentru gândurile frumoase, Ofelia”.
Adică
la revenirea la viața, după intoxicarea cu medicamente, ea nu era uimită de
soarele și lumina dimineții ci de … numărul de share-uri. Nu viața a fost
share-uită, ci moartea ei temporară. Un confrate a comentat mucalit: poeta
s-a sinucis puțin și totul s-a terminat, a fost uitat, nu a lăsat nicio
urmă. Poeta noastră sensibilă și nefericită
are un statut egal, în lumea nouă a rețelelor, cu AIKO, femeia robot creată cu
puțin înainte de apariția penisului bionic. Da, cu Aiko, cea care vorbește
engleză și japoneză, poate citi și poate recunoaște câteva fețe, zâmbește și
râde, pune mâncarea pe masă și distinge florile sau culorile primăverii.
Nimic nu ne mai
șochează, doar o mică emoție, ca un curent slab, ne săgetează când citim ştirea că roboții au
început să scrie poeme și, spun jurnaliștii, o pot face mai bine decât oamenii
care au avut note slabe la literatură și compunere. Pentameter, de exemplu, este un robot care versifică în metrica lui
Shakespeare foarte bine. Oare când se va da roboților Premiul Nobel pentru
literatură? Oare cum să-ți mai recit eu, draga mea nebionică femeie: “Sunt câțiva morți în oraș iubito/ Chiar
pentru asta am venit să-și spun …”
Și ce facem noi, sclavi imperfecți ai acestor minunate mașini
inteligente cu nesăbuita, haotica, primitiva și incontrolabila bucurie de a
trăi?
Editorial pentru SINTEZA,
revista de cultură și gândire strategică, numărul 21.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu