16 iunie, 2014

Despre linişte şi schimbare în toamna politică



Am căutat în ultimele zile un răspuns la o întrebare pe care nu mi-a pus-o nimeni. O întrebare însă pe care m-am așteptat să mi-o adreseze vreunul din prietenii mei politicienii. Poate chiar unul dintre cei care se gândește să candideze la toamnă, cu toate că vedem că nu avem prea mare abundență de candidați. Întrebarea care m-a obsedat o vreme era legată de povestea fundamentală a candidaturii la prezidenţiale, storytellingul care să dea axa narativă principală. Mă întreb de ceva vreme dacă această poveste trebuie să fie una a schimbării sau una a stabilității, a liniştii, la care oamenii ar avea dreptul să tânjească după o furtună a crizei. Fusesem mereu nemulţumit, în ultimii ani, de faptul că stânga românească a venit mereu cu povestea nevoii de linişte, de stabilitate, a revenirii la normalitate, a reconstrucţiei unei tihne sociale la care probabil candidaţii la prezidenţiale ai PSD credeau ca oamenii tânjesc. Aveam sentimentul că tema liniştii este un fel de stereotip, iar dorinţa de schimbare nu a fost ucisă chiar de tot, odată cu pierderea speranţei, ci s-a refugiat undeva în subconştientul colectiv şi explodează în duminica turului doi, chiar atunci când candidaţii nu mai pot face nimic. Am citit apoi observaţia unui tânăr analist, foarte apropiată de ceea ce gândisem eu în ultima vreme, am pus întrebarea într-un sondaj IRES ”Credeţi că România are mai mult nevoie de stabilitate sau de schimbare?” şi mă aşteptam la un răspuns indecis, aşa cum răspund câteodată eşantioanele noastre la întrebări importante pe care le punem, cu multe non-răspunsuri sau nu ştiu şi cu egalitate la cele două variabile. Nici vorba de aşa ceva, doar 1% nu au răspuns şi 3% au răspuns că nu știu. Foarte rar acest procent, am avut senzaţia că este o întrebare pe care oamenii se aşteptau s-o pună operatorul de interviu. La întrebarea propriu-zisă 57% au ales schimbarea şi doar 39% stabilitatea. M-am mirat la început pentru că la o întrebare precedentă, doar 27% spuneau că ştiu cu cine vor vota în toamnă, dar m-am luminat apoi: cu cât sunt mai sigure candidaturile, cu atât se limitează visul de a se schimba ceva, iar incertitudinea din acest moment potenţează cererea şi visul schimbării. Mai încolo, tinerii mei colegi au mai plantat o întrebare, cu grija de a nu se contamina de aceasta, dar pentru a verifica soliditatea opţiunii, o întrebare în care vorbeau despre un continuator al actualului mandat prezidenţial, în balanţă cu un ”Preşedinte care să aducă schimbarea profundă a României”.  Aici confirmarea a venit la fel de surprinzător, 84%  aşteaptă schimbarea profundă. Era clar, ce intuisem eu despre storytellingul de campanie nu era greşit.
După o asemenea confirmare, paradoxul este că nu prea îţi vine să te bucuri pentru că revii cu picioarele pe pământ, la practica politică şi nu poţi să nu te întrebi: dincolo de discurs, de storytelling, politica poate schimba ceva? Mi-am adus aminte de un sociolog francez care scria un lucru interesant, unul care m-a mirat la un moment dat pentru că era o explicaţie la marea ciorovăială televizată din ultimele campanii electorale din Franţa. El spunea că politicienii se ceartă atât de violent între ei pentru ca să scape de frica pe care le-o induc marile ameninţări la adresa societăţilor de astăzi. Adică, ei sunt conştienţi că nu au răspunsuri la niciuna din marile întrebări şi atunci caută să ascundă golul printr-o mare gălăgie şi printr-o bătălie falsă, o bătălie care să le justifice soldele şi rolul de conducători de oşti. Adică, aşa cum am scris şi eu nu demult în acest colţ de pagină, sentimentul dominant este frica.
 E adevărat, vedem că vin crize pe care nu le anticipează ştiinţele economice, iar politicienii nu au alte răspunsuri în afara de tăierea salariilor şi pensiilor. Când vorbim despre economie şi locuri de muncă şi nu este vreo cameră de luat vederi pornită, politicienii ridică din umeri şi spun că statul nu are cum să creeze locuri de munca şi nici nu poate influența economia, ea este guvernată de legile economiei de piaţă. Când unii caută să recreeze mari derapaje în egalitatea de şanse, taberele adverse sar ca arse şi critică intervenţiile statului. De vreo zece ani nu mai avem nici dezbateri electorale la televiziune sau în alte locuri, nu mai avem confruntări. Nu se mai ţin discursuri, iar chiar confruntările între candidaţii la prezidenţiale s-au redus la 2 sau trei într-o campanie. Se face doar PR politic şi lupte corp la corp, acuze de toate felurile şi îndemnul de a elimina adversarul. Ba chiar s-a ajuns la cel mai tare argument: ameninţarea cu puşcăria între candidaţi sau cererile penale concrete, adevărate documente electorale de rit nou.
O vreme am crezut că pentru a schimba societatea este de ajuns să se schimbe politica. Am devenit politician şi am văzut că multe intenţii şi chiar reforme politice pot acţiona chiar împotriva efectului raţional, dorit în strategie. Nu mai cred, dar dacă politica nu se poate schimba pe sine, poate ea să schimbe societatea? De peste două decenii conducătorii se uită la rezultatele unei întrebări uşor metaforice, nu prea corectă sociologic, dar relevantă, despre direcţia în care merge ţara şi, în ultimii ani, în jur de 75% dintre români spun ca ţara merge într-o direcţie greşită, dar nimeni din acvariul politic nu pare disperat. Oare chiar nu se poate schimba direcţia sau sensul? Să nu existe resurse de competență în toată zona politică pentru a se forma echipe care să gândească viitorul este greu de crezut. Atunci, oare lipseşte curajul de a se închipui un viitor mai bun, nebunia de a te opune unei inerţii care ne duce într-o direcţie nedorită şi falimentară?
Nu aș vrea să dau răspunsuri definitive, prefer să mai caut, prefer sa mai cercetez. Nimic nu mă face să fiu optimist, dar nu pot fi atât de pesimist încât să cred în sfârşitul lamentabil al politicii noastre după 25 de ani de libertate. Răspunsul la întrebările cele două reprezintă o cerere socială foarte clară. Poate niciodată populația României nu a transmis un mesaj mai clar: trebuie o schimbare majoră, dar nu ne întrebaţi care, asta este treaba voastră. Ştim un lucru foarte clar, nu vrem linişte, nu mai veniți cu spaima de comunism, de capitalism, de ruşi, de baroni sau de moguli, de războiul din vecini.  Candidaţii se aruncă deja în luptă, se măsoară unul pe altul şi compară cu ajutorul sondajelor de opinie, dar încă nu au auzit asta. Nu se apleacă niciunul să ridice mănuşa pe care o aruncă societatea, s-ar putea chiar să fie ignorată această cerere.  Cei  mai mulţi dintre prezidenţiabili s-ar putea să ignore această cerere socială, unii o să caute să fenteze, alţii să se ascundă după cuvinte. Cel care va avea curajul sa asculte cererea asta şi să caute un răspuns, cu sinceritate şi chiar cu umilinţa, deoarece nu este uşor de răspuns, acela va putea fi viitorul lider. La o altă întrebare oamenii spun ca mai important decât partidul din care face parte viitorul Preşedinte este personalitatea liderului, dar mai importantă chiar decât personalitatea este echipa cu care va veni să spună povestea schimbării. Nu tandemul, cum sunt mereu împinşi candidaţii, echipa cu care să caute răspuns cererii de schimbare.  

A nu merge singur, autist şi izolat, erou salvator sau călăreţ fără cap în această luptă este prima înțelepciune pentru cel care va trebui să inaugureze un deceniu al schimbării. Prin răspunsurile lui, politica va răspunde şi la marele ei examen în secolul XXI, examen centrat pe întrebarea: politica poate schimba societatea în bine?  Indiferent de candidaturi, sperăm să nu avem un preşedinte al liniştii. 

          Editorial pentru Sinteza # 5. În curând la punctele de difuzare a presei. 


2 comentarii:

  1. Bună ziua, Domnule Profesor
    Zilele astea mă gândeam dacă mai are rost să aștept moartea speranței sau să-mi iau tălpășița și să plec cu toată familia. Mai au românii voința și priceperea să schimbe situația deplorabilă în care politicienii au adus țara?
    Citeam un articol care încerca să explice atitudinea concetățenilor care i-au filmat pe cei doi soți cum se înecau în Jiu. Nu m-a convins articolul, paralela cu cazul Genovese din 1964, New York, mi s-a părut forțată. Acolo era vorba de un atac criminal, un potențial pericol pentru orice binevoitor, la noi este vorba de nesimțire dusă la extremă, scăderea dramatică a interesului pentru cei de lângă noi. Simțul civic nu este o trăsătură genetică, așa cum suntem tentați să credem uitându-ne la nemți, danezi sau americani. Este ceva ce se învață in familie, în școală, în societate. Din păcate, în ultimii 24 de ani nimeni nu a avut grijă să cultive această atitudine, esențială pentru binele comun.
    Nu cred că mai avem puterea de a schimba ceva. Vorba aceea, geaba ai voință dacă nu este putilință. Așa cum v-am mai scris într-un comentariu din nebuneasca vară 2012, nu cred în schimbarea reală peste noapte a unei persoane. Consider că sunt 3 condiții esențiale să intervină schimbarea: să vrei să te schimbi, să ai timp pentru schimbare (ani de zile) și să fii ajutat de un profesionist. Mai există o situație excepțională care poate aduce schimbarea, un eveniment catastrofic pe plan personal, care să dărâme credințele și valorile care au stat la baza construcției personale, să fii nevoit să o iei de la început, construind din nou. Nu știu dacă această teorie a mea este valabilă și la nivelul unui grup social. Aici dinamica grupului implică mult mai multe forțe, iar schimbarea este un proces mult mai complicat. Este clar însă că este nevoie de leader, reguli și norme. Nu cred că actualii leaderi ai țării pot produce schimbarea. Și din câte spuneți, sunt de aceeași părere cu majoritatea concetățenilor. Poate acesta este și motivul pentru care cei mai mulți preferă schimbarea în locul stabilității. O stabilitate în mizerie și minciună este drumul sigur spre dispariție. Probabil că există un simț social de conservare care semnalizează pericolul. Și se pare că stabilitatea promisă de actualii politicieni este periculoasă pentru români, aceștia dorindu-și schimbarea. Dar atenție, este vorba de o schimbare radicală, oamenii au realizat că schimbându-i pe ai noștri cu ai lor nu înseamnă schimbare. Nu mai au încredere în politicieni, indiferent de culoarea lor. Așa cred că se explică și succesul lui Mircea Diaconu care, după umila mea părere, este omul nepotrivit la locul nepotrivit.
    Deznădejdea mea vine din faptul că, cel puțin până acum, nu văd acele personalități capabile să ducă această luptă pentru schimbare. Marinarul mai avea puțin și aducea nava la cheu. Greșelile lui: atitudinea prea poporană, blonda Udrea și pupila Eba au fost valuri care l-au împiedicat să acosteze. Nu văd la orizont o personalitate (atenție, nu om politic), capabilă să producă schimbarea reală. Și atunci, ce mai rămâne?! Dumnezeu știe. Poate un rău mare este, paradoxal, singura speranță.

    RăspundețiȘtergere
  2. "... Poate un rău mare este, paradoxal, singura speranță."
    Aveti dreptate. Stadiul actual de "putrefactie" a societatii romanesti, nu mai poate fi tratat, decat chirurgical: O AMPUTARE. A incerca, pe parcursul a inca 25-50 de ani "tratarea" bolilor acestui stat, fara a avea convingerea unui rezultat pozitiv(mai mult ca sigur, rezultatul va fi=ZERO), inseamna a condamna de fapt inca 1-2 generatii de a fi "generatii de sacrificiu" pe altarul unui iluzoriu progres.
    Ce va trebui amputat? Care-i inca partea "salvabila" din organismul bolnav? Siguri suntem, cred, numai asupra partii bolnave, cangrenate, conform zicalei, "pestele, de la cap se-mpute".

    RăspundețiȘtergere