15 iulie, 2015

Insuportabila uşurătate a lumii kitsch


În apărarea piticilor de grădină





Piticul de grădină este simbolul kitschului. Deşi de treizeci de ani, de când am susţinut o licenţă cu o temă din psiho-socio-logica gusturilor şi kitschul în estetică şi viaţa cotidiană, citesc tot ce îmi cade în mână despre acest fenomen. Când îmi cad ochii pe ciudatul şi intraductibilul cuvânt, prima imagine care îmi vine în minte este cea a unui pitic de grădină.
Călătorind cu maşina prin România, de multe ori mă opresc pentru a vedea piticii expuşi în tot mai multe locuri, pe la margini de șosea. Mă uit la feţele piticilor, la hainele lor, caut să-l întreb pe creatorul lor dacă au nume şi dacă merge vânzarea. Nu mi-am dat seama cât de importanţi sunt ei în istorie decât atunci când, într-un TGV care mergea de la Paris, undeva spre Sudul Franţei, am întâlnit un membru al Frontului de Eliberare a Pititicilor de Grădină (FEPG). Am aflat atunci că echipe de tineri răpeau piticii şi îi eliberau undeva în pădure, cu provizii de mâncare sau chiar de vin. Căutând să mă documentez, în anii care au urmat, am găsit că sunt şi mulţi oameni care urăsc piticii de grădină, că s-a înfiinţat chiar o Ligă pentru exterminarea lor, cred că tot în Franţa. Dar nu numai atât. Aflu recent că există şi două metode de tortură asupra piticilor, metode de o mare cruzime. Prima este aruncarea cu piticul, unde se cotează distanţa, dar se bonusează dacă piticul se sparge; cealaltă este spargerea capului piticului dintr-o singură lovitură. Sunt cunoscute zeci de procese în care oamenii au încercat, mai ales în Elveţia sau Germania, să-şi oblige vecinii să expulzeze piticii, pe motiv că din cauza micuţilor gnomi, exponenţi ai prostului-gust, ar exista posibilitatea ca preţul terenurilor din zonă să scadă.
În 1937, Hitler şi companionii au considerat că piticul de grădină, deşi invenţie germană, nu are talia, ochii albaştri sau muşchii simbolicului flăcău arian, astfel că piticii au fost asasinaţi sistematic, un genocid veritabil, iar atelierele în care se produceau piticii au fost închise. Comunismul care a venit după război şi în Germania a interzis, de asemenea, prin decret, fabricarea piticilor, aceştia fiind consideraţi simboluri burgheze, dar, pragmatici, comuniştii au permis fabricarea lor pentru export. În anii ‘80, piticii de grădină au început să devină o marfă tot mai importantă, dar şi o prezenţă tot mai vie, dacă pot spune aşa, în viaţa comunităţilor. Un neamţ din Elveţia a înfiinţat Asociaţia Internaţională pentru Protecţia Piticilor de Grădină (AIPPG), ca o reacţie la tot mai multe atacuri asupra bieţilor pitici în tot spaţiul Europei Occidentale. Piticul începe să aibă o viaţă tot mai grea în lumea celor mari. După 1995, apar tot mai multe asociaţii care apără piticul, se fac expoziţii internaţionale cu mii de pitici, reprezentări ale piticilor sunt preluate de artişti avangardişti, dar cea mai mare victorie a piticului este că el a devenit personaj în multe clipuri publicitare.
În fond, de ce atâta zarvă în jurul neînsemnatului pitic? Piticul este diferitul, este o copie imperfectă, vine dintr-o lume mitică. Este simbolul punţii dintre o lume a umanului şi una a materialului reprezentat prin obiecte, a viului contra non-viului. Alăturarea în habitatul uman îl substanţializează, îl umanizează, practic devine un personaj înzestrat (ilicit) cu personalitate şi câteodată suflet, de către proprietarii care-i vorbesc sau îl pun alături de ei într-o ordine existenţială domestică. Piticul de grădină este şi un locuitor al unui imaginar htonic, care pentru omul modern, tot mai consumerist si mai despiritualizat, apare ca un memento al rătăcirii sale de esenţă, un memento al falsificării. Poate chiar se bănuieşte, omul de azi, de atitudine kitsch, de prea mult materialism şi atunci îndepărtarea semnului pe care îl trimite fondul cultural genuin este respins cu frică sau furie.
Acum închipuiţi-vă că sunteţi în situaţia în care urâţi piticul de grădină sau că nu vă place deloc, dar cineva drag vă lasă cu limbă de moarte un pitic de grădină cu rugămintea să aveţi grijă de el, experienţă pe care o descrie magistral un antropolg francez. Evident, cauţi să înţelegi ce a însemnat obiectul acesta pentru persoana respectivă. Freud ar spune că este vorba de un obiect-fetiş şi este, de fapt, un înlocuitor de fiinţă apropiată, aici piticul înlocuieşte o ABSENŢĂ. Până la urmă, pentru mulţi oameni, obiectele devin prezenţe active, devin personaje, în singurătate, oamenii vorbesc cu obiectele, se comportă de multe ori ca și cu un companion uman. Cum ar spune Umberto Eco, de fapt, această transformare în care un obiect este sinonim cu nimicul devine CEVA. 
Cel mai bine vedem asta când facem o analiză lucidă a lucrurilor care ne înconjoară, prea multe, prea vechi şi de care ne despărţim cu mare greutate. Piticul este kitsch, se plâng mulţi, întinează peisajul natural şi autentic, dar să ne uităm puţin cu indulgenţă la funcţionalitatea socială a kitschului, la prezenţa lui socială şi la practicile de existenţe care se întâlnesc cu acest fenomen. Un truism spune, după ce Milan Kundera a exprimat asta cel mai bine, că nu trebuie să vorbim despre kitsch doar ca categorie estetică, ci ca o prezenţă socială continuă, ca faţetă a realităţii sau consumului, de fapt a democratizării consumului. Poate că burghezia a adus consumul masiv şi inautentic, multiplicarea până la refuz a obiectelor drăguţe sau a copiilor acestora, dar comunismul nu s-a lăsat deloc mai prejos, este suficient să vedem „operele” realismului socialist. Mereu îmi aduc aminte de o gravură sovietică, „Muncitori forţând porţile Paradisului”, cu nişte uriaşi musculoşi care forţează porţile unui Paradis din care, probabil, a fugit şi şeful, dar şi portarul. Milan Kundera avea dreptate „Kitschul este idealul estetic al tuturor politicienilor, partidelor şi mişcărilor politice”, le-a plăcut dictatorilor, dar şi marilor lideri democraţi. Băile de mulţime, filmele cu politicieni îmbrăţişând copii bucălaţi sau bunicuţe cu ochii plânşi sunt azi substanţa campaniilor de PR politic, iar storytellingul care romanţează momentele unor biografii falsificate reproduce povestioare dulcege şi înduioşătoare.
Poate că, într-adevăr, kitschul înseamnă exces de sentimentalism sau romantism, aşa cum demonstrează esteţii sau o dictatură a inimii, când mintea nu mai spune nimic, cum scrie Milan Kundera, dar este parte integrantă a naturii umane, aşa cum tot marele scriitor recunoaşte. Într-o perioadă a individualismelor şi a narcisismului, unde romantismul se transformă în ipostaze degradate de reverie, kitschul este încă o prezenţă a umanului. Kitschul creează emoţii dulcege, dar pansează rănile unor tot mai multe existenţe fade, este ușor de decodificat, semnalizează prezenţa sensibilului, a sufletului şi reveriei. Într-o lume desvrăjită, cei fără de educaţie estetică, adică imensa majoritate, consumă kitschul cu intenţia de a înfrumuseţa viaţa.
Piticul de grădină este decorativ, poate deveni partener pentru bunica singură, primeşte nume din partea copilului încă neştiutor în ale esteticii. Când oamenii se mută cu viaţa lor pe Facebook şi se bucură de nişte likeuri mecanice, ca semne surogat pentru admiraţia sau iubirea celorlalţi avem tot un kitsch, dar unul cosmic, identitar, existenţial și nu mai ai cui să spui ca este inestetic când te ascunzi într-o virtualitate mai străină si mai fadă ca o absenţă. Până la urmă, medierea tehnologică a reţelelor de socializare sau convergenţa media reprezintă forme ale existenţei unui kitsch pur, întruchipare a lipsei de autenticitate şi a unei plasticităţi de tip şablon, nemaiîntâlnite in istorie. New media creează iluzia universalităţii spiritului creator, conţinuturile userilor (Users-Generated Content sau UGC, în studiile media) sunt nişte semnale naive ale unei existenţe care nu are ce comunica, nu trăieşte ceva autentic şi original, dar se iluzionează că există într-o lume a creatorilor fără public. O simulare a dialogului care sfârşeşte de fapt în monologuri fără mesaj doar reproduceri ale unor stări fără relevanţă, dar „aprobate” prin zeci sau sute de like-uri.
Practic este imposibil să distingi între existenţa veritabilă şi cea kitsch, pentru că toate mecanismele lumii de azi sunt descrise prin zecile de atribute ale kitschului. Dacă e să punem una după alta câteva din atributele kitschului pe care le-am adunat de ani buni în nişte caiete de însemnări pentru acest fenomen, vom vedea că sunt menţionate azi ca atribute ale existenţei, weltanschaungului nostru: artificial, superficial, pretenţios, mistificator, gregar, iluzoriu, futil, simulat, pseudocultural, inautentic, nostalgic etc. Vedem că toate corespund existenţei noastre, sunt atribute ale „simulacrelor şi simulărilor” explicate de Baudrillard ca mecanisme de asumare existenţiale.
Când Milan Kundera spunea că, în fond, cea mai bună definiţie pentru kitsch ar fi „negarea căcatului” şi se referea la faptul că, în cazul kitschului, se elimină din câmpul vizibil tot ce este inacceptabil în existenţă, de fapt cred că această definiţie îl salvează pe prietenul şi subiectul nostru, piticul de grădină. El nu mai pare kitsch doarece este, cu adevărat, inacceptabil pentru unii, tocmai pentru că este un semn al handicapului, este o malformaţie, poate chiar amintirea unor traume ale copilăriilor nefericite.
Kitschul este mediul în care se desfăşoară întreaga noastră existenţă, în care piticul de grădină este ornament, partener, decoraţiune exterioară, obiect care aduce noroc sau păzeşte casa de spiritele rele. În invazia, revărsarea kitschului spre domeniile nonsemiotice sau nonesteice ale vieţii putem să le sugerăm prietenilor noştri, specialiştii în estetică, să accepte să-i conferim kitschului ismul pe care-l merită, pentru că putem vorbi deja de KITSCHISM. Sigur, piticul de grădină nu va şti să se bucure că face parte dintr-o familie a ismelor, dar se poate bucura că „Hobbitul” lui Tolkien, apărut în 1937, abia în zilele noatre, prin ecranizări fascinante pentru cei mai mulţi, maturi şi nu copii, produce o invazie a gnomilor, verişori ai piticului, într-o lume care, până la urmă, îi va face şi lui dreptate. Un adevărat complot al fiinţelor micuţe într-o lume a celor uriaşi. 
Cu adevărat, în zilele noastre, un specialist în nanologie (adică psihologia piticilor de grădină) consideră că există în lume o populaţie de vreo 30 milioane de pitici şi că se nasc peste două milioane pe an. O adevărată naţiune care, dacă s-ar aduna la un loc, ar putea cere independenţă sau măcar vreo autonomie teritorială. Sau ar putea face referendum pentru a li se şterge datoriile ori ar putea cere să fie trataţi mai uman de uriaşii care-i exploatează. Utopica naţiune a piticilor ar putea fi împrumutată de FMI sau Banca Centrală Europeană, ar fi învăţată să facă programe de austeritate şi multe altele. Deocamdată, piticii nu sunt solidari, sunt peste tot, marcând parcă simbolic o ubicuitate a kitschului lumii în existenţa noastră. O lume în care telefrumoasa noastră Dana Savuică tocmai spune, de pe ecranul unui televizor, ca îi este teamă de piticii de grădină.

PS. Nu te speria Dana, piticii din România au toţi ochii trişti! Dă o fugă până la creatorul de pitici de la Pucheni, e aproape de Bucureşti, te vei convinge. Ei nu o să facă niciodată vreo revoltă, sunt docili, creduli şi se supun bine autorităţii celor mari şi puternici.


Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 18.


Referinţe bibliografice
(1) Solomon, Robert C., „On Kitsch and Sentimentality”, The Journal of Aesthetics and Art Criticism, Vol. 49, No. 1 (Winter, 1991), pp. 1-14
(2)  Gadbois, Jocelyn, „Le nain de jardin: Objet en éclats”, Editions L'Harmattan,Paris, 2010
(3)  Kundera, Milan, „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, trad., Humanitas, Paris, 2013 
(4)  Broch, Hermann, „Création littéraire et connaissance: essais, éd. et introd. de H. Arendt|, trad. de l'allemand par A. Kohn, coll. Tel, Gallimard, Paris, 1966 (éd. or. Dichten und Erkennen, 1955)
(5)  Mate, Gavril, „Universul kitschului”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985
(6)  Moles, Abraham, „Psihologia kitschului”, Editura Meridiane, Bucureşti, 1980


Un comentariu:

  1. Buna ziua Dle Profesor! Voi fi "pe langa" subiectul tratat si imi cer scuze, dar vroiam neaparat sa va spun ca ma bucur de fiecare data cand va citesc. Iar in aceasta dimineata am citit interviul Dv pentru Ziar de Cluj si am avut (iar) o mare bucurie. Intr-o lume debusolata in care multi oameni s-au incainit, in care intalnim oameni, Oameni si OAMENI, e mereu o mare bucurie pentru mine sa descopar OAMENI asa cum sunteti Dv. Gand bun, sanatate si succes pe mai departe!

    RăspundețiȘtergere