18 iulie, 2014

Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania


În drumul spre Belo Horizonte și, mai ales, în zilele care au precedat partida despre care scriu, îmi revenea obsesiv în  minte o imagine pe care o descria marele Ioan Chirilă, după o finală pe care Brazilia o pierduse acasă, cu Uruguay, în 1950. Spunea Ioan Chirilă că mii de chitare au fost sparte și pluteau pe râu. O imagine puternică pentru sufletul unui copil îndrăgostit de fotbal. Crescând, am înțeles că este doar o metaforă frumoasă, o deturnare semiotică a ideii de victorie refuzată, dar nu credeam niciodată că o să văd suferința unui popor în forma ei cea mai pură.

Am ajuns pe aeroport când se amesteca ziua cu noaptea, iar orizontul era înroșit de răsăritul soarelui. Văzusem pe un site de meteo că ziua de 8 iulie urma să fie singura zi fără niciun nor dintr-o serie de două săptămâni. Orașul minerilor părea să aibă norocul unei zile istorice. Și chiar a fost, doar că nu în sensul în care se așteptau brazilienii. Orașul era invadat de brazilieni din toată țara, sute de oameni îmbrăcați în tricoul galben rătăceau prin oraș, năuci, în căutarea unui bilet norocos. Aveam două bilete în plus și le-am oferit gratis unui cuplu de vreo 40 de ani, nebuni după fotbal, veniți din Sao Paulo. Când le-am spus că le ofer cele două bilete, Leandro era să îngenuncheze la picioarele mele, noroc că m-am prins la timp. Era un om care trăia pentru fotbal, dar soția sa era mult mai pasionată decât el. Orașul cu peste două milioane și jumătate de oameni era îmbrăcat în tricoul național, de la vânzătoare, la șoferii de taxi. La plecare, într-o lungă discuție, un șofer brazilian mi-a spus că poporul acesta are parte doar de tristeți și de o singură bucurie, fotbalul. Cu trei sau patru ore înainte de începerea meciului, puhoaie galbene de suporteri se revărsau spre Stadio Mineirao, dansând după un cântec din care nu am înțeles decât că este o polemică cu Maradona sau pur și simplu legănându-se după o muzică interioară. De fapt, vedeam cum bucuria se revărsa pe străzi, dar nu bucuria victoriei, ci bucuria pentru fotbal. La începutul meciului, când s-a intonat imnul, toți brazilienii au început să cânte cu mâna la inimă, iar unii dintre spectatori aveau ochii umezi de lacrimi.

Ce s-a întâmplat în cele 90 de minute ale jocului nu mai are decât relevanță istorică. Brazilienii au luat șapte goluri într-o bătălie total inegală. Păreau o echipă de divizie secundă jucând cu naționala Germaniei. Nu am văzut chitare sparte, poate că nici în 1950 nu erau, dar am văzut un stadion prăbușit. Meciul se terminase și oamenii continuau să rămână pe locurile lor. Nu le venea să creadă că acest lucru s-a putut întâmpla. Parcă așteptau să se trezească dintr-un vis urât, parcă așteptau să audă de la crainicul stadionului că a fost doar o glumă, iar Meciul, Marele Meci, va începe peste câteva minute. Întreg carnavalul pregătit se ruinase. Măștile cu Neymar pe care le purtau mii de oameni zăceau aruncate peste tot, iar machiajele în culorile Braziliei erau brăzdate de albiile lacrimilor. Au avut totuși puterea să-i aplaude pe nemți, dar parcă nu mai aveau energie să pornească spre casă. Au început să se urnească din loc doar după vreun sfert de oră, după ce toată lumea mergea deja spre vestiare.

Fiul meu mi-a adus aminte imediat de o alta dramă colectivă la care participasem, la Munchen, după ce bavarezii pierduseră finala Champions League. Am primit acolo o lecție despre înfrângere și cum se trăiește ea. Fără să te minți, fără să-i minți pe ceilalți. Nemții plecau cu capul plecat spre casă, nimeni nu vorbea cu nimeni, nu i-au aplaudat la final pe învinși, așa cum facem noi. Nu spuneau că nu au avut noroc. Pur și simplu, pentru ei important era ca la înfrângere să bei cupa amară până la capăt, să cunoști gustul amar și să faci totul apoi pentru a nu mai pierde.

Aici, la Belo Horizonte, dezastrul era atât de mare încât oamenii au rămas uluiți. Au început să se dezmorțească abia după ce au ieșit de pe stadion. Atunci au început să disece acest dezastru petrecut în timpul vieții lor. Ca orice latini, înjurau tot ce se putea înjura, de la politicieni, la antrenori sau fotbaliști. Niște mercenari sunt toți, ei nu iubesc Brazilia!

Am discutat îndelung cu fiul meu la întoarcerea de la stadion despre acest meci bun de povestit nepoților, cum l-a catalogat el. Într-adevăr, nu am asistat doar la un dezastru pentru artiștii cei mai mari ai fotbalului, ci la o lecție bună și pentru noi, românii.

Talentul este o resursă, nu o garanție a biruinței. Nu ajunge talentul pentru a reuși în istorie. Este nevoie de multă muncă și organizare, de strategie și planificare. Nemții nu au fost acolo un tanc care a trecut cu șenilele peste marii artiști brazilieni. Nu, nici vorbă, au fost mai tehnici, mai spectaculoși, mai organizați și nu au fost siguri de victorie. Au fost mai creativi și au jucat cu plăcere, nu s-au năpustit spre poartă ca orbeții. Ca și în parabola biblică cu talanții care ne-au fost dat să-i înmulțim, la fel se întâmplă și cu resursele unei țări, ele trebuie dublate de muncă. Brazilienii, ca și noi, românii, trăiesc într-o exaltare a talentului, nu a muncii. Vor spectacol, eroi, nu cred în organizare și nici în muncă. Ei cred în minuni, ba chiar în minuni care vor veni cu necesitate, fără efort, fără sacrificii.

Șmecheriile și populismele ucid orice rezultat. O alta lecție este cea legată de organizare și concentrarea pe problemă fără șmecherii și căutarea de golănii  politice sau populism. Brazilienii au avut cerința de la FIFA să construiască 8 stadioane, dar au construit 12, cu o cheltuială de 2 miliarde de dolari. Pe multe dintre ele nu se va mai juca după acest campionat decât foarte rar, deoarece au fost făcute în zone ”politice”, fără acoperire fotbalistică. Au construit, cu corupția de rigoare, un stadion de 900 de milioane de dolari și au făcut și alte cheltuieli fără rost. Brazilia trebuie să câștige pentru ca politicienii să dea oamenilor o gură de oxigen, în timp ce nu au drumuri, nu au asistență socială și le lipsesc multe echipamente publice necesare ca aerul: școli, spitale, așezăminte sociale. Nemții au vizitat niște hoteluri și nu le-a plăcut nimic, apoi s-au hotărât să cumpere un teren unde au făcut 14 vile. Nu au venit aici să se distreze, nu au făcut excursii cu nevestele și soacrele fotbaliștilor, au venit aici pentru a câștiga și punct. Jucătorii stăteau împreună, erau o familie. Mai ales în finală s-a văzut asta, în meciurile grele au reușit să câștige prin efortul de grup. Politicul nu are dreptul să se insereze acolo unde nu îi este locul, cea mai mică intervenție poate denatura lucrurile. Când vrei să câștigi un titlu mondial la fotbal este bine să nu te concentrezi mai mult pe comunicare sau politică.

Vedeta este pentru televiziune, la fotbal echipa câștigă. Brazilienii au făcut o sărbătoare din celebrarea lui Neymar. Nu am văzut niciodată așa ceva, figura tânărului jucător era pe toate gardurile, la toate televiziunile, în toate reclamele. Ca și cum fotbalul ar fi fost o luptă în care echipele se aliniază față în față și apoi fiecare scoate un jucător în fața care se lupta cu reprezentantul echipei adverse. Nimeni nu se preocupa de echipă, toată lumea aștepta totul de la Zeul cu figură de copil. Era parcă totul pregătit ca la final, pe Maracana, să ridice bulgarele de aur în sus, ținând-o de mână pe grăsana Dilma, președintele Braziliei, îmbrăcată în rochie verde, spre un nou mandat numai bun de câștigat în toamnă. S-a întâmplat invers, Angela Merkel, îmbrăcată în roșu teuton, a pozat stângace, în mijlocul unei echipe de băieți zdraveni din Germania. Într-un sport de echipă, subiectul este echipa, individualitățile pot aduce doar plusuri, dar nu pot suplini forța organizării legăturii dintre cei 11 jucători aflați pe teren.

 Fără nostalgii și nomenclaturisme. După marele eșec, antrenorul echipei Braziliei a fost arogant, de parcă era Pițurcă al nostru. Jucătorii plângeau ca niște copii, iar antrenorul lor arăta o lipsă de demnitate ieșită din comun. A spune că nu demisionează, că va hotărî Federația. Un antrenor bătrân care a făcut o echipă fără nicio strategie. O generație care nu mai înțelege în ce fel s-a schimbat fotbalul.  Un fel de nostalgici ai fotbalului care mai cred că numele unor jucători fac treabă în locul lor și care nu acceptă că lumea s-a schimbat și ei au rămas în urma ei. "Scolari şi întregul său staff tehnic merită respectul nostru şi gratitudinea noastră", a precizat Marinto, șeful Federației braziliene, citat în media. Absolut halucinant! Dacă Brazilia nu înțelege să-i măture cu totul, absolut pe toți, Brazilia va rămâne în fotbal ceea ce suntem noi în handbalul masculin, adică niște găini plouate. Nemții nu au senatori de drept în fotbal, ei nu-l pun pe Uli Hoeneß, Beckenbauer au pe alte glorii trecute, antrenori la națională, doar pentru asta. Ei aduc specialiști, caută soluții noi și se pregătesc pentru viitor. Antrenorul lor este șeful acestui proiect, face doar asta și face asta cel mai bine. Nu stă pe la televiziuni și nici nu ascultă de jurnaliști când face lotul. Am văzut rezervele Germaniei (inclusiv Goetze) încălzindu-se, la doar câțiva metri de mine. Parcă era o echipă de liceeni plini de coșuri. Era acolo o viitoare campioană mondială, peste 4 sau 8 ani.


Cea mai mare înfrângere este să nu înțelegi ce s-a întâmplat. Președintele Braziliei, candidat în toamnă la un nou mandat,  a declarat: ”Ţara noastră se poate considera drept victorioasă în ceea ce priveşte organizarea Cupei Mondiale. Sunt sigură că a fost una dintre cele mai frumoase ediţii din istorie. Am avut Cupa Cupelor”. ”Am pierdut trofeul, dar Brazilia a câştigat Cupa, un eveniment pe pe care întreaga lume l-a admirat", a mai declarat un ministru. M-am cutremurat când am văzut evenimentul la televizor. Îmi venea să le strig: Imbecililor, ați ucis un mit, ați dărâmat chiar templul Zeului Fotbal și voi vă bucurați de un milion de turiști și de faptul că nu a fost nicio pană de curent pe durata Mondialului! Ce stupizi, ce tristă politică, ce criminali care au ucis singura bucurie a unui popor care nu le cerea prea mult.


Mi-a părut rău că brazilienii au avut această mare dezamăgire națională, un adevărat cutremur național. Nu-mi ies nici acum din minte strigătele disperate ale femeilor și fețele disperate ale bărbaților care invocau cerul. Am lăsat însă intenționat să treacă mai multe zile pentru a nu scrie la cald acest text. Aveam speranța că această țară frumoasă și veselă, care uită de sărăcie dansând samba și jucând fotbal, va înțelege această lecție pe care le-au dat-o nemții. Aș fi vrut să văd că iese ceva din acest dezastru și speram să pot încheia optimist rândurile mele, să pot scrie că văd zorii unei noi mentalități pentru Brazilia. Din păcate, nu cred că prietenii noștri au înțeles ceva. Finalmente, antrenorul și-a dat demisia, dar totul a rămas așa. Staff-ul s-a felicitat și cred că și-au dat premii și prime. Unii s-au plâns de lipsa lui Neymar care, se iluzionează ei, ar fi schimbat soarta acelui meci. I-am spus unui prieten brazilian să mulțumească cerului că pe noul lor zeu al fotbalului Dumnezeu l-a salvat de la o umilință monumentală, care poate l-ar fi marcat pentru toată viața. Fiul meu, la cei 13 ani ai săi, mi-a spus la finalul partidei: acum înțeleg de ce se spune că fotbalul e un joc în care 22 de jucători aleargă după minge și întotdeauna câștigă nemții. Este așa pentru că ei sunt singurii care iau fotbalul în serios, ei nu se joacă, ei joacă, muncesc, suferă și câștigă. Părăsind această țara mă gândesc la România mea și la marile ei eșecuri, asemănătoare cu cele ale gazdelor noastre din îndepărtata Americă de Sud. Înainte de a pleca de aici, îi scriu unui prieten iubitor de fotbal și îngrijorat de țara noastră o singură propoziție la întrebarea lui despre ce s-a întâmplat la Belo Horizonte: Poți visa liniștit, dar vine o zi în care te întâlnești cu Germania.










4 comentarii:

  1. Foarte frumos ;si articolul,dar si faptul ca ati putut fiacolo,impreuna cu baiatul dumneavoastra. Cu asa tata,stacheta e sus si pentru baiat,felicitari inca odata.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sa tot fie acum 10 ani si mai bine cand am scris echipelor Steaua si Dinamo ca fotbalul inseamna munca de echipa si ca au nevoie de team-building. Ca nu e suficient sa aiba vedete si nici macar nu e suficient sa aiba o vedeta ca sa castige ci e nevoie ca toti sa fie impreuna sa lucreze impreuna. Am primit drept raspuns o lunga si semnificativa ...tacere. In ce priveste meciul eu am vazut doar putin cand scorul era 4-0 si am fost uluita sa vad cat de pierduti erau pe teren jucatorii. Pur si simplu jucatorii brazilieni erau pierduti fara coordonare in joc si am refuzat sa ma mai uit. Jocul lor era mult sub asteptarile unei finale de CM si m-am oprit.
    Va doresc intregii familii o vara superba si odihna binemeritata!
    cu respect si cu drag,
    cristina

    RăspundețiȘtergere