31 ianuarie, 2014

Cum moare Speranța?


De sute de ani spunem că speranța moare ultima. O iluzie frumoasă, un fel de metasperanță pe care fiecare o descoperă singur pentru că nimeni nu mai știe cine a lansat-o. E atât de anonimă că putem crede toți în ea, ne-o putem asuma foarte bine. Mă rog, poate nu toți, aici pesimiștii spun ”moare ultima, dar și ea moare, așa ca degeaba speri”. Optimiștii incorigibili se bucură de faptul că rămâne totuși în viață, chiar dacă și speranța  se duce pe apa sâmbetei. Realistul ar putea să se întrebe: ce înseamnă ultima? Moare înaintea noastră sau după noi?

Dar nu când moare speranța este o întrebare care ar trebui să ne preocupe, doar știm asta cu toții. Mai bine ne întrebăm: cum moare ea?  Poate că speranța se naște într-un moment de slăbiciune sau de visare ori într-o situație de disperare, dar aproape că nu contează. Este important că ea reușește o minune, să te facă să crezi că lucrurile vor merge bine, că eforturile sau talentele vor fi rasplătite sau că țara ta sau comunitatea va ajunge repede o țară civilizată, doar are atâtea frumuseți și resurse plus un popor atât de deștept, sigur cel mai deștept din Europa, cum cred vreo trei sferuri dintre români.

 Speranța, oricât ar fi ea de firavă, te pune în mișcare, îți poate da energie să plănuiești, să consumi, să alergi, să participi la curse de anduranță ale vieții. La flacăra ei muribundă te poți încălzi când ți-e greu să mai crezi că va ieși soarele și pe starda ta, tot ea te face să crezi că mai e doar un pic și lucrurile se vor aranja, vor veni zorii unei epoci noi. Poate că o  generație veche este la butoane, dar vor trece cei douăzeci de ani profețiți de Brucan și va fi bine, generația tinerilor va schimba lumea din temelii. Facem o nouă generație, ești dascăl, studenții țin la tine, poți să-i înveți, lumea se schimbă prin școală și lumina cărții. Petreci mii de zile și nopți între zidurile reci ale universității și entuziasmul tinerilor care te înconjoară te face să uiți că afară lucrurile par înghețate, iar o oligarhie se schimbă cu alta, un partid cu altul, dar țara parcă a înghețat. Scrii cărți și articole revoltate, dar vezi că nu e valabilă credința ta veche din vremea adolecenței poetice conform căreia ideile pot schimba lumea.

Nu se întâmplă asta, speranța ta devine o flacăra tot mai mică, tinerii pleacă spre alte țari și nu se mai întorc, dar tu pui înca un pic de untdelemn în candelă și flacara reapare. Nu-i nimic, trebuie să ne implicăm cu toții și te implici, ieși în stradă, faci politică, devii funcționar public, crezi că merită un mic sacrificiu, dar te învinge oligarhia de partid și atunci te uiți disperat în toate părțile și vezi din nou speranța în moarte clinică. O resuscitezi cum poți, nu o înțelegi de ce se încăpățânează să rămână în viață și să te împingă spre noi asalturi. Nu va fi mereu așa, te însuflețește din nou speranța, intrăm în lumea civilizată și va veni Europa să curme excesele, să ne fie arbitru și sfetnic, paznic, supraveghetor sau chiar călău, dacă nu suntem serioși și cinstiți. Nu se întâmplă asta, Europa are treburile ei, ne dă cu rigla peste degete din șase în șase luni, apoi reîmparte între țările bogate bursa noastră de școlari neascultători.

Speranța se chinuie, cade fără suflare, nici nu mai știi dacă este vie sau moartă. O descarcerezi dintre ruinele viselor tale europene și o reanimi cu un gând nou: vom face o descentralizare și atunci oamenii vor ști mai bine să-și folosească resursele, nu sunt păsări care să-și strice cuibul, nu o să-și distrugă comunitățile, doar nu există comunități sinucigașe. Pe naiba, a fost doar o glumă, oligarhia doar a glumit! Vai, se rupe țara, băieti, voi nu vă pricepeți la administrație, vă fură ungurii banii și pământurile. Lăsați-ne, ne ocupăm noi de asta. Sigur, aveți dreptate spun dregătorii locali, mici sau mari, era să facem o mare prostie, bine ca ne-ați tras de mânecă. Și gata!

Speranța că țara mea se va face bine într-o zi, a murit. A înghețat într-o pădure din Munții Apuseni , iar moții care au încercat s-o resusciteze povestesc că avea lacrimi înghețate pe față. Am ucis-o noi înșine cu prostia, corupția și lipsa noastră de suflet. A murit în chinuri, după ce timp de 25 de ani a intrat de multe ori în comă. Acum însa frigul a fost mai tare. Iar tu nu poți să-ți alungi un gând: am construit o Siberie la noi acasă, într-un sfert de secol de democrație.


In curând, numarul doi din SINTEZA!



 
 
 
 
 
 
 

5 comentarii:

  1. "Speranța că țara mea se va face bine într-o zi, a murit." Nu mai e ... nimic a spune!

    RăspundețiȘtergere
  2. Chiuveta cu calti.
    Poate ati trait experienta. Cind picaturile deveneau istovitoare, fire noi de canepa le puneau stavila. Pentru o vreme desigur !

    RăspundețiȘtergere
  3. Au fost momente, domnule profesor, cand am mai pus si eu un pic de untdelemn in candela aia dupa ce mai citeam cate ceva publicat de dumneavoastra. Cand v-am vazut insa la televizor spunand ca l-ati sustine pe Ponta la presidentie, am spart dracului candela! Cum ati putut spune asa ceva?! Speranta mea nu moare pentru ca mi-am pus-o in Dumnezeu, dar dezamagirea e tare amara.

    RăspundețiȘtergere
  4. "Speranța se chinuie, cade fără suflare, nici nu mai știi dacă este vie sau moartă. O descarcerezi dintre ruinele viselor tale europene și o reanimi cu un gând nou: vom face o descentralizare și atunci oamenii vor ști mai bine să-și folosească resursele, nu sunt păsări care să-și strice cuibul, nu o să-și distrugă comunitățile, doar nu există comunități sinucigașe. Pe naiba, a fost doar o glumă, oligarhia doar a glumit! Vai, se rupe țara, băieti, voi nu vă pricepeți la administrație, vă fură ungurii banii și pământurile....."

    Sunteti de acord, d-le profesor, ca nici macar descentralizarea(de "federalizare" nici nu se pune problema, cu actualii "ardeleni" din politica) nu mai reprezinta o speranta?
    Totusi, poate, vorba lui nea Iancu, singura solutie ar fi cea de la 1907?

    " Asta, în țara romînească, se numește cu tot seriosul sistemă democratică... Și oligarchia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz fals-cultă, pe cît de incapabilă de producție utilă or de gîndire, pe atît de lacomă la cîștiguri și onoruri, își arogă puterea întreagă a Statului....
    ..Împărțită în două bande, ce se numesc cu pretenție „istorice"- liberal și conservator, - bande mai nesocotite decît niște seminții barbare în trecere, fără respect de lege, fără milă de omenire, fără frică de Dumnezeu , - această oligarchie legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe care le-a făcut eri, preface mîine legile făcute azi, ca poimîine să le calce și pe acelea, fără spirit de continuitate și fără altă sistemă decît numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizațiuni numite aci democratice.
    ...Ar trebui o francă lovitură de XXXX pentru realcătuirea acestuia din temelii..fiindcă despotismul bizantin al oligarchiei de strînsură nu mai poate fi de suferit.
    ....școalele sînt niște fabrici de funcționari, de salariați publici și de avocați - o pletoră de semidocți, fără caractere, fără omenie, ....."
    Alt secol, aceleasi probleme, care intre timp au trecut Carpatii!

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumoase concluzii si juste, dar totul se opreste aici. De ce nu putem merge mai departe, de ce nu putem face schimbarea? Ptr ca, zic eu, cel mai mare risc este "to be in", ceea ce face ca pasivitatea, expectativa sa fie conceptele de baza din romanica. Si poate cele mai de baza doctrine politice romanesti din perioada actuala, uitand cat de scump au platit romanii naivitatea de a fi neutrii. Doar o minune a facut sa nu fim rasi de pe harta.

    RăspundețiȘtergere