16 octombrie, 2015

Aceste maşini minunate şi sclavii lor imperfecţi

(Omul îmbunătăţit şi ideologiile tehniciste)

”A reuși crearea inteligenței artificiale va fi cel mai impoartant eveniment din istoria omului. Poate fi însă ultimul”  (Stephen Hawking)




Într-o dimineață, în timp ce îmi beam cafeaua, dar fără ziarul mirosind a cerneala de altădată, tableta îmi semnalează cu un zgomot care semăna cu un chițăit de şoricel că unui anume Mahommed Abad, din Edinburgh, de 43 de ani, ştiința modernă i-a făcut rost de un penis bionic, după ce, pe cel original, îl pierduse într-un accident de mașină. În aceeaşi zi, după amiază, mă întâlneam cu vechi colegi, informaticieni, pentru a discuta despre cum ar putea să facă o linie de doctorat pe cercetări legate de bioetică și despre cât de pregătiţi sunt oamenii spre relațiile de colaborare om-mașină, o discuție pe care o lăsasem practic în același stadiu, acum 15 ani când am plecat de la Universitatea Babeș-Bolyai spre Bucureşti.

Nu era ceva nou pentru mine, pregătind discuția, citisem înainte o groază de lucruri despre ”stadiul problemei” tehnologice și implementării, în epoca roboticii, a biotehnologiei, a nanotehnologiilor, se lucrează deja din greu la inteligența nonbiotică despre care Google spune că, undeva spre anul 2050, va fi de 1 miliard de ori mai puternică decât orice inteligență umană.
Informatica afectivă (Affective Computing) este un domeniu de cercetare revoluționar care experimentează capacitatea mașinilor de a recunoaște, sintetiza, exprima emoțiile pentru conceperea tehnologiilor de mâine. Programe ca Affectiva, realizat de  grupul Affective Computing, folosește o bază de date de peste un miliard de expresii faciale, pe care o utilizează pentru a crea algoritmi prin care se pot recunoaşte şi clasifica emoţiile de bază, precum fericire sau mânie, cu o precizie de peste 90%, iar tehnologia  Affdex, are deja o piaţă excelentă în marketing şi publicitate, unde este folosită  pentru a testa reacţiile subiecților și pentru a adapta mesajele la orizontul de aşteptare conştient sau inconştient al acestora. Membrii asociaţiei Quantified Self au produs instrumente precum Mood Scope şi Mappiness care îi ajută pe cei care le folosesc  să-şi potrivească starea mintală cu evenimentele externe. Programul Mappiness, de exemplu,  măsoară gradul de fericire şi dinamica acestuia în timp, contexte relevante sau situații critice, după informaţiile pe care i le oferă persoana respectivă.
Tehnologiile ne propun și nemurirea într-un viitor destul de apropiat prin capacitatea de a reproduce celulele. Conceptul de singularitate tehnologică ne promite realizarea, prin 2050, a unei superinteligenţe bazată pe evoluția exponențială a tehnologiei și accelerarea constantă a inovației. Unii au devenit tot mai entuziasmați de a continua ameliorarea tehnică a performanțelor umane. Se dau lupte grele între transumaniști și bioconservatori. Primii sunt cei care susțin ceea ce menționam înainte, filosofia trecerii dincolo de frontierele biologicului pentru ca specia umană să devină mai puternică, mai rațională, mai rezistentă la boli și mai inteligentă. Printre ei, îi regăsim pe biofizicianul Gregory Stock, autor al unei cărți de mare succes  - Redesigning Humans: Our Inevitable Genetic Future -  sau pe profesorul de bioetică Nicholas Agar, autorul unui best-seller de mare circulație: Liberal Eugenics. In Defense of Human Enhancement.  Bioconservatorii sunt cei care se îngrijorează de această perspectivă spunând că trebuie, din contră, să luptăm pentru conservarea umanității, la fel ca pentru cea a mediului înconjurător, în care s-a creat. Printre susţinătorii ideii sunt teoreticieni cunoscuți, precum politologul Francis Fukuyama sau filosofii  Leon Kass și  Michael Sandel.  Ideologiile tehnologiste ne promit o lume mai deschisă și mai conectată, mai ales pentru cei care sunt timizi și asociali. Aceștia sunt puși la adăpost de provocările, amenințările și incertitudinile lumii reale.
Un adevărat mit al conectivității ne anunță că rețeaua în sine e o adevărată revoluție tehnică, deci și socială – clar că asta înseamnă un rol transformator în societate. Conectivitatea, prin rețelele purtătoare, aduce și pace sau coeziune socială deoarece unește planeta, nu-i așa, în plus rețelele aduc o nouă economie  și, sigur, asta aduce și prosperitate. Aceste aporii sunt coloanele ce susțin lumea certitudinilor noastre.
Ideologiile tehnologiste ne cer, de fapt, să delegăm tot mai mult maşinilor relaţia noastră cu lumea. Este un fel de a recunoaște, rușinați, că nu suntem perfecți, că avem nevoie de îmbunătățiri. Iar acest lucru face, cum spune Cornelius Castoriadis, într-un studiu, să asistăm la creşterea insignifianței umane.
 Noua limbă (”novlangue” a lui Orwell) este deja aici. Limbajul acronimic şi nelipsitul ”ok”, alături de ciudatele emoticoane zâmbitoare și tâmpe, înlocuiesc cuvintele şi frazele meşteșugite de altădată. Copiii noştri, vorbitori de mesagereză, nu mai ştiu să scrie banala compunere de la început de an despre ”cum mi-am petrecut vacanţa” şi, chiar dacă ar scrie,  nu îşi vor mai începe povestea lor cu propoziţia ”eu în vacanţă am fost la bunici”.
Tehnofilii de astăzi vor să concesionăm viaţa noastră tot mai mult tehnicii și lucrurile alunecă spre asta. Emoția înlocuiește empatia, deoarece emoția se poate produce mai ușor prin diferite forme de stimulare.  Suntem luaţi ostatici de către mașini, iar motoarele de căutare ale minţii se anchilozează pe zi ce trece. Începem să ne punem întrebarea dacă mai comandăm noi lumii sau trebuie să ne ascundem imperfecțiunea cu rușine, aşa cum altădată Adam fugea din calea lui Dumnezeu. Omul îmbunătăţit de astăzi ratează majoritatea țintelor tradiționale. Dacă cititul a fost o mare revoluţie, acum aceasta fost înăbuşită. Michael Wesch, antropolog specializat în ecologie media, cel care a studiat nașterea scrisului într-o comunitate primitivă din Malaezia, arată că în culturile tribale, ca și în cazul Facebook, oamenii se definesc prin ”rețeaua de prieteni”. Ca și în cazul reţelelor sociale, legăturile sociale sunt esențiale doar că aici ele nu pot exista fără relațiile face to face, invers faţă de rețelele sociale unde simularea si teatralitatea sunt regulile, cum ar spune Goffman. Între oralitatea culturii tribale și cea a rețelelor sociale există o puternică analogie, demnostrând un fel de “a doua era de oralitate”, ca să folosim conceptele lui McLuhan.
Ascunși prin văgăunile rețelelor sociale suferim de  supraîncărcarea informațională (The Information Overload) ceea ce se traduce de cele mai multe ori prin dificultatea unei persoane de a lua o decizie din cauza unei cantități prea mare de informații prezentate și pusă la dispoziția sa. Supraîncărcarea cognitivă este determinată chiar și de către mesageria electronică, cea care creează un sentiment de urgență producând supraîncărcare atât comunicațională, cât și informațională. Din 1997, COS - Cognitive Overflow Syndrome  sau sindromul de saturație cognitivă,  a fost identificat  și clasat (Autisser David, Lahlou Saadi și Melkior Roland, 1997). COS se definește ca o situație de saturație cognitivă în situații în care utilizatorul primește simultan, și din surse multiple, diferite informații și nu dispune de o strategie eficientă pentru a le integra, clasa sau interpreta, în plus, apărând mai multe opțiuni nu poate stabili prioritățile. Adevărat cancer tăcut al companiilor, inflația informațională modifică modurile de acțiune ale organizației  astfel încât, în nenumărate situații, informația nu este o resursă, ci mai mult un parazit, o constrângere care paralizează activitatea cotidiană și creează dezorientarea utilizatorilor.

Într-o dimineață a apărut pe Faceebok ştirea că scriitoarea Ofelia Prodan a lansat un mesaj de adio pe reţea, scriind ca se sinucide deoarece nu are bani şi nici măcar familia nu o înţelege. “Nu am spus nimic despre problemele mele zilnice. Sunt săptămâni când trăiesc cu 10 lei pe zi şi nu pt. că sunt săracă. M-am născut într-o familie de comercianţi pentru care banul a fost totul şi în acelaşi timp se mândresc cu rezultatele mele, deşi în ochii lor, sunt un nimic pentru că nu produc bani. Hagi Tudose. Nu doar că mă dezic de familia mea, dar am ales ca formă de protest sinuciderea. Acum sunt împăcată. Nu cred că protestul meu va schimba ceva, dar abia aştept să văd ce e dincolo: nimicul sau infernul”.
Peste câteva zile a revenit de la spital şi a postat: „Sunt uimită de numărul mare de mesaje, de share-uri… Eu, acum, sunt ok. Vă ataşez fişa de externare, ca să vedeţi că nu doar eu, dar şi medicii de la Pronto Soccorso sunt de aceeaşi părere. Am ajuns târziu la spital, până la urmă unica persoană din acest oraş care mă putea găsi a văzut postările de pe Facebook şi m-a căutat. Pastilele nu m-au ajutat să renunţ la lumea aceasta. Protestul meu nu a fost nici el înţeles. Cum nici cel din cartea mea “No exit”, de altfel. Dar acum nu mai vreau să mor. Sunt la Sassari. Nu ştiu de ce unii oameni au spus că sunt la Napoli şi au sunat la Poliţia de acolo. Nu îi mai sunaţi pe părinţii mei, nu au fost niciodată o salvare. Nu o să răspund nimănui la telefon, dar vă rog să mă credeţi că acum mă simt mult mai bine. Vă mulţumesc pentru gândurile frumoase, Ofelia”.
       Adică la revenirea la viața, după intoxicarea cu medicamente, ea nu era uimită de soarele și lumina dimineții ci de … numărul de share-uri. Nu viața a fost share-uită, ci moartea ei temporară. Un confrate a comentat mucalit: poeta s-a sinucis puțin și totul s-a terminat, a fost uitat, nu a lăsat nicio urmă.  Poeta noastră sensibilă și nefericită are un statut egal, în lumea nouă a rețelelor, cu AIKO, femeia robot creată cu puțin înainte de apariția penisului bionic. Da, cu Aiko, cea care vorbește engleză și japoneză, poate citi și poate recunoaște câteva fețe, zâmbește și râde, pune mâncarea pe masă și distinge florile sau culorile primăverii.
Nimic nu ne mai șochează, doar o mică emoție, ca un curent slab,  ne săgetează când citim ştirea că roboții au început să scrie poeme și, spun jurnaliștii, o pot face mai bine decât oamenii care au avut note slabe la literatură și compunere. Pentameter, de exemplu, este un robot care versifică în metrica lui Shakespeare foarte bine. Oare când se va da roboților Premiul Nobel pentru literatură? Oare cum să-ți mai recit eu, draga mea nebionică femeie: “Sunt câțiva morți în oraș iubito/ Chiar pentru asta am venit să-și spun …”

Și ce facem noi, sclavi imperfecți ai acestor minunate mașini inteligente cu nesăbuita, haotica, primitiva și incontrolabila bucurie de a trăi?

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură și gândire strategică, numărul 21.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu