11 februarie, 2014

DESPRE O IMAGINE CARE FACE CÂT 1000 DE SPERANȚE

(Bistrița blues)

Astăzi am trecut peste fluxul meu de postări de pe Facebook. Nu am timp prea des, cei 5000 de prieteni ai mei sunt atât de productivi încât ar trebui să citesc 10 ore pe zi ca să nu pierd nimic. Navigam pe un râu de imagini cu cățeluși, inimioare, caricaturi politice, flori, desene romantice, poze selfie, cântareți sau actori, imagini de ecrane TV și multe alte posibilități de a comunica prin cuvinte mai puține și imagini mai multe. Din când în când, cursorul se oprea la postări ale unor oameni pe care îi știu că au ce spune sau ale unor prieteni cu care facem schimb de mesaje, uneori. Este un fel de operație de rutină pe care o fac uneori când vreau să văd care sunt temele care enervează cel mai tare lumea din acvariul nostru național. În plutirea cursorului meu, am trecut peste o imagine care m-a agățat târziu după ce trecusem de era, aproape subliminal. Era ca un bolovan în mijlocul unui râu care curge lin și de care te lovești neașteptat, dar șocul este cu atât mai mare. Era mai șocantă decât o imagine pe care o postase cineva cu un macabru accident de circulație cu un motociclist rupt în două de la mijloc și bucățile aruncate la câțiva metri una de alta. La acest tip de imagini am început să ne desensibilizăm probabil, chiar dacă încă închid ochii sau dau repede escape. Imaginea despre care vorbesc este acel tip de imagine care produce un efect de contrast mai mare decât pozele cu femei dezbrăcate care scapă tot mai des pe Facebook și chiar mai puternică decât pozele ”fotoșopate” cu politicienii noștri de vârf și mendrele lor. Am privit-o doar cu coada ochiului în tip ce urca în viteză ecranul, dar după ce a trecut am simțit ceva ciudat. Parcă era ceva ce venea din copilărie sau de undeva din subconștient, nu am prins detaliile și nici titlul postării, doar după ce a trecut m-a lovit undeva în centrul care creează percepțiile defilarea unor umbre albastre și niste poziții în cadrul unui spațiu. Am căutat repede înapoi și mi-au  fost necesare trei minute sa regăsec fotografia și să-mi dau seama ce reprezenta ea. Nu-mi venea să cred, era ceva ce nu mai văzusem de vreo 25 de ani sau mai bine, un piesaj care nu credeam că mai poate fi văzut în România și, mai rău, nu credeam că mai poate interesa asta pe cineva. Am stat prostit în fața acestei poze minute bune și cred că am vrut să-i dau like de vreo zece ori dacă s-ar fi putut. Era o fotografie cu niște băieți în salopete albastre într-un atelier mecanic, o fotografie care îmi părea ușor regizată deoarece avea prea multă ordine, prea multă simetrie, pentru o țară cu un popor atat de creativ ca la noi. Nu era o poză artistică, era una de ilustrație, făcută de jurnalistul care a scris articolul cu un aparat normal sau cu iPhone-ul din dotare, dar este o fotografie rară prin singularitate temei abordate. Fotografia era și contrejour, dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de ea mai mult decât de marile documente fotografice care îmbogățesc an de an, uneori aducând tragismul, zestrea fotojurnalismului contemporan. Și titlul articolului era format din vreo 21 de cuvinte, dar am înțeles ulterior de ce. Autoarea articolului, Bianca Sara, corespondenta Adevărul, vroia să explice gestul, era conștientă că este posibil ca societatea noastră de cititori cu mintea plecată cu sorcova nu va înțelege ce vrea ea cu fotografia asta cu aer comunist.

Fotografia servea drept ilustrație pentru un articol despre colegiul tehnic ”Grigore Moisil” din Bistrița care are o școală profesională cu peste 100 de elevi care se pregătesc în meserii de strungari, sudori, mecanici auto etc. și care sunt angajați încă din timpul liceului de întreprinderi bistrițene. Articolul ne făcea cunoștință cu doi băieți din echipa națională de sudură, echipă care a terminat pe locul 5 la Europenele de sudură și care vor participa anul acesta la competiția mondială de sudură care va avea loc la Beijing, în iunie. În plus, explica de ce legea învățământului este disfuncțională în ceea ce privește învățământul profesional.

Da, ati citit bine, nu este vorba despre campionatul mondial de fițe, nici de competiția mondială de debate, nici de cine știe ce alte competiții aflate în obiectivul visărilor deșarte ale românilor. Bineînțeles, nu era nici olimpiada de matematică sau cea de chimie, cele cu care ne lăudam când vrem să ascundem eșecul învățământului românesc. Imaginile publicate de jurnalista din Bistrița (absolventă de sociologie la UBB, chiar dacă pune asta pe locul al doilea în CV, după psihologie) au o uriașă forța semiotică nu prin faptul că amintesc de trecut. Cred, adică sunt sigur, că tânăra jurnalistă nu știe cum arăta odinioară acel trecut al fabricilor comuniste, fotografiile vorbesc despre un viitor posibil. Spun viitor posibil, dar nu viitor probabil.

 



Sursa foto: www.adevărul.ro

Curajului jurnalistei de a face un asemenea reportaj nu poate veni decât din impulsul firesc al unui tânăr jurnalist care nu se uită doar în direcția în care se uită mulțimea, din contră, caută semnificativul în zona lui ”trebuie”, în zona valorilor și a analizei lucide. Fotografia, cu aspectul ei retro, vorbește cu adevârat, cât 1000 de cuvinte, despre necesitatea unei lucidități de care nu suntem capabili încă la nivel societal.

Sensibilitatea tinerei psiho-sociolog ne transmite fiorul rece al gândului că luciditatea și realismul (nu socialist!) sunt excepții, fapte rare pentru că probabil nici ea nu crede că vom scăpa prea curând de rătăcirea de a fugi de muncă, în expresia ei cea mai brută. Cautarea facilului, a soluțiilor utopice  echivalează, de fapt, cu o fugă de noi înșine. Visăm pentru copiii noștri să devină doctori, avocați, piloți, cosmonauți sau contabili de succes, jurnaliști, ”piariști” (adică niste tipi importanți ce fac public relations), cântăreți sau preoți. Fetele vor să semene cu Bianca Drăgușanu, iar băieții cu Botezatu sau cu Florin Salam. Toți vrem celebritate, televiziune și bani, foarte mulți bani. Vreo 80% dintre părinții elevilor de liceu visează să le plece copiii în străinătate cu orice preț, să câștige mai bine. Ne îngrijim mai puțin să le dăm copiilor noștri o formație pe măsură, o pregatire competitivă pe piața muncii.

Este un lucru bun să ne dorim asta dar aceste categorii acoperă maximum 20% din piața forței de muncă. Restul de 80% ce vor face? Nu le spune nimeni copiilor, dar și părintilor, că o societate fără fabrici și laboratoare, fără muncitori și tehnicieni agricoli este o societate subdezvoltată. Dacă știm că procentul de absolvenți de liceu care trec bacalaureatul este unde în jur de 50%, atunci de ce nu încercăm să le spunem copiilor noștri că a te specializa într-o meserie este un lucru demn și poate asigura un viitor mai bun decât unul de șomer cu studii superioare sau cu liceu cu nume bombastic? Dacă tot suntem atât de montați pe căutare de bani cu orice mijloace, de ce le ascundem copiilor noștri că un sudor în argon câștigă mai mult decât un profesor universitar? A devenit rușinoasă salopeta și credem că putem trăi doar din mici șmecherii, noroc sau sinecuri, în locul unei profesionalizări cinstite pentru viitoarele generații ?

Prin populismul grețos al politicienilor, am scos examenele de admitere de la licee sau facultăți. Construim un sistem care obligă profesorii să uite de exigență, pentru a deconta banii de salarii. Tolerăm nepermis industria de vânzare de diplome din instituțiile private de învățământ și nu înțelegem că ne furam căciula și le amanetăm viitorul copiilor noștri. Miniștrii și demnitarii își basculează copiii în străinătate la studii, iar ei se operează sau se tratează în străinătate și cred asta este salvarea. În educație, compromisurile se răzbună, salvarea individuală este iluzorie, singura șansă pentru o societate este astăzi investiția mare și controlată în educație și sănătate. Fără acestea, totul se degradează, moral, dar și fizic.

Simpla fotografie din atelierul acela, din îndepărtatul loc al copilăriei mele, ne trage de mânecă și ne chestionează asupra valorilor pe care le transmitem copiilor și adolescenților noștri.  

Suntem pe ultimul loc în Europa cu privire la procentul de absolvenți cu studii superioare (aproape 14%), dar chiar dacă dăm diplome fără acoperire și absolvenții nu sunt integrați pe piața muncii, tot nu am realizat nimic. Dovada că nu procentul de studii superioare este cel mai important, ci calitatea învățământului, este că Italia are același procent ca România, dar este una dintre cele mai dezvoltate societăți, una din cele 7 puteri mondiale.

Dacă o imagine face cât 1000 de cuvinte, imaginea fascinantă cu adolescenți care nu se sperie de menghină și bomfaier (sper că nu a dispărut cuvântul acesta din româna curentă!) a contat pentru mine cât 1000 de fire din mărțișorul unei primăveri a trezirii României din iluzie, minciună, utopii și rătăcirile unei tranziții de la nimic spre niciunde.