27 iunie, 2014

SCANDALUL BERCEA MONDIAL MODIFICĂ PERCEPŢIA RELAŢIILOR INTERETNICE (sondaj IRES pentru DIGI24)


Ultimele scandaluri legate de clanul Bercea Mondial şi promovarea lor pe televiziuni deteriorează percepţia relaţiilor interetnice din România. Astfel, indicatorii care măsoară percepţia despre discriminare s-au modificat drastic faţă de anul trecut, iar acceptabilitatea romilor a scăzut în ultimele zile. Creşte astfel nivelul de intoleranţă faţă de romi, dar și acceptarea unor proiecte de discriminare pozitivă sau a politicilor de asistență socială. Sunt principalele concluzii ale unui studiu realizat de Institutul Român de Evaluare şi Strategie – IRES cu privire la raportarea românilor la minoritatea romilor, dar şi la delicvenţa clanurilor infracţionale existente în România.



PERCEPŢII CU PRIVIRE LA FENOMENUL DE DISCRIMINARE FAŢĂ DE ROMI

                În general, românii cred că discriminarea romilor în România are un nivel moderat. Dacă 43% dintre participanţii la studiul IRES cred că romii sunt mult şi foarte mult discriminaţi,  55%  susţin că nivelul discriminării este unul mai degrabă redus. Tendinţa cu privire la nivelul discriminării este în scădere faţă de 2013, când IRES a efectuat un studiu cu privire la fenomenul discriminării pentru Consiliul Naţional de Combatere a Discriminării (CNCD).
Respondenţii apreciază că discriminarea cu privire la romi se manifestă mai pregnant în spitale (44%) şi locuri publice (43%), urmate de şcoală (37%) sau locul de muncă (31%). În toate aceste domenii,  compasiunea si interpretarea unei situații de discriminare  a scăzut față de studiul realizat de IRES pentru CNCD în 2013, scădere generată de impactul mediatizării scandalului Bercea Mondial. Acest scandal intens mediatizat deteriorează percepţia privind discriminarea romilor, aproape jumătate dintre cei care considerau, în 2013, că romii sunt discriminaţi în Romania şi-au schimbat această părere, o scădere drastică asociată cu creşterea intoleranţei faţă de această etnie. 


 PERCEPŢIA ASUPRA CLANURILOR MAFIOTE SAU DE CRIMĂ ORGANIZATĂ ŞI IMPACTUL ACESTORA ASUPRA POPULAŢIEI

                În contextul mediatizării frecvente a unor evenimente în centrul cărora se află grupări de crimă organizată sau aşa-numitele clanuri mafiote, Institutul Român de Evaluare şi Strategie – IRES a investigat raportarea românilor la aceste grupări şi impactul acţiunii acestora asupra oamenilor.
                Aproximativ o cincime dintre români spun că în localitatea în care locuiesc există clanuri mafiote/de crimă organizată (23%) sau grupări de romi cu afaceri ilegale sau care terorizează populaţia (26%). 
De existenţa clanurilor mafiote/de crimă organizată în localitatea lor ştiu cu precădere:  bărbaţii, tinerii între 18 şi 35 de ani, cei cu studii superioare, respondenţii rezidenţi în mediul urban, din regiunea de Sud a ţării.
Cu privire la existenţa grupărilor de romi cu afaceri ilegale sau care terorizează populaţia, respondenţii bărbaţi, între 18 şi 35 de ani, cu studii superioare, din mediul urban şi din regiunea de Sud a ţării sunt cei care susţin cu cea mai mare intensitate că în localităţile în care locuiesc există astfel de grupări.

În aceiaşi parametri cantitativi se situează şi evaluarea problemelor create de aceste grupări în comunitatea din care provin respondenţii, 24% dintre cei chestionaţi spun că în localitatea lor au existat probleme din cauza acţiunilor unei astfel de grupări. Problemele din localitate provocate de astfel de grupări sunt sesizate în mai mare măsură de bărbaţi, tineri între 19 şi 35 de ani, respondenţi cu studii superioare, din mediul urban şi care locuiesc în regiunea de Sud a ţării.
                Reacţia autorităţilor este evaluată mai degrabă pozitiv în ceea ce privesc măsurile pe care acestea le-au luat pentru rezolvarea problemelor create de astfel de grupări: 56% dintre respondenţi spun că autorităţile iau măsuri în acest sens. Percepţia gradului de implicare a autorităţilor este mai ridicată la femei, la respondenţi peste 35 de ani, cu studii elementare şi medii, din mediul rural şi cu rezidenţa în Transilvania+Banat.
Însă eficienţa măsurilor devine problematică, doar 38% dintre participanţii la studiu spun că autorităţile îşi fac treaba pentru a soluţiona aceste probleme.  Favorabilitatea cu privire la reacţia autorităţilor în cazuri de acest gen este mai ridicată în rândul respondenţilor bărbaţi, cu studii mediii, din Transilvania+Banat şi din mediul urban.

Studiul arată că există o tendinţă de distanţare socială a celor intervievaţi pe măsură ce ei sunt puşi în situaţia de a recunoaşte interacţiunea directă cu aceste grupări. Doar 5% dintre cei intervievaţi recunosc că au interacţionat cu astfel de grupări. Interacţiunea este mai ridicată în rândul bărbaţilor, a tinerilor a celor cu studii superioare, din mediul urban şi din localităţi din regiunea Moldovei.
Doar 1 din 10 respondenţi spun că au avut personal de suferit din cauza acţiunilor unor astfel de grupări. În această categorie, se regăsesc mai mult bărbaţii şi respondenţii cu rezidenţe în Sudul ţării şi în Moldova.

SENTIMENTUL DE TEAMĂ ŞI INSECURITATE

  În acelaşi timp, sentimentul de frică provocat de existenţa acestor tipuri de grupări este ridicat, 60% dintre români declară acest sentiment, adică 6 din  10 participanţi la studiu spun că se tem de astfel de grupări.  Sentimentul de frică este mai acut în rândul femeilor, în rândul respondenţilor cu studii medii şi elementare şi cu rezidenţa în regiunea de Sud a ţării şi a Moldovei. Persoanele în vârstă sunt cele mai afectate de acest sentiment în timp ce romanii cu studii superioare gestionează cel mai bine acest sentiment de insecuritate. În Transilvania şi Banat, percepţia insecurității generate de criminalitatea romilor este cu 10% mai mică decât în celelalte regiuni.


Caracteristicile cercetării:

Volumul eșantionului: 1.221 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,9%
Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)
Perioada anchetei: 26 iunie 2014


Beneficiar: DIGI24 HD

Raportul de cercetare integral poate fi consultat aici.

16 iunie, 2014

Despre linişte şi schimbare în toamna politică



Am căutat în ultimele zile un răspuns la o întrebare pe care nu mi-a pus-o nimeni. O întrebare însă pe care m-am așteptat să mi-o adreseze vreunul din prietenii mei politicienii. Poate chiar unul dintre cei care se gândește să candideze la toamnă, cu toate că vedem că nu avem prea mare abundență de candidați. Întrebarea care m-a obsedat o vreme era legată de povestea fundamentală a candidaturii la prezidenţiale, storytellingul care să dea axa narativă principală. Mă întreb de ceva vreme dacă această poveste trebuie să fie una a schimbării sau una a stabilității, a liniştii, la care oamenii ar avea dreptul să tânjească după o furtună a crizei. Fusesem mereu nemulţumit, în ultimii ani, de faptul că stânga românească a venit mereu cu povestea nevoii de linişte, de stabilitate, a revenirii la normalitate, a reconstrucţiei unei tihne sociale la care probabil candidaţii la prezidenţiale ai PSD credeau ca oamenii tânjesc. Aveam sentimentul că tema liniştii este un fel de stereotip, iar dorinţa de schimbare nu a fost ucisă chiar de tot, odată cu pierderea speranţei, ci s-a refugiat undeva în subconştientul colectiv şi explodează în duminica turului doi, chiar atunci când candidaţii nu mai pot face nimic. Am citit apoi observaţia unui tânăr analist, foarte apropiată de ceea ce gândisem eu în ultima vreme, am pus întrebarea într-un sondaj IRES ”Credeţi că România are mai mult nevoie de stabilitate sau de schimbare?” şi mă aşteptam la un răspuns indecis, aşa cum răspund câteodată eşantioanele noastre la întrebări importante pe care le punem, cu multe non-răspunsuri sau nu ştiu şi cu egalitate la cele două variabile. Nici vorba de aşa ceva, doar 1% nu au răspuns şi 3% au răspuns că nu știu. Foarte rar acest procent, am avut senzaţia că este o întrebare pe care oamenii se aşteptau s-o pună operatorul de interviu. La întrebarea propriu-zisă 57% au ales schimbarea şi doar 39% stabilitatea. M-am mirat la început pentru că la o întrebare precedentă, doar 27% spuneau că ştiu cu cine vor vota în toamnă, dar m-am luminat apoi: cu cât sunt mai sigure candidaturile, cu atât se limitează visul de a se schimba ceva, iar incertitudinea din acest moment potenţează cererea şi visul schimbării. Mai încolo, tinerii mei colegi au mai plantat o întrebare, cu grija de a nu se contamina de aceasta, dar pentru a verifica soliditatea opţiunii, o întrebare în care vorbeau despre un continuator al actualului mandat prezidenţial, în balanţă cu un ”Preşedinte care să aducă schimbarea profundă a României”.  Aici confirmarea a venit la fel de surprinzător, 84%  aşteaptă schimbarea profundă. Era clar, ce intuisem eu despre storytellingul de campanie nu era greşit.
După o asemenea confirmare, paradoxul este că nu prea îţi vine să te bucuri pentru că revii cu picioarele pe pământ, la practica politică şi nu poţi să nu te întrebi: dincolo de discurs, de storytelling, politica poate schimba ceva? Mi-am adus aminte de un sociolog francez care scria un lucru interesant, unul care m-a mirat la un moment dat pentru că era o explicaţie la marea ciorovăială televizată din ultimele campanii electorale din Franţa. El spunea că politicienii se ceartă atât de violent între ei pentru ca să scape de frica pe care le-o induc marile ameninţări la adresa societăţilor de astăzi. Adică, ei sunt conştienţi că nu au răspunsuri la niciuna din marile întrebări şi atunci caută să ascundă golul printr-o mare gălăgie şi printr-o bătălie falsă, o bătălie care să le justifice soldele şi rolul de conducători de oşti. Adică, aşa cum am scris şi eu nu demult în acest colţ de pagină, sentimentul dominant este frica.
 E adevărat, vedem că vin crize pe care nu le anticipează ştiinţele economice, iar politicienii nu au alte răspunsuri în afara de tăierea salariilor şi pensiilor. Când vorbim despre economie şi locuri de muncă şi nu este vreo cameră de luat vederi pornită, politicienii ridică din umeri şi spun că statul nu are cum să creeze locuri de munca şi nici nu poate influența economia, ea este guvernată de legile economiei de piaţă. Când unii caută să recreeze mari derapaje în egalitatea de şanse, taberele adverse sar ca arse şi critică intervenţiile statului. De vreo zece ani nu mai avem nici dezbateri electorale la televiziune sau în alte locuri, nu mai avem confruntări. Nu se mai ţin discursuri, iar chiar confruntările între candidaţii la prezidenţiale s-au redus la 2 sau trei într-o campanie. Se face doar PR politic şi lupte corp la corp, acuze de toate felurile şi îndemnul de a elimina adversarul. Ba chiar s-a ajuns la cel mai tare argument: ameninţarea cu puşcăria între candidaţi sau cererile penale concrete, adevărate documente electorale de rit nou.
O vreme am crezut că pentru a schimba societatea este de ajuns să se schimbe politica. Am devenit politician şi am văzut că multe intenţii şi chiar reforme politice pot acţiona chiar împotriva efectului raţional, dorit în strategie. Nu mai cred, dar dacă politica nu se poate schimba pe sine, poate ea să schimbe societatea? De peste două decenii conducătorii se uită la rezultatele unei întrebări uşor metaforice, nu prea corectă sociologic, dar relevantă, despre direcţia în care merge ţara şi, în ultimii ani, în jur de 75% dintre români spun ca ţara merge într-o direcţie greşită, dar nimeni din acvariul politic nu pare disperat. Oare chiar nu se poate schimba direcţia sau sensul? Să nu existe resurse de competență în toată zona politică pentru a se forma echipe care să gândească viitorul este greu de crezut. Atunci, oare lipseşte curajul de a se închipui un viitor mai bun, nebunia de a te opune unei inerţii care ne duce într-o direcţie nedorită şi falimentară?
Nu aș vrea să dau răspunsuri definitive, prefer să mai caut, prefer sa mai cercetez. Nimic nu mă face să fiu optimist, dar nu pot fi atât de pesimist încât să cred în sfârşitul lamentabil al politicii noastre după 25 de ani de libertate. Răspunsul la întrebările cele două reprezintă o cerere socială foarte clară. Poate niciodată populația României nu a transmis un mesaj mai clar: trebuie o schimbare majoră, dar nu ne întrebaţi care, asta este treaba voastră. Ştim un lucru foarte clar, nu vrem linişte, nu mai veniți cu spaima de comunism, de capitalism, de ruşi, de baroni sau de moguli, de războiul din vecini.  Candidaţii se aruncă deja în luptă, se măsoară unul pe altul şi compară cu ajutorul sondajelor de opinie, dar încă nu au auzit asta. Nu se apleacă niciunul să ridice mănuşa pe care o aruncă societatea, s-ar putea chiar să fie ignorată această cerere.  Cei  mai mulţi dintre prezidenţiabili s-ar putea să ignore această cerere socială, unii o să caute să fenteze, alţii să se ascundă după cuvinte. Cel care va avea curajul sa asculte cererea asta şi să caute un răspuns, cu sinceritate şi chiar cu umilinţa, deoarece nu este uşor de răspuns, acela va putea fi viitorul lider. La o altă întrebare oamenii spun ca mai important decât partidul din care face parte viitorul Preşedinte este personalitatea liderului, dar mai importantă chiar decât personalitatea este echipa cu care va veni să spună povestea schimbării. Nu tandemul, cum sunt mereu împinşi candidaţii, echipa cu care să caute răspuns cererii de schimbare.  

A nu merge singur, autist şi izolat, erou salvator sau călăreţ fără cap în această luptă este prima înțelepciune pentru cel care va trebui să inaugureze un deceniu al schimbării. Prin răspunsurile lui, politica va răspunde şi la marele ei examen în secolul XXI, examen centrat pe întrebarea: politica poate schimba societatea în bine?  Indiferent de candidaturi, sperăm să nu avem un preşedinte al liniştii. 

          Editorial pentru Sinteza # 5. În curând la punctele de difuzare a presei. 


13 iunie, 2014

„Romania will not stand alone!”


Europa și America viselor noastre

 Mi-am dat seama că sunt cetățean al Europei dintr-o întâmplare. Treceam prin vama la Frankfurt și am auzit din fundal, un poliţist de frontieră, mi-a zis Bună ziua. Am ridicat ochii cu surpriză, gata să-i spun ceva în româneşte ca unui frate, credeam că este român sau vreun sas nostalgic, născut în Transilvania, dar nu, era un european de culoare sau, ca să folosesc o expresie ipocrită, americană, un fel de afro-european. De regulă, treceam cu ochii aplecați, ca o obişnuință a unui cetățean de categoria a doua, lucru care ne-a intrat în reflex. Nu te uita la vameş sau poliţist cu prea mare încredere în tine că te poate chestiona asupra unor lucruri pentru care n-ai hârtii, așa ne sfătuiau cei care mergeau mai des în anii nouăzeci. Scopul și durata vizitei, unde ai biletul de întoarcere, unde o să stai, câţi bani ai la tine, adresa unde vei dormi? Toate acestea le-am încercat chiar dacă eram tânăr profesor sau jurnalist când a trebuit să merg undeva în Europa. Era un joc al simulării firescului pe care-l jucai de câte ori trebuia să treci prin granița. Ce-i drept, de ceva vreme, de când România a obținut libera circulație era mai bine. Nu te mai lua vameşul sau poliţistul de frontieră în cămăruţa din spate ca să-ți  desfacă bagajul cu scârbă, unde își lua întotdeauna nişte mănuși albe cu care îţi căuta printre chiloți şi ciorapi, uneori cu o nedisimulată atitudine ostilă. Nu am înțeles niciodată ce căutau în bagajele noastre pentru că nu aveam nimic interesant de dus în lumea lor, poate doar ceva pălincă sau vreo slană pentru vreun nostalgic, ei aveau o lume plină de libertăți și lucruri, dar noi nu aveam nimic subversiv. Odată, un scriitor de la ardelean de la Paris m-a rugat să-i duc nişte mere, chiar viermănoase, doar să miroasă a toamnă și a frunze. Aproape un deceniu am fost destul de des selecţionat de către vameşi pentru control aleatoriu, probabil. Aveam o poză alb-negru destul de proastă pe paşaport, cu mustaţă mare, păream un membru PKK, mă gândesc, altfel nu înțeleg de ce gențile mele erau mereu desfăcute, iar eu controlat până la piele, o dată, la Berlin, chiar cu mâinile pe perete și cu picioarele depărtate.

De ce mi-o fi dat bună ziua în limba mea, a fost întrebarea care m-a frământat câteva ore în autobuzul spre Strasbourg? Are vreo prietenă româncă? Era şi el emigrant și a făcut la școala de poliţie exces de zel învățând cum se dă binețe în toate limbile din Uniune? Nu o să știu niciodată, dar când m-am uitat la el, mi-a zâmbit și ochii i s-au mărit încât i-am văzut albul din jurul pupilei și îmi pare și astăzi rău că nu m-am uitat la numele de pe ecuson. Poate că înțelegea bine uimirea mea și noi, est europenii, eram tot un fel de negri, mi-am spus eu cu obidă și amărăciune. În autocarul de Strasbourg m-am uitat la ceas, ca și pentru a marca un moment istoric. Am căutat data pe mobil pentru ca am simţit că este un moment important. Vroiam să îl însemn undeva, să fac un gest care să pună o bornă kilometrică în existenței mele, privită ca o scară rulantă, lungă ca şi cele de la Aeroportul din Frankfurt, care duce, invariabil, spre moarte. La început mi-a trecut prin cap să scriu o corespondență la unul din ziarele sau revistele cu care colaboram din când în când.

Mi-a trecut repede ideea deoarece ori de câte ori ajungeam undeva în străinătate nu mă săturam să privesc și să umblu ore întregi pe jos explorând. Aveam senzaţia că nimic nu se repetă și că intru într-un tunel al diferitului, o lume de care am fost despărţit pentru totdeauna, dincolo de cortina de fier şi pe care acum trebuie s-o parcurg repede până nu se închide din nou Europa cu vreun fermoar politic. Ca un copil de țăran care am umblat prin păduri și pajişti şi am citit sute de volume de literatura  tolănit în livadă sau chiar printre copacii din pădurile copilăriei, lumile pentru mine aveau întotdeauna lumină, culoare, dar mai ales miros. Memoria olfactivă nu avea înregistrat nimic pentru lumea de dincolo de graniţe în 1990. De fapt, Europa este pentru mine, chiar și astăzi după ce am călătorit de sute de ori, o lume care miroase a ingrediente de McDonald. Îmi pare rău, referința este americană, dar chiar și acum când scriu Europa mea nu are încă nici un miros numai al ei. 

În acel autocar de Strasbourg am simțit o căldură undeva în coșul pieptului când mi-am adus aminte de acel ”bună ziua” pronunțat stângaci, dar însoțit de un zâmbet. În autocar m-am ascuns undeva în spate și mi-am sprijinit fruntea de geamul rece privind câmpurile care treceau ca într-un film, pe la geam. Era toamnă și am avut senzația că Alsacia seamănă mai mult decât altădată cu câmpurile de acasă. Parcă și copacii erau la fel și simfonia de culori făcea parte dintr-un continuu al spațiului european. Mi-am zis în gând: este o iluzie bazată pe sinestezie, situația de la graniță a inundat creierul cu niște markeri somatici, care asociază imagini din copilărie cu situaţia prezentă. Lipseau oamenii de pe câmpuri, maşinile recoltau totul, chiar şi strugurii cărora aproape le simţeam mirosul tămâios (gewurtztraminerul nostru de la Blaj poate fi mai bun decât al lor, gândeam eu în acel moment). Europa nu are ţărani, a fost primul gând care mi-a trecut prin minte, deşi nu înţeleg de ce mi-a venit, doar ştiam asta de la sociologia rurală. Asemănarea cu câmpul m-a făcut să mă gândesc la asta sau copilul din mine se mira? Am scos carneţelul pe care-l purtam mereu la mine și am scris pe o pagină nouă: Europa nu are țărani! Și ce dacă nu are țărani, m-am gândit instant, țăranii vor dispărea oricum, ți-a spus-o dragul tău profesor de sociologie cu două decenii în urmă. Bine, dar țăranii noștri cu cine se vor împrieteni dacă devenim și noi europeni? Vor fi țăranii noștri singuri în Europa, vor simţi sentimentul de singurătate cosmică despre care vorbeşte Cioran? Nu e nici o problemă, știam că ungurii și polonezii au țărani, mai sunt şi sârbii sau bulgarii, iar ai noştri vor avea cu cine sa bea o palincă la simpozioanele lor ţărăneşti pentru întărirea solidarității europene. Dar oamenii europeni există oare, am scris pe pagina galbenă a carneţelului meu, aşa dintr-un răsfăț poetic, un exercițiu de stil pe care-l fac cât pot de des. Peste câteva zile, la un simpozion cu tema identitară, am spus asta ritos, într-o franceză pe care am graseiat-o doct și toți au fost încântaţi de observația mea de mucalit ardelean. Era ca și cum ar fi vorbit ”mutu” satului și toți s-au mirat de marea filozofie care îi face să tacă atunci când alţii se bat în vorbe goale ca nişte baloane de săpun ce se sparg cu zgomot deasupra gargarei simpozioniste. Am fost un fel de mică vedetă, pipăit la cheful de după, într-un club, de două jurnaliste franțuzoaice specializate în teme europene,  bete ca nişte curci.

Care Europă?

Trecuseră deja peste 15 ani de când calătorisem în Germania, Franța, Italia, Austria, Elveţia, Grecia sau Spania, dar niciodată nu am gândit că sunt într-un alt spaţiu decât cel din zonele unde eram: făceam comparaţii între francezi şi nemți, austrieci sau italieni, între francezi sau  greci, dar niciodată nu am simţit spaţiul ca atare, chiar dacă mulţi ani am citit tot ce am găsit despre fricile Occidentului sau cultura lui.

În mintea mea, spaţiul occidental avea graniţe etnice destul de solide şi prima mea uimire a fost să nu găsesc graniţe. Cum putea să funcţioneze o ţară fără graniţe, mă gândeam când am trecut cu maşina din Germania în Franţa şi am găsit doar urma graniţei, ce ţară este aia fără frontieră? Dar în autocarul acela am început să caut rădăcini pentru condiţia mea de cetățean european. Trecuseră câţiva ani de când românii puteau să circule liber, dar nu gândisem identiar, nu aveam o conștiință a identității mele europene? Cum să mă gândesc la drepturile noastre de cetățeni europeni  când eu credeam în interiorul meu că ajunge să ne bucurăm că băieții astia din vest ne acceptă să călătorim pe la ei, să ne cumpărăm cărți și pentru asta îi acceptăm să ne mai certe din când în când pentru lipsa de democrație sau alte finețuri ale civilizației postmoderne. Uneori m-am simţit ruşinat văzând că unii conaţionali făceau tot felul de fărădelegi în aceste zone civilizate și aşteptam cu groază momentul în care o să ne închidă graniţele la loc.

Acum că mi s-a dat bună ziua cu respect, în limba mea, ceva poate s-a schimbat, a fost gândul cel mai șocant. Suntem cetățeni europeni, bun avem drepturi, dar și obligații. Înțeleg asta foarte bine, rațional, oficial și formal, dar care este Europa la care trebuie să ne raportăm? Aveam în minte multe imagini, sunete sau sentimente, toate amestecate. Am redeschis carneţelul meu şi am încercat să folosesc un test proiectiv, dintre cele învăţate la psihologie socială, un fel de top of mind, un fel de test semiometric, cum spunem azi. Europa? Sub cuvânt înșirați primele cuvinte sau imagini care vă vin in minte, cum li se spune subiecților cercetării. Am scris câteva pagini pline de cuvinte înşirate unul sub altul. Ca o carte de bucate, ca o reţetă de genul: Cu ce se mănâncă Europa? Care este Europa care ne cere, care ne pedepseşte, care ne ajută, ne dă drepturi, care ne respinge, care ne scapă de frica de ruși? Care este Europa care ne consideră cetăţeni? Am răsfoit acest carneţel în timp ce îmi aranjam biblioteca și biroul meu de lucru. Au trecut câţiva ani din momentul în care am descoperit că cetăţenia europeană există, dar am trecut prin multe stări contradictorii din ziua în care am pășit dincolo de Cortina de Fier abandonată.

Care Americă?

Acum președintele Obama a venit în Polonia si ne-a spus de peste gard cel mai frumos lucru posibil, un lucru pe care nici nu-mi vine să cred că era pe prompter:Romania will not stand alone!”. Nici nu mai știu acum cu cine să împărtășesc această bucurie. Fiul meu stă lângă mine și se uită la sloganul de pe ecran și, în condiția lui de fan al Liverpool, crede că aude imnul preferat: You'll never walk alone! Bunicul meu, cel care i-a așteptat un pic pe americani, nu mai mult de câteva luni, după cum se lăuda,  s-a dus cu mult înainte de a primi noi vize și libertatea de mișcare prin lume, dar nu și în America, evident. El umblase liber, cu moartea de mână, din Italia, în Danemarca, Polonia, Rusia și Bruxelles, în ambele războaie mondiale. Deci nu am cum să-i spun bunicului și nici să-l întreb cu rost: care Americă a venit să ne protejeze, să ne ajute să mergem prin istorie cu capul sus (scuze, asta este din imnul lui Liverpool)?

America din visele mele îl are președinte pe Kurt Vonnegut și vicepresedinte pe John Steinbeck, miniștri pe Faulkner, Sallinger, Norman Mailer, destrăbălatul de Tenneesse Williams se ocupă de minoritățile sexuale, Bruce Springsteen, poreclit chiar ”The Boss” este ministrul infrastructurii, iar Leonard Cohen este mare manager general la Chelsea Hotel. Acolo John Dos Passos, Thomas Pynchon, Irving Stone sau Ken Kesey sunt șmecheri mari, cum le-ar spune prietenul meu, gunoierul de la Pata Rât.  

Încă nu știu care Europă ne-a făcut cetățeni, nu știu nici care Americă ne protejează. America mea nu m-a lăsat niciodată singur. În cinstea ei, America visurilor noastre, scriem această revista, Sinteza noastră de fiecare lună. De Europa ne despărțise o Cortină de Fier pe care uneori o mai simțim, pe lângă care nu reușim să ne furișăm câteodată. De America cea îndepărtată ne lega visul, ea nu ne-a respins niciodată. Citesc însemnările mele despre Europa cetățeniei noastre plăpânde și mă gândesc în fiecare seară la America cea reală, protectoare, la fratele nostru cel mare de peste Ocean.

Cât de departe o fi de America mea, povestită de țăranii năsăudeni întorși din fabricile de la Chicago sau repovestită de Hemingway sau Faulkner, de fratele nostru mai mare venit în haine militare, după șapte decenii, când românii care au aprins focuri pe dealuri au murit demult, albiți de așteptare ?