16 martie, 2015

Obsesia imaginii frumoase și a brandului luminos




Când se întâlnesc mai mulți români să vorbească despre țara lor, cu siguranță, se plâng despre imaginea României în lume. Vor spune clar că avem o imagine mai proastă decât merităm sau că media este de vină pentru că nu ne construiește o imagine bună, altfel spus, că difuzează doar stereotipuri negative și imagini false despre România şi români.
În aceste zile, țara se revoltă împotriva filmului de la Channel 4, Ministerul de Externe scrie scrisori și câteva zeci de diasporeni au făcut demonstrație în fața sediului televiziunii. Și eu am fost somat, pe vremea când eram ministru în Guvernul Năstase să protestez față de TV5, când postul francez de televiziune a ales să difuzeze o serie de documentare despre România, în cadrul unui program special, pe durata a 24 de ore, pentru că, printre aceste producții jurnalistice, era povestea unui copil rom de la Pata Rât. Mie însă mi s-a părut un film excelent despre viața și forța supraviețuirii unui copil care răzbește împotriva tuturor piedicilor.
Să facem o pauză din verbiajul acestei imense frustrări și delirului de discurs autocentrat pentru a analiza cu realism câteva aspecte.

Mass-media din străinătate nu este dușmanul României
Mass-media străină nu este dușmanul României, nu caută să ne denigreze doar pentru ca să confirme un stereotip negativ. Nu mai suntem în epoca senzaționalismului cu orice preț sau unei estetici a urâtului, a lugubrului televizual. Dar contactele mediei occidentale cu unele aspecte ale viețuirii noastre sunt cu adevărat șocante. Cetele de cerșetori sau hoți, români sau țigani, au speriat de multe ori pașnici trecătorii din orașele occidentale, iar călătoriile prin România, evident cu excepțiile orașelor mari, Bucovinei, Maramureșului sau Deltei, pot fi adevărate aventuri pentru un european obișnuit cu civilizația secolului XX. Media occidentală nu este mult diferită de cea din România care arată zilnic lucruri care ne șochează, dar atunci când o spunem noi nu este grav. Spuneți de câte ori am văzut ”moartea Domnului Lăzărescu” în jurnalele noastre de știri? Am văzut de zeci de ori cum ambulanța lasă un bătrân pe câmp sau cum îl duce acasă împotriva voinței lui și-l lasă în gradina, pe iarbă?
Apoi, să fim sinceri, imaginea României s-a deteriorat în câteva decenii, din 1990 încoace. După ce am avut o revoluție entuziasmantă care ne-a creat imaginea unei națiuni sărace, dar eroice – am făcut prima ”Revoluție în direct”, occidentalii au observat ca nu există teroriști, au constatat că a fost o lovitură de stat, însă nici noi nu le-am spus altceva. Apoi au venit mineriadele, al doilea val de decredibilizare, o barbarie greu de înțeles pentru cei care se pregăteau să intre cu adevărat în secolul XXI.
Nu poți cumpăra o imagine bună
De vreo 15 ani a început o cursă pentru recuperarea imaginii României. S-au făcut o serie de lucruri, mai ales după 2000, pe fondul aderării la NATO şi UE, am avut strategii și bugete alocate. Dar imaginea proastă nu este doar o problemă de comunicare. Comunicarea este o problemă strategică și ea poate să amelioreze   imaginea în mediul politic, diplomatic, în mass-media. Sigur, pentru asta este nevoie de profesioniști și trebuie alocate resurse, dar ea nu poate rezolva tot pentru că nu poți să cumperi o imagine mai bună a României prin campanii de PR sau prin privatizări dezavantajoase pentru țară.
Soluția nu este comunicarea, ci construcția de civilizație. Imaginea pe care o proiectează un guvern, un președinte este trecătoare. O greșeala a guvernului sau președintelui poate fi reparată. Ceea ce nu facem noi în societatea noastră și ajungem să șocăm opinia internaționala cere timp. Când o turistă japoneză este ucisă în pădurea de lângă Otopeni, după ce un turist a fost ucis de câini în centrul Bucureștiului, se distruge imaginea pentru o sută de ani. Apare astfel o imagine de țară necivilizată, unde delincvenții sau câinii nu pot fi ținuți sub control. Face imagine proastă în afară, nu se poate repara prin agenții de PR sau articole plătite. Comunicarea este una, civilizația este alta.
Rămâne bătălia de modernizare și civilizație, o bătălie cu noi înșine. Dincolo de ce spun politicienii, că România e frumoasă ca Elveția, că avem munți, ape și câmpii mănoase, noi nu avem infrastructură, iar siguranța turiștilor poate fi o problemă. Acest mod de a ne asuma propriul destin este și o problemă de imagine externă. Avem nevoie de politici care să schimbe paradigma culturală, degeaba investim bani în brand. Este nevoie să lucrăm asupra interiorului, pentru a avea un rezultat de imagine externă.
Schimbând eticheta, noi credem că schimbăm și conținutul. Ne plac etichetele frumoase, ne place să ne mințim pe noi înșine, de fapt, vrem o imagine foarte bună, dar ca o formă de contrafacere.
Pata Rât există la Cluj, nu a inventat-o presa străină, sunt sute de asemenea comunități de țigani în România. Noi am cheltuit sute de milioane de dolari sau euro pentru programe   de luptă împotriva rasismului și discriminării prin fundații și asociații, dar nu am facut programe guvernamentale pentru a construi locuințe sociale suficiente pentru cei săraci. Mai degrabă am făcut prin ANL (agenție guvernamentală înființată pentru acest scop), duplexuri pentru demnitari sau alte șmecherii proprii tranziției. în 25 de ani puteam să scăpăm de majoritatea coloniilor de țigani din jurul gropilor de gunoi. Dacă noi nu am fost deranjați de soarta copiilor de acolo, atunci de ce ne-ar cruța media internațională doar pe principiul că România are și zone frumoase?
 
Cum să-și închipuie străinii România?
Așteptăm de la străini să își închipuie o Românie frumoasă. Cei mai mulți nu au călătorit niciodată în Romania și doar o mică parte dintre ei vor ajunge pe la noi. Le-am transmis noi vreodată mesaje clare despre ceea ce este România noastră, înafara unor rare imagini publicitare? Unii au auzit de Nadia, de Gică Hagi sau de Ilie Năstase. Dar ei știu că acestea sunt vedetele, oamenii excepţionali care, practic, sunt internaționali. Le-am arătat bucăți din viața reală, personaje și eroi. Adică tipuri umane, personaje, vieți românești. Tinerii noștri regizori au câștigat premii la festivalurile de film vânzând personaje ale unei agonii românești: prostituate, familii cu probleme, revoluții simulate și multe alte lucruri. Noul val al cinematografiei noastre aduce un realism tragic sau comedii negre și este dreptul lor, tipul lor de manifest artistic. Dar statul român și-a propus vreodată să arate o Românie frumoasă, să arate destine și eroi. Nici măcar copiilor noștri nu le mai povestim istoria sau chipurile strămoșilor. Manualele alternative au căutat să elimine mitologia națională și valorile culturii dominante prin promovarea unor subculturi alternative. Statul român este, în multe cazuri, un fel de sponsor neutru al culturii noastre internaționalizate. Nu căutăm să transmitem un sens colectiv în interior sau o imagine coerentă în exterior despre locuirea specific românească a cosmosului acestor vremi.
Cred că am avea multe de spus lumii, nu doar imagini etnografice sau pășuniste.
La teatrul ACT, într-o sală cât biroul unui șef județean de la cultură, Marcel Iureș reinventează un storytelling cu matricile stilistice ale narativității universale pornind de la Creangă, Sorescu sau Marin Preda. Nu cere și nu primește bani din bugetele publice, deși caută să păstreze nestins focul sacru al gândirii și reflecției strămoşești păstrate în comunitățile rurale. Poveștile sunt universale, iar conținutul lor concentrează un nucleu de sensuri, emoții și informații care este uşor de transmis dincolo de barierele limbilor.
Nu traducem cărțile noastre în limbi străine decât rar și atunci în funcţie de găști sau cumetrii.
Nu dăm patriei noastre un chip uman pe care să-l poată vedea străinii și care să le dea sentimentul că suntem asemănători și diferiți.
Discuțiile și polemicile despre strategiile de brand sunt inutile
Ce-i de făcut? Să construim țara și apoi se vor găsi și strategii de brand. O țară civilizată, funcțională, europeană. Și încă ceva, mai important decât toate observațiile semiotice: să facem o țară care să ne placă întâi nouă, să nu mai vrem să plecam din ea, să vrem ne dăm copiii la școală aici și să putem spune: I love you, ROMania. Un brand care să ne convingă pe noi că suntem acasă. Apoi îi vom convinge și pe alții să ne caute, vor ști oricum că suntem aici și vor dori să vină. O țară nu doar cu câmpii, munți, mare, pensiuni sau hoteluri, ci o țară cu suflet. Cum spune Geo Bogza, să-i ajutăm pe romani să-și vadă sufletul. Se vor ridica din această letargie și vor începe să construiască, vor putea fi fericiți să se regăsească după 25 de ani în care au fugit de ei înșiși, în care au încercat să evadeze din propria lor viață, să se îmbogățească rapid, să-i pizmuiască pe alții sau să fugă departe pentru căuta o fericire iluzorie printre străini. Își vor auzi din nou inima bătând și vor căuta prietenii aproape uitați și locurile de care au fugit. Vom putea redeveni o comunitate, vom putea gândi la viitor. Atunci și străinii vor observa că ne-am reîntors acasă și că existăm ca egali ai lor. Le vom spune poveștile noastre și ei ne vor spune poveștile lor.
Cu sau fără brand turistic, noi ar trebui să începem să construim țara. Suntem o societate fără proiecte sau chiar proiectofagă care a uitat de un singur lucru: de oameni. Mă uit adesea la fotografii cu români simpli, portrete ale mizeriei, statui ale abrutizării prin muncă. Uneori deschid un albumul mult hulit al ”Eternei și fascinantei Românii”, mă uit la mâinile mari ale românilor, la ochii lor triști sau la hainele lor ponosite și caut acolo locul bogăției pe care o putem arăta străinilor. Văd fotografiile și mi-e dragă această țară. Așa cum este ea, frunză verde sau uscată, grădină sau pajiște, pentru că e plina de oameni care nu au ajuns la demnitatea de a apărea pe un logo așa cum au ajuns frunza, râul, dealul.

Începutul renașterii României poate fi momentul în care redescoperim oamenii, cu viețile și poveștile lor. Cu sau fără fonduri europene, cu investiții străine sau fără acestea, cu sau fără scuturi antirachetă, România va reîncepe să trăiască și să urce panta istoriei cu încredere doar după ce statul și intelectualii vor redescoperi oamenii și îi vor ajuta să se reîntoarcă în casa sufletului lor. Până atunci degeaba ne chinuie, din când în când, obsesia imaginii frumoase și a brandului de țară luminos.
Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 14.

Un comentariu:

  1. Valul de arestari si zecile de demnitari care sunt saltati de politie, scandalurile din jurul fostului presedinte si a unor ministri (Nastase arestat...) le arata occidentalilor adevarata noastra fata. Nu stiu daca in vreo tara occidentala au mai avut loc astfel de fenomene. Ce imagine mai poti proiecta dupa ce aproape o treime din ministrii Romaniei sunt cercetați penal si probabil o jumatate dintre parlamentari se vor afla in aceeasi situație. Este o tară in care clasa politica a fost lasata de un popor indolent si nepăsător să iși bage mainile pana in cot in avutia publică. Nu trebuie sa ne indignam pentru ca ne putem compara doar cu tarile din America de sud sau Africa chiar daca ne pretindem europeni.

    RăspundețiȘtergere