09 ianuarie, 2015

Gândirea pozitivă, ca program de viaţă, este o greşeală


Am începutul anul 2015 cu un interviul pentru Rdaio Cluj despre fericire. Mi-a dat seama încă o dată că nimic nu se compara cu Radio Cluj. Nicio media, nicio institutie, niciun alt radio. Aici, în acest studio, acum vreo 22 de ani am participat la primul meu talk-show. Nu am avut aer, era să mă sufoc. Azi este locul în care mă simt cel mai bine, ştiu că ceea ce spui este ascultat, înţeles şi, uneori, chiar iubit. Mulţumesc Radio Cluj, mulţumesc Alina!




În exclusivitate, la Radio Cluj, opinia sociologului Vasile Dâncu despre fericire, speranţa românilor în 2015 şi atuurile cu care pornim la drum în acest an.

Vasile Dâncu: 2015 sigur că începe sub semnul speranţei, nu ştim, însă cum se va termina. În general, atunci când speranţa depăşeşte mult posibilităţile pe care viaţa le oferă, posibilităţile concretului, ale realităţii, ale existenţialului, poate că nu întotdeauna îşi are rolul pe care eu îl consider, ca sociolog, acela de a crea o combustie pentru social, pentru oameni, a da o speranţă în plus.
Speranţa este o formă de energie. Vorbeam la finalul lui 2013 că începe o perioadă a emoţiilor. Ce s-a văzut la finalul lui 2014 a fost exact acest lucru. Atât în alegeri, cât şi după alegeri, s-a simţit o mare emoţie colectivă, un vis colectiv, uneori fără un suport real, fără un fundament real foarte solid, un vis colectiv spre schimbare, spre schimbarea României.
Ceea ce însă acceptă mai greu oamenii este că schimbarea trebuie să înceapă cu ei înşişi, să participe la schimbare. Nu poţi să ceri mereu celorlalţi să se schimbe, nu poţi să ceri cuiva din afară acest lucru…fie el şi un viitor preşedinte. Trebuie să-ţi doreşti o schimbare puternică şi să participi la această schimbare. E adevărat, ceea ce poate să vină din zona politică trebuie să fie un semn, un semn al schimbării, un semn că schimbarea este posibilă şi acest semnal trebuie să îl dea noul preşedinte.
E o mare problemă pentru Klaus Johannis, pentru că are în spate o aşteptare foarte mare, un val de speranţă la care se poate rezista foarte greu. Pentru că speranţa are şi următorul defect: se proiectează mereu mâine, nu se proiectează peste câţiva ani, peste un deceniu. Oamenii nu au răbdare, viaţa nu are răbdare cu noi şi, din această cauză, anul 2015 va fi un an al speranţelor.
Ce aşteaptă oamenii foarte concret din studiile pe care le-am făcut în decembrie 2014, este o viaţă mai bună.
Oamenii aşteaptă salarii mai mari, aşteaptă locuri de muncă mai sigure, posibilităţi noi de a se promova profesional.. şi românii, în special, mai aşteaptă un lucru la care visează de 20 de ani: un viitor sigur pentru ei, pentru copiii lor.
Cea mai mare frică pe care  o au românii în acest moment. Mulţi consideră că, copiii lor pot să îşi facă o carieră numai în străinătate, din nefericire, pentru că şi aceasta este o rătăcire, este un vis de rătăciţi. ..nu ai cum să te realizezi pe deplin într-o altă societate, să începi o viaţă într-un alt mediu este foarte greu.
Nu eşti pregătit pentru asta, nu eşti pregătit mental, psihologic, nu eşti pregătit din perspectiva celorlalte abilităţi pe care le ai. Pot să reuşească unii, dar puţini sunt cei care reuşesc să fie fericiţi într-un alt mediu pe care l-au schimbat în totalitate. Cred că toate speranţele acestea vor avea şi un suport real în ataşamentul oamenilor la aceste vise.

Alina Nechita: Spuneaţi ceva de 1989 şi de faptul că cei care erau atunci copii speră acum pentru copiii lor la un viitor mai bun în afara ţării…Ce nu s-a schimbat de atunci ? Tinerii de atunci şi tinerii de astăzi, cei cu piepturile dezgolite în faţa armelor şi cei din mişcările sociale pornite pe Facebook, sunt pentru acelaşi lucru dar într-un alt timp?
Vasile Dâncu: Cred că visează la acelaşi lucru, dar nu mai sunt aceiaşi pentru că lumea s-a schimbat fundamental. S-au schimbat o parte din elementele exterioare ale lumii, dar noi am rămas la fel. Oamenii nu s-au schimbat prea mult de 5000 de ani încoace. Au aceeaşi conformaţie morfofiziologică. De când s-au fundamentat culturile orientale, greco-romane şi cultura europeană prin începuturile ei, avem aceleaşi mituri, avem aceleaşi tipuri de a visa, de a interpreta viaţa şi moartea, acelaşi mod prin care ne creştem copiii…de aceea, cred că în 1989, oamenii au ieşit în stradă, au încercat să construiască un fel de speranţă din disperare, o formă disperată de a se arunca în faţa tancurilor sau în faţa maşinilor, neştiind ce urmează. Ceea ce s-a născut în 1989 a fost speranţa de după sacrificiu. În momentul sacrificiului, a evenimentelor din 1989 pe care îndeobşte le numim revoluţie (cred că ar merita să se numească revoluţie, măcar pentru cei care au murit atunci), nu exista o viziune foarte clară.
Ceea ce s-a întâmplat acum, după 25 de ani, este o altă formă de a încerca schimbarea, la fel de nesigură, dar cu alte mijloace, cu mai puţine sacrificii.
Astăzi generaţia facebook este diferită, este una care nu mai crede în social, nu mai crede în contractul social, crede în emoţii mai degrabă, se adună în funcţie de emoţii; este greu pentru politicieni să gestioneze aşa cum credeau, această categorie de populaţie. Va fi periculoasă când nu vor mai fi tinerii de pe facebook ci maturii de pe facebook, pentru că atunci vor avea alte target-uri şi vor avea un alt tip de maturitate, nu se mai angajează politic decât, cum spun americanii, într-un fel de activitate politică intermitentă, adică din când în când.
Tinerii nu mai cred în slogane, generaţia facebook nu mai crede că interesul naţional – adică dacă îl pronunţi, dintr-odată în jurul tău se face patrie. Ei cred doar în avantajul direct pe care îl am eu ca şi cetăţean, un drept pe care trebuie să mi-l respecţi, pentru că prin aceasta se fundamentează şi un drept colectiv. Dacă fiecare dintre noi suntem mulţumiţi, asta generează o naţiune mulţumită, o naţiune care produce, o naţiune care este performantă. Sigur că nu pare atât de frumos ca şi poeziile despre patrie şi despre mamă şi despre nucul de la poartă, despre limba română ca şi limba cea mai dulce şi mai armonioasă dintre limbi, dar este un angajament pragmatic şi este un răspuns la adresa viitorului, după părerea mea. Dacă vom rămâne în continuare într-un discurs romantic despre trecut de tip paseist, în care punem în faţă istoria – istoria ca fundament al identităţii noastre – atunci pierdem competiţia cu celelalte ţări. Pierdem competiţia cu Europa şi cu tot ce există în această lume. Eu cred că acum discursul de bază ar trebui să aibă în centru antropologia, sociologia, psihologia, adică ştiinţe ale viitorului şi nu alte trecutului, care te ajută să fii performant la un moment dat. Romantismul poate să rămână, dar romantismul la nivel de proiect social este periculos. Romantismul este foarte bun la nivel individual, familial, de grup. Mica comunitate se poate fundamenta pe sentimente.

Alina Nechita: Ce-i face pe oameni fericiţi, nu doar pe români?
Vasile Dâncu: Trebuie să încep cu o mărturisire de sociolog. N-am spus niciodată chestiunea asta nimănui: am avut o mare emoţie când am pus prima dată întrebarea, acum vreo 10 ani, dacă oamenii se simt fericiţi. Aveam un complex legat de noi, sociologii: ne credeam a fi deasupra sentimentelor, încercam să măsurăm cumva neutru, să măsurăm omul din alte perspective, şi-i lăsam pe psihologi să se ocupe de fericire, sau pe filosofi. Am pus prima întrebare, şi mi s-a părut că va fi o întrebare din care nu vom obţine mare lucru. Oamenii nu o să ne spună de fapt dacă sunt sau nu fericiţi şi vor evita întrebarea. Am avut o surpriză: oamenilor le plăcea să vorbească despre ei şi despre propria fericire. De fapt, cred că fericirea se naşte în mare măsură şi în discurs, atunci când te gândeşti la ea.
Dacă nu ţi se pune problema, dacă nu te întreabă cineva despre fericire, trăieşti pur şi simplu fericit şi poate trăieşti mai fericit atunci când nu se pune o întrebare pentru că nu te gândeşti la asta şi nu încerci s-o fundamentezi raţional. Când te gândeşti raţional este mai greu. Sentimentul de fericire însă există şi poate fi observat cu instrumente sociologice şi psihologice. Oamenilor le e frică să spună despre ei că nu sunt fericiţi. Sunt 75% dintre români, de exempu, care spun că se simt fericiţi, cu toate că ţara merge într-o direcţie proastă, cu toate că jumătate dintre ei spun că nu au bani nici pentru strictul necesar, că au foarte multe lipsuri şi cu toate astea se simt fericiţi. Asta este o combustie interioară, vine de undeva din istoria individului şi mai mult din dorinţa lui de a fi fericit. În fond, pentru a fi fericiţi avem nevoie de foarte puţine lucruri. Am întrebat pe oameni despre fericire şi despre cum operaţionalizează ei. Şi aici sunt mai multe tipuri de oameni şi mai multe vârste. În tinereţe, cei între 18-35 de ani pe care îi sondăm noi (sigur americanii încep să sondeze, şi am început şi eu asta, de la 14 ani… maturitatea vine un pic mai devreme în zilele noastre), deci tinerii spun că sunt fericiţi atunci când au cu cine să comunice şi când au condiţii minime pentru a-şi exprima libertatea, condiţii pentru a călători, condiţii pentru a munci şi pentru a-şi urmări pasiunile. Acestea sunt condiţiile pe care le declară cel puţin cei tineri şi cred că sunt sincere. Astea sunt lucrurile care ne fac fericiţi atunci când suntem tineri. După 35 de ani începe o perioadă, peste tot în lume oamenii răspund la fel; apare un fel de fericire care se bazează şi pe reuşită şi se bazează şi pe indicatori sociali. Între 35 şi 55 de ani avem vârsta adultă, cea care apare cu responsabilităţi pentru copii, cu responsabilităţi pentru profesie, iar oamenii se gândesc şi la realizarea de sine. Se gândesc deja la un sine al lor, la o identitate pe care o proiectează în afară şi pe care şi-o recunosc când sunt singuri cu ei înşişi. Şi aici apar într-adevăr foarte multe dezamăgiri, apare un procent mai mic de fericiţi decât între cei tineri.

Alina Nechita: …adică încep să conştientizeze lucrurile la care au sperat, pe care le-au aşteptat dar care nu s-au împlinit…
Vasile Dâncu:…ei contabilizează eşecuri deja, visuri prăbuşite şi se lovesc de multe bariere sociale. Evident trăim în societăţi în care, aşa cum spunea Papa Francisc, acum avem o globalizare a indiferenţei faţă de ceilalţi. Ori, în această globalizare a indiferenţei şi de căutare mereu a profitului, în care noi nu globalizăm o solidaritate între oameni, vor fi tot mai puţini oamenii care îşi pot îndeplini condiţiile fericirii. Pentru că în partea asta adultă a vieţii noastre şi materialul (n.n partea materială) este foarte important. Sigur că ne place să spunem că „banii nu aduc fericirea” dar atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile minime ale existenţei, atunci nu putem vorbi de fericire decât în cazuri patologice, în care poţi să-ţi păstrezi o undă de fericire împotriva tuturor condiţiilor, ceea ce este cu adevărat rar şi minunat şi original dar e patologic şi nu e o condiţie socială, ca să spunem aşa, a fericirii. În fine, vârsta ultimă, vârsta a treia, a patra, ceea ce se numeşte maturitate continuă mai nou, asta ca să nu-i supărăm pe cei mai în vârstă: atunci se restrâng condiţiile legate de fericire, nu numai la nivel material ci şi la un fel de bilanţ pe care oamenii îl au faţă de trecut. Se uită la copii, la nepoţi, încep să caute o fericire prin delegaţie, o fericire care are nevoie de foarte puţin; este foarte mult legată de afect, de relaţiile cu ceilalţi, de posibilitatea de a comunica – într-un fel se închide cercul. Poţi să trăieşti prin prisma celorlalţi, să te bucuri pentru bucuria celuilalt mult mai mult. De aceea bunicii sunt foarte apropiaţi de copii, de nepoţi, reuşesc să găsească o modalitate de a trăi prin stimuli sociali decât prin proprii stimuli, pentru că stimulii care vin din interior nu pot fi interpretaţi ca fiind pozitivi în cele mai multe elemente. Dar în general despre fericire putem spune foarte puţine lucruri la nivel de grup, la nivel societal, la nivel comunitar. Putem să vorbim despre o fericire naţională sau de o fericire comunitară calcuând nişte indicatori. Şi putem spune că avem nişte indicatori de satisfacţie a vieţii, care pot duce la fericire. Însă noi ştim un lucru, şi acesta este fantastic atunci când vorbim despre fericire, sau când scriem despre fericire: aceasta (fericirea) este ceva ce nu poţi să atingi, este ceva la care mai degrabă se ajunge într-un moment în care se îndeplinesc anumite condiţii. Fericirea este o senzaţie de foarte scurt timp şi după aceea mintea omului şi sufletul lui merge mai departe şi caută o altă formă, trece la o altă treaptă. De aceea este fantastic şi de aceea nu vom putea măsura sociologic niciodată bine fericirea.

Alina Nechita: …dar credeţi că nefericirea, odată rostită poate să atragă semnale negative? Sunt foarte mulţi care susţin că dacă rosteşti pozitivul ţi se întâmplă pozitivul…
Vasile Dâncu: Nu cred în asta, deşi am mai scris de mai multe ori despre acest lucru… Borges spunea foarte frumos că de fapt orice cuvânt poate atrage realul. Eu cred însă un lucru: gândirea pozitivă ca un program de viaţă este o mare greşeală, luată habotnic, ca o religie. Însă gândirea pozitivă şi căutarea senzaţiei de fericire prin autocontrol, prin căutarea semnelor fericirii este un foarte bun program, cel puţin din când în când; un fel de program de terapie personală. Nu cred în sintagma că „universul lucrează pentru tine” şi că simpla invocare a numelui fericirii…

Alina Nechita: sau o meditaţie de cinci minute…
Vasile Dâncu: … aduce fericire în jurul tău. Cred că nefericirea câteodată este premiză pentru fericirea viitoare. O stare de nefericire, de insatisfacţie puternică, o stare tragică pentru existenţă poate la un moment dat să îţi lumineze calea, să îţi deschidă noi căi şi să te ajute ca să ieşi din acea stare de nefericire. Este şi o problemă de comparaţie – să nu uităm, fericirea este şi comparaţie, comparaţie cu ceilalţi. Din nefericire, ca să spun aşa, ne comparăm şi cu ceilalţi dar ne comparăm şi cu noi înşine. Ne comparăm stările şi atunci când, după o perioadă de insatisfacţie, lucrurile se îmbunătăţesc; dintr-o dată putem să fim fericiţi prin comparaţie cu noi înşine. Lucrul foarte interesant la cercetările sociologice este următorul: îi întrebăm pe oameni dacă sunt fericiţi. 75% spun: „sunt fericit, eu personal şi familia mea”. Dacă îi întrebăm: „dar ceilalţi sunt fericiţi, după părerea dvs.?” Şi acolo vedem că doar 30 şi ceva la sută spun că şi ceilalţi sunt fericiţi. Deci, până la urmă vedem că fericirea este egoistă şi în domeniul social şi al percepţiei sociale. Oamenii spun că noi suntem fericiţi dar suntem aleşii, de fapt, pentru că cei mai mulţi sunt nefericiţi.

Alina Nechita: Care sunt atuurile românilor la început de an?

Vasile Dâncu: Suntem o ţară care a trecut prin foarte multe şi avem rezistenţă, rezistenţă la stres. Acesta este un atu fantastic, că suntem muncitori; chiar dacă nu ne dăm seama de asta, ne adaptăm foarte repede condiţiilor. Cei mai mulţi români au trăit între două lumi: o lume trecută, care astăzi este diabolizată şi o lume care astăzi este tot un infern, dar despre care oamenii credeau înainte că este un paradis. Părerea mea este că, datorită faptului că am cunoscut deja o poveste iniţiatică legată de o nouă lume, asta ne va ajuta să construim un alt fel de lume viitoare. Acesta este atuul nostru – maleabilitatea, forţa de a te recreea într-o altă formă şi … foarte repede. Suntem şi foarte creduli şi credulitatea asta te poate ajuta să te adaptezi foarte bine unui mediu, să crezi poveştile altora şi să crezi că poţi să fi acolo şi să fi asemănător cu cei de acolo. Noi le dorim mult succes în construirea unor poveşti frumoase.

Interviul poate fi citit si pe site-ul Radio Cluj

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu