11 noiembrie, 2014

ZIDUL CARE CADE, ZIDURI CARE CRESC





În aceste zile în care se sărbătoreşte un sfert de veac de la căderea zidului Berlinului am citit dosarul de securitate al tatălui meu, urmărit de securişti între 1982 şi 1989, peste 100 de pagini în care eram prezent şi eu, ca aşchie care nu sare departe de trunchi. M-a blocat acel dosar, multă vreme am fost pichetat informativ la facultate sau la şcoala în care am lucrat ca suplinitor,  dar azi, după 25 de ani, personajul care eram acolo, adolescent şi tânăr, îmi părea străin, iar pentru delatorii pe care-i recunoşteam în declaraţii nu mai simţeam nicio ură. În schimb, am observat că oameni pe care-i bănuiam ca securişti siguri, nu erau neapărat așa. Am bănuit doi sau trei oameni fără vină, dar pe mulţi dintre informatori i-am bănuit încă de atunci. Dar zidul care căzuse nu mai lăsase nicio umbră în sufletul meu.

Comunismul căuta să semene neîncredere faţă de celălalt, semenul tău, dar compensa cu educaţie propagandistică pentru consolidarea unui anumit capital social legat de încrederea în societate, în istorie, în performanţele României. În euforia construcţiei omului nou şi megalomania lui Ceauşescu, mulţi români au crezut că suntem o naţiune mare şi o ţară cu viitor de aur. Succesele sportivilor de la jocurile olimpice, unde ne plasam, de regulă, între primele zece naţiuni, îmi conferea mie, personal, în adolescenţă, sentimentul că această ţară este una din naţiunile cu un potenţial, dar care nu se poate valorifica doar din cauza dictaturii. După revoluţie, eu şi alţii din generaţia mea, am descoperit că tocmai dictatura reuşea să ne dea senzaţia sau chiar să adune resursele în aşa fel încât să fim undeva la începutul clasamentelor modiale, în unele domenii. Şi nu era doar propaganda care crea această senzaţie, era vorba şi de o atitudine faţă de Ceauşescu şi România, cultivată în Occident, privind rezistenţa noastră la presiunea Uniunii Sovietice, dar succesele sportive şi chiar culturale se datorau organizării la scară de masă a unor tipuri de activităţi.
Excepţionalitatea românească era un sentiment destul de răspândit în populaţie, păcat că pe-atunci nu avem sondaje pentru a putea face comparaţii şi dinamici. Ştiam că nu voi putea călători în lumea occidentală din cauza Zidului, dar ma simțeam ca facând parte din lumea culturii şi civilizaţiei din acea zonă pentru că-i citeam literatura şi participam prin valori împărtăşite la aceasta. În 1989, când zidul de beton a cazut în Berlin, aveam mintea întreagă şi sufletul plin de speranţă, ne simţeam ca parte a unei spiritualităţi şi civilizaţii europene intacte, idilice şi generoase, prietenoase şi primitoare.

Astăzi, după un sfert de secol de la căderea Zidului, România pare devastată de neîncredere. Milioane de oameni au părăsit România şi suportă tragedia migraţiei. Sărăcia instaurată rapid şi diferenţierea socială care a început să apară nu puteau decât să producă o serie de efecte individualiste şi un egoism la scară socială. Cei care au pierdut competiţia încep să-şi explice rămânerea în urmă prin faptul că acei care au reuşit au făcut-o prin corupţie, relaţii sau noroc (peste 90% dintre români exprimau această credinţă, într-un sondaj de opinie realizat în această vară). Românii își pierd încrederea în instituţii chiar dacă aşteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar, în primul rând, îşi pierd încrederea în ceilalţi oameni. Neîncrederea devine o adevărată ciumă emoţională, provocând, în fond, un fel de desocializare masivă. 

Neîncrederea se apropie încet, încet de intoleranţă şi mai ales de greutatea asocierii pentru acţiune comună. Sindicatele şi-au pierdut credibilitatea, iar organizaţiile nonguvernamentale nu mai sunt ce au fost în anii 90. Oamenii şi-au pierdut şi încrederea în sine şi asta îi face să se replieze, izolându-se de ceilalţi. Politicienii au făcut tot ce au putut ca să separe oamenii după cât mai multe criterii, în afara celor moştenite deja:două sau mai multe Românii, poporul şi ceilalţi, nesimtiţii şi victimele inocente ale nesimţiţilor, deştepţii oraşelor ce votează cu democraţia şi proştii care votează cu neo şi cripto etc.

Dar zidul care creşte cel mai tare este cel al violenţei politice, nu cea fizică, ci mai ales intoleranța şi violența psihică și simbolică. Am văzut în această campanie electorală și, în general în ultimii ani, o violență politică fără precedent. Combatanții apar în fiecare zi de peste tot, nu se face niciun rabat de la orice ar putea să distrugă reputaţia, să rănească, să delegitimizeze. Apelurile intelectualilor noştri importanţi sunt lipsite de nuanţe, pline de ură sau violenţă. În spatele violenţei politice se află mari frustrări care orbesc şi care nu mai caută nici o justificare. Dreapta nu mai vine cu niciun program, stânga nu mai caută să argumenteze solidaritatea sau echitatea, toate taberele scot în față luptătorul, cel care îl va distruge pe celălalt. Primarul Sibiului a devenit vinovat şi nepregătit pentru conducere pentru că … nu are copii, fostul profesor a fost pictat cu zvastici pe frunte, trădător, exponent al unei Germanii invadatoare (dar pe care în vremi de pace o iubim şi o dorim să vină să investească). Ponta este Răul întrupat, lupta cu el este un fel de luptă cu balaurul, va aduce dictatura si, în același timp, pe ruși şi mulţimea de chinezi mici şi invadatori. Klaus Iohannis este duşmanul naţional pentru că nu este ortodox, iar Ponta este ucigaș pentru ca vine din partea unui partid de stânga. ”Nu vreau un străin preşedinte!”  - scria pe pancarta unui bătrân la o manifestare a PSD, iar lui Ponta i se scrie ”M..e” pe pancartele unor tineri care par frumoși, inteligenți și blajini.
Vedem o disoluţie completă a regulilor de afirmare şi promovare a unor idei, concepte sau proiecte, nu se mai găsesc modalităţi de reglare a manifestărilor pulsionale şi emoționale. Actorii politici se implică emoțional într-o violență colerică și se naşte o cultură politică a agresivității, cultivată mai ales pe platourile de televiziune. Observăm şi o violență instrumentală, alături de cea colerică, violență menită să scoată oamenii la proteste care să măture… stafia comunismului, cel doborât odată cu zidul, să delegitimizeze, să producă dezordine. Pe un poster de pe internet citesc postarea unui jurnalist care spune ”Ponta, vor fi violențe, nu scapi!”.
În teoriile sociologice se spune că această violență politică se poate mărgini sau inhiba doar prin control social, dar societatea noastră nu mai are automatisme inhibitorii, cum au chiar şi societăţile de animale, studiate de etologi. Controlul ar trebui să vină de la inhibitorii culturali, dar elita noastră culturală este total angajată, de o parte sau alta a bătăliei politice.
Intrarea în spirala violenţei este destul de periculoasă, demonstrează Slavoj Zizek, în lucrarea sa din 2001, ”Repetându-l pe Lenin”, unde povesteşte experimentul pe care l-a făcut Mao cu ”Comuna din Shanghai”, un experiment în care un milion de muncitori montaţi să distrugă orice formă de organizare pentru a construi un organism cooperatist, au cerut desfiinţarea Statului, iar apoi chiar desfiinţarea Partidului. Mao a putut interveni dictatorial pentru a opri disoluţia, dar în democraţiile noastre cine poate opri violenţa când lipseşte controlul social şi statul sau instituțiile sunt fără urmă de încredere.
Partidele îi premiază pe cei care propagă violenţa, îi consideră un fel de eroi care se sacrifică pentru partid, iar intelectualii se urcă pe baricade şi incită, în termeni escatologici, să iasă masele în stradă, fără justificare, doar în numele luptei dintre bine şi rău. În democraţia noastră, acest zid al violenței politice creşte alături de cel al neîncrederii în fiecare zi și începem să nu ne mai vedem unii pe alţii, să nu mai vedem soarele, să ne pierdem reperele.

Din când un când, câte un intelectual sau jurnalist naiv, iese dintre tranşee, unde aşteaptă luptătorii cu arma la ochi şi, ca odinioară soldatul Svejk, strigă spre cei care au început să tragă: Stai, aici sunt oameni! Inutil, nimeni nu-l ascultă, nici măcar nu au timp să râdă de nebunul care nu înţelege nimic, îl pun la pământ la prima rafală.

Editorial pentru SINTEZA, Revistă de cultură şi gândire strategică, # 10


Un comentariu:

  1. Constatativ, nostalgic analitic, trist, sintetic si mai ales sceptic. Un al treilea nu mai avem, au ramas doar doi incompetitie...

    RăspundețiȘtergere