13 februarie, 2015

Între Big Brother şi Mad Max

„Tot ceea ce auzim este o opinie, şi nu un fapt. Tot ceea ce vedem este o perspectivă, şi nu adevărul.”

 (Marcus Aurelius)





Am aşteptat să treacă furia fierbinte a celor care au devenit „Charlie” în urma cutremurării în faţa absurdului morţii jurnaliştilor caricaturişti şi contagiunii publice, reflexului mimetic. Au trecut câteva săptămâni după ritualul politic de la Paris, în care şefii de stat au defilat cu ochii la ferestrele de la etajele superioare de unde se putea trage şi a apărut apoi, timid, curentul scepticilor, „Je ne suis pas Charlie”, astfel societatea a ieşit din transă şi a început dezbaterea. Nu a fost dusă până prea departe, totuşi, măcar ne-am putut da seama, printre comunicatele propagandistice, că pentru o Europă care a eşuat ca proiect identitar, cultural, constituţional şi chiar ca piaţă, acest eveniment de unitate contra unui duşman comun, terorismul, mai dă un răgaz, o gură de oxigen. Dar problema rămâne şi este una despre luciditate şi raţionalitate, este legată de construcția sensului colectiv şi de găsirea unui proiect comun.
A fost greu de lansat o discuţie realistă despre limitele libertăţii sau securitatea de grup, deoarece asasinarea unor jurnalişti în Oraşul Luminilor este un fapt care blochează, prin cruzime şi relevanță, orice formă de căutare a adevărului. Cu siguranţă, în fața morţii şi absurdului barbariei uciderii unor jurnalişti nu putem găsi justificări. Dar trebuie să reflectăm, chiar dacă nu se pot aduce explicaţii sau justificări pentru gestul violenţei extreme. Nu le putem căuta scuze ucigașilor sau violenţei, căci absurdul nu are explicație sau temei, dar reflecția rămâne necesară, deoarece o mare durere, resimţită colectiv sau individual, trebuie urmată de reflecție lucidă și poate chiar de aducerea unor corecţii la construcțiile normative sau instituționale existente, deoarece ştim foarte bine, ordine socială nu se naște spontan.

Nevoia  de a ne construi duşmanul
A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori şi să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci cînd duşmanul nu există, el trebuie construit“, scria Umberto Eco în lucrarea Cum ne construim duşmanul (Polirom, 2013, p. 10). Cunoaşterea duşmanului ne oferă elementul esenţial de identitate şi mai ales un principiu de coeziune. Pascal Bruckner, în Melancolia democraţiei. Cum să trăim fără duşmani? observa că democraţiile sunt dependente de duşmani, „purtăm temeinic, încă şi mereu, doliul urmând dispariţiei unui duşman unic, înlocuit printr-o multitudine de ameninţări, cu atât mai înfricoşătoare, cu cât sunt mai greu de identificat”[p. 5], duşman dispărut odată cu căderea Zidului Berlinului, sugerează filosoful francez citându-l pe Grigori Arbatov, directorul Institutului pentru Studii Nord-Americane ale Academiei Sovietice de Ştiinţe care se pare că le-a spus unor jurnaliști  americani: „Suntem pe cale să vă facem un mare rău, suntem pe cale să vă lipsim de un duşman” (citat de Andre Fontaine în Le Monde, 27 mai 1988). Demonstrația este edificatoare și Occidentul a reuşit să meargă constant pe acest drum, inconştient sau pragmatic, în politică sau în cultura intelectuală şi spațiul public. „Un duşman, notează Pascal Bruckner, este o provizie pentru viitor, o modalitate a unui grup de a-şi asigura coeziunea, de a se stabili ca opozant; şi cea mai bună modalitate de a se reforma, corectând neîncetat imaginea stângace pe care i-o oferă celălalt. Este, în sfârşit, certitudinea de a dura, traversând ostilitatea celuilalt care, paradoxal, ne sporeşte starea de bine, negându-ne. Dacă nu eşti niciodată sigur de iubirea prietenilor, te poţi odihni liniştit pe ura duşmanilor”(p. 44).
Altădată antisemitismul, apoi imigranţii magrebieni, apoi musulmanii şi acum rromii au constituit repere interesante pentru a proiecta identitatea colectivă în raport cu duşmanul intern sau cel extern care poluează civilizaţia şi valorile. Mass media a participat continuu la acest spectacol al construcției duşmanului, întărind stereotipuri și dând explicaţii facile unor fenomene sociale mult mai complexe şi mai profunde: şomajul, inegalitățile, crizele economice, violența din societate sau competiția socială generală.

Chiar nu putem trăi fără duşmani?
Europa, proprietara unui narcisism şi a unui excepţionalism tot mai intolerant, dar mai ales Franţa în ultimii ani, furnizează un spectacol al intoleranţei tot mai agresiv. Mai mulţi sociologi sau antropologi francezi au vorbit, în ultima vreme, tot mai adesea, despre faptul că Franţa a trecut de la arabofobia ce caracteriza Frontul Naţional la o islamofobie, ca și curent cultural, intelectual. Emanuel Todd a explicat chiar că islamofobia a cuprins clasele superioare și este mai greu de combătut şi este efectul unei tulburări culturale, un efect al unui vid religios, a dificultății de a trăi fără Dumnezeu. Sondajele de opinie arată o crestere a adversității fată de islam în Franţa. Un sondaj IFOP din 2012, realizat pentru Le Figaro, arăta că 43% dintre francezi consideră islamul o ameninţare pentru Franţa, 63% se opun construcției de moschei, 67% cred că persoanele de religie musulmană nu vor să se integreze în societatea franceză. Un sondaj Harris Interactive din 2013 aduce informația că 73% dintre francezi au o părere proastă despre musulmani.
Islamofobia este totusi o patoloie occidentala, criminogenă sau nu, dar una dintre patologiile spiritului public. Iar decapitările şi cruzimile jihadiştilor sau celor de la IRI creează o minunată cutie de rezonanţă pentru aceste emoţionalități, creează indignare, respingere, oroare,  care vor fi tot mai capitalizate politic.

Ciocnirea civilizațiilor? Nu, mai degrabă o ciocnire a libertăților
Mulţi specialişti occidentali în islam ne îndeamnă să considerăm uciderea jurnaliştilor de la Charlie Hebdo drept o crimă oribilă, dar nu ca un semn de ciocnire a civilizaţiilor, ca un fapt social cum ar spune Durkheim. A devenit eveniment politic nu prin proporţia crimei, ci pentru că transformă o dezbatere intelectuală într-una cvasi existenţială: putem trăi cu musulmani în Europa sau în lume. A vorbi despre o ciocnire a civilizațiilor este o o exagerare din mai multe unghiuri de vedere. În primul rând, dincolo de terorismul jihadist, cazul masacrului din Franța este o afacere „internă”, franceză, autorii fiind cetăţeni francezi.

Securitate versus Libertate
S-a discutat și încă se discută despre opoziția dintre securitate şi libertate sau despre necesitatea de a renunța la o parte de libertate pentru a câştiga mai multă securitate. A fost tema cea mai prezentă şi, uneori, a fost considerată ca un fel de dilemă de tipul sau/sau. Nimic mai greșit, nimic mai fals. Cred că aceasta dilemă a apărut din cauza abordării schematice a celor doi termeni. În primul rând, libertatea nu se confundă cu libertatea absolută de expresie și nici cu libertatea acţională absolută, rod al unui liber arbitru care caută limitele sau extremele. Nici securitatea nu se referă doar la eliminarea unor grade de libertate, securitatea înseamnă şi sentimentul de siguranță și condițiile afirmării plenare în societate şi posibilitatea de a prevedea dezvoltarea viitoare şi încrederea în reciprocitate sau respectul pentru valori împărtăşite colectiv. Jocul dintre libertate și securitate nu este un joc cu sumă nulă. Cum odinioară spunea Spinoza, securitatea este funcția principală a oricărei societăți și oricărui stat. Mai spunea Spinoza că funcţia statului este de a elibera individul de spaime, de frică, pentru ca el sa poată să-şi exercite dreptul natural de a exista şi de a acţiona, finalitatea statului fiind, în fond, libertatea. Putem astfel concluziona: libertatea este un deziderat, un scop, iar securitatea un mijloc pentru realizarea ei.

Alegere între libertate şi securitate?
Un sondaj realizat pe internet, în 8-9 ianuarie 2015, de YouGov din Franţa, arăta că francezii cred că libertatea de expresie trebuie apărată cu orice preţ (89%), dar în acelaşi timp 51% se declarau de acord cu restricţii ale libertăţilor individuale (iar 36% erau împotrivă). În alt sondaj, 89% dintre francezi acceptau restrângerea libertăţii de expresie pe internet a jihadiştilor (în contextul în care este greu de diferenţiat de ideile musulmanilor în general, peste 60% dintre francezi recunoscând că nu se pricep la religia musulmană).
Benjamin Franklin spunea într-o frază celebră că „un popor care este de acord de sacrifice un pic de libertate pentru un pic de securitate nu merită nici una, nici alta şi va sfârşi prin a le pierde pe amândouă”. Interpretarea este însă complicată, dincolo de forţa aforistică.
Astăzi, cum spuneam, confundăm libertatea cu libertatea de expresie şi securitatea cu măsurile de control al cetăţeanului. Nu vă luaţi după politicieni. Nu civilizaţia a fost atacată de o altă civilizaţie. Este vorba de altceva, de o lacună a civilizaţiei contemporane: enclavizarea culturilor musulmane din Occident şi susţinerea unor lideri autoritari de către un Occident care a vrut să se folosească de resursele lumii arabe în ultimele decenii. Pentru a creşte libertatea individuală trebuie să sacrificam statul?
În funcție de evenimente și modalitatea cinematografică în care ne sunt prezentate de televiziuni exagerăm prin reducție la reprezentări sociale apocaliptice, de mare expresivitate. Imaginea orwelliană a lui Big Brother este deja un stereotip cultural foarte puternic, o reprezentare a lumii care exagerează controlul individului şi manipularea conştiinţelor. Totuşi, este mai degrabă o frumoasă poveste SF care a fost folosită ideologic și politic în războiul rece şi, în general, în lupta cu comunismul. Dar haideţi să vedem cealaltă extremă, o altă distopie, mai puţin valorificată propagandistic şi ideologic: filmul Mad Max de George Miller. În filmul lui Miller apare o lume a violenţelor şi lipsei ordinii, în care dispare orice urmă de umanitate. În societatea distopică plasată în cadre deşertice regulile nu mai funcţionează, naţiunile se revoltă, iar bandele de delincvenți fac regula. Prin reprezentarea violenţei, de fapt, autorul sugerează distrugerea civilizaţiei. Prin bandele de motociclişti se induce sentimentul unei violenţe care dă ritmul vieții, care pulsează, revine ciclic. Distincţia rural-urban este un fel de distincţie între pace şi violenţă, dar încet-încet, ruralul este invadat şi el de violenţă, aşa că dispare chiar utopia retragerii din lume, a căutării unui loc ferit, în afara violenţelor lumii. Max, personajul principal, are o evoluţie de la eroism la nebunie, la final, o crimă violentă pe care o comite arată căderea definitivă, transformarea omului şi distrugerea completă a tuturor reflexelor morale sau a ideii de ordine în general.
Trebuie să alegem între aceste două scenarii apocaliptice, între Big Brother şi Mad Max? Sunt sigur că unii ar putea să se grăbească cu un răspuns, alegând una dintre aceste două variante. Dar putem depăși această dilemă, soluția ei se află la îndemână, dacă acceptăm că este nevoie de gândirea raţională a viitorului, deoarece frica este cel mai prost sfătuitor, iar emoţia o otravă care ne întunecă mintea și ne trimite pe piste false. Până la urmă, securitatea absolută nu este imaginabilă şi nici libertatea fără limite, iar prețul exceselor trebuie plătit.

Soluţia: reconstrucţia comunității
Zygmunt Bauman în lucrarea Comunitatea. Căutarea siguranței într-o lume nesigură (Antet, 2001) caută o soluţie la dilema menţionată scriind „securitatea fără libertate înseamnă sclavie, iar libertatea fără securitate înseamnă să fii pierdut şi abandonat. Aceste circumstanţe dau filosofilor dureri de cap fără tratament cunoscut. În plus, fac din traiul împreună un generator de conflicte, pentru că securitatea sacrificată în numele libertăţii tinde să fie securitatea altora, iar libertatea sacrificată în numele securităţii tinde să fie libertatea altora” (p. 16). Chiar dacă, finalmente, sociologul crede că nu putem să le avem pe amândouă deodată, şi securitatea, şi libertatea, lucrarea citată creionează o soluţie: a căuta împreună să facem un inventar al riscurilor viitoare și să reconstruim comunitățile după noile compoziţii demografice sau noile cadre şi provocări.
Oamenii care trăiesc azi în marile aglomerări urbane sunt puși în fața unor riscuri pe care nu le pot gestiona şi pentru care nu-i ajută nimeni, în niciun fel, nici măcar să le înţeleagă. Comunitățile etnice, mai ales cele care au migrat în alte societăți-mamă, dar nu doar ele, ci tot mai multe categorii defavorizate sau sărace trăiesc atomizate şi cu sentimentul respingerii. Când vin campaniile electorale primesc şi dovada intoleranţei celorlalţi. Aşa începe un război tăcut, care izbucneşte din când în când în violenţă. Lipsesc solidaritatea şi un control comun al grijilor, o posibilitate de organizare colectivă în faţa ameninţărilor şi neliniştilor care vin. Comunitatea înseamnă răspunderea colectivă, sprijin pentru cei care au dificultăți, găsirea fiecăruia un loc în organizarea colectivă. Nu trebuie să alegem între Big Brother şi lumea nebună a controlului indivizilor şi societatea descompusă din Mad Max, dar suntem datori lumii noastre cu un efort de gândire, cu un nou proiect de societate într-o lume aflată în criză, în care toţi se codesc să spună un lucru tot mai evident: inegalitățile, discriminarea şi polarizarea socială sunt adevăratele riscuri ale devenirii civilizației.

Nu ne putem apăra cu ziduri, boala este în interiorul cetății noastre, degeaba inventăm tot felul de duşmani și întreţinem fobia invaziei străinilor. Securitatea este o un mijloc pentru scopul ultim al obţinerii libertăţii, dar este un proiect mult mai complicat decât apărarea în faţa absurdului violenţei teroriste, este un proiect care trebuie să refacă ţesutul de solidaritate colectivă pentru ţelul final al câştigării libertății pentru cât mai mulţi oameni. Deocamdată, libertatea este doar atributul celor puţini, iar războiul care a pornit nu este unul al civilizaţiilor, ci o criză generată de prăbuşirea comunităților şi nevoii de cooptare a tuturor în proiectul construcției noilor solidarităţi.

Editorial pentru SINTEZA, revista de cultură şi gândire strategică, numărul 13. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu