18 septembrie, 2013

RECENZIE - VISTIAN GOIA

Un om special, filologul si umanistul  Vistian Goia, mi-a facut onoarea unei recenzii comprehensive si binevoitoare. Multumesc!
 
 
 
 
FEŢELE ADEVĂRULUI

 

          Vasile Sebastian Dâncu, POVEŞTILE, VIAŢA ŞI MOARTEA,

                                                    (50 de texte pentru 50 de ani)

                                                           Ed. Eikon, 2013

          Vistian Goia

 

Cartea  recentă a universitarului clujean ne-a amintit de judecata cunoscută: Adevărul doare! Nimic nu doare ca adevărul! În tot ce cuprind cele peste 250 p. i se dezvăluie cititorului român adevărurile spuse pe şleau, ori cele voit ascunse în anii de după 1990, până în prezent. Este o carte deloc comodă, care predispune la meditaţie şi revoltă. Pe de-o parte, admirăm curajul "nebunesc" al autorului de-a nu cruţa pe nici unul dintre "actorii" scenei politice postrevoluţionare, pe care-i priveşte şi-i judecă după tot ce au gândit, plănuit şi înfăptuit cu nepăsarea lor strigătoare la cer. Pe de altă parte, admirăm răbdarea "detectivistică" a autorului de-a "citi" şi reliefa cu o acribie de "cronicar" de la curţile medievale, tot ce s-a întâmplat deopotrivă în instituţiile statului şi în culisele parlamentare, guvernamentale ş.a.m.d.

După Revoluţia din 1989, afirmă răspicat V.S. Dâncu, românii au trăit într-o realitate virtuală, pentru că cea reală a fost privită, remodelată prin lentilele presei. Mass-media i-a învăţat, prin "reţetă de conservă", ce să mănânce, cum să se îmbrace, cum să iubească ş.a.m.d. Mai grav, în ultimul deceniu al mileniului, le-a fost inoculată românilor "frica" de viitor, spaima de necunoscut: străinii o să ne fure ţara, evreii sau ungurii o să ne cotropească, vechii moşieri o să ne ia pământul etc

Autorul cărţii scrie în triplă ipostază: de moralist, sociolog şi scriitor. Cuprinsul cărţii nu este unitar, pentru că autorul se manifestă pe mai multe planuri. "Notele" sale, unele publicate anterior, altele văd acum lumina tiparului, ne fac cunoscut un intelectual activ, prezent în mass-media, dar şi un cugetător profund, care nu este deloc indiferent la suferinţele şi păţaniile conaţionalilor. Aşa cum citim în "Cuprins", el este marcat de "Frica şi speranţele românilor", de "Suferinţele şi tristeţile" acestora,, de "Iubirile şi singurătăţile" unor bărbaţi "învinşi" şi ale unor femei "disperate" etc

În calitate de moralist", autorul se ocupă pe larg de "frica" românilor, văzută ca o emoţie de anticipare a unor pericole, de aceea le creşte adrenalina, acuitatea senzorială, sunt cuprinşi de spaimă. Însă, românul, răbdător din fire, se obişnuieşte repede cu urâtul din viaţa lui, cu violenţa gratuită, chiar cu moartea. Pentru a-l "salva" de această stare apăsătoare, crede V.S. Dâncu, politicienii îl sfătuiesc să  nu-l preocupe viitorul, ci "să trăiască bine, să doarmă bine, să vegeteze bine!" Aşadar, să-i dispară teama de viitor. Însă, paradoxal, moralistul nostru este cuprins de îngrijorare la gândul că, odată cu dispariţia fricii, "viitorul nostru va muri", iar "poporul" se va transforma într-o "populaţie". Oare, ne întrebăm noi, ce or fi gândit în acest sens, la vremea lor, Mihai Viteazul, Horea, Avram Iancu ş.a.

În altă secţiune a cărţii ("Oraşul fără frică"), autorul descoperă la Madrid naturaleţea oamenilor şi lipsa lor de frică, probabil "violenţa extremă" i-a lecuit de acest sentiment. Contrar apusenilor, clujenii universitarului sunt departe de  această stare senină şi optimistă: românilor de aici le este frică de unguri, iar ungurii se tem de români, ortodocşii de greco-catolici, care le pot lua bisericile înapoi ş.a.m.d. Deci Clujul nu se aseamănă cu capitala Spaniei. Dar, mă întreb cu naivitate: madrilenii nu se tem de basci şi de catalani?

Meditând asupra suferinţelor românilor, autorul compune un portret al României ca "Ţară a simulanţilor"! Simularea se vede, în primul rând, în viaţa politică. La putere ori în opoziţie, politicienii simulează mereu un comportament "democratic": ţin discursuri despre patrie şi duşmanii naţiunii, apoi fac amor cu unguroaice şi ţigănci pe saltelele hotelurilor! (Chiar şi cei vârstnici?). În conduita lor, sociologul nu vede nimic autentic: nici în zâmbetul electoral, nici în promisiuni, nici în strângerea mâinilor. În intimitatea lor, domină minciuna, prefăcătoria, păcăleala etc În faţa F.M.I., guvernul simulează o "autoritate de fier". Presa simulează pluralitatea opiniilor. Unii jurnalişti se "prostituează" pentru că trebuie să mănânce o pâine!

Aşadar, ne spune autorul, simularea este un "proces normal al vieţii sociale, atâta timp… cât nu înlocuieşte viaţa reală". (p. 78). Surprinzător, V.S.Dâncu, cel "revoltat" faţă de simularea ca proces, devine, pe sfârşitul capitolului, un "înţelept": "Într-o ţară a simulărilor absolute, rămâne autentică doar tristeţea". Noi ne amintim că în italiană "tristezza" înseamnă deopotrivă întristare şi răutate. În cazul sociologului, tristeţea este însoţită de durere. De durere şi revoltă, pentru că el constată "moartea fiinţei sociale", din multiple cauze: în România post-revoluţionară s-a produs treptat "dulcea alunecare spre sclavie", spre "cerşetorie", deopotrivă la nivel individual şi la cel statal. Guvernanţii sunt cei mai mari cerşetori de pe piaţa internaţională. În 1999, el constată că românii sunt un "trist popor cerşetor", "milogi ai istoriei", care şi-au pierdut capacitatea de a se bucura şi de a fi fericiţi. Din această perspectivă, autorul are altă opinie decât ceilalţi români despre locul de veci de la Săpânţa: "Cimitirul veseleşte imaginea unei mari tristeţi"!

În "Notele" din 2000, referitor la "Lungul drum spre celălalt", sociologul face o radiografie a pierderii încrederii în semenii noştri, argumentată cu un procentaj negativ peste orice închipuire. (vezi p.151) Adică, doar 12 % dintre români consideră că se poate avea încredere în oameni, 77 % răspund negativ. În general, românii (conform sondajului) s-au îndepărtat de rude, de colegii de serviciu, puţini mai petrec împreună sărbătorile, iar încrederea în etniile care trăiesc lângă noi este mică: 5 % încredere în ţigani, 22 % în evrei, 24 % în unguri etc

Reflectând şi asupra "calităţilor" de care românii sunt mândri, V.S.Dâncu are opinii semănătoare cumva cu ale lui Lucian Boia. Adică, în timp ce conaţionalii se cred ospitalieri, creştini, monumente ale milosteniei, autorul crede, dimpotrivă, că nu suntem "fiinţe caritabile". Vina pentru toate relele care au împânzit societatea românească este atribuită "repetenţilor" care "s-au ridicat la tribunele democraţiei şi construiesc o lume după întunericul minţii lor", "lichelelor care fac apel la morală şi hoţilor, care au devenit paznici la tezaur". (p.152)

Ardelean prin naştere, gândire şi mentalitate, intelectualul era convins (la 1999) de existenţa unor programe de "decapitare culturală şi dezindividualizare a Transilvaniei", fapt ce ar fi convenit atât Bucureştiului, cât şi Budapestei. "Tabloul" socio-politic conturat e întunecat şi descurajant, fiindcă Transilvania adevărată e acoperită de "perdeaua de fum" construită de cercul vicios al politicului şi de mass-media. Sociologul crede ferm că românii dintre munţi s-au săturat să fie mereu o "miză politică", un subiect electoral. Apoi, încă un adevăr de netăgăduit: conducătorii politici acumulează case şi terenuri, îşi trimit odraslele la studii în străinătate, dovadă că ei fac politică fără credinţă în viitor. Autorull vede în jurul său indivizi care "ne falsifică istoria, ne demolează cultura, ne culpabilizează pentru că suntem majoritari". (p. 193) De aceea invitaţia "gândeşte pozitiv şi alege fericirea" i se pare o stupiditate.

În două secţiuni ale cărţii ("Salutări din Transilvania poeţilor" şi "Exerciţii de admiraţie"), autorul cărţii de faţă îşi devoalează simpatia şi solidaritatea cu scriitorii români, cu predilecţie îi simte aproape, chiar prieteni, pe transilvăneni. Primăvara îl cuprinde "dorul" de condeierii ardeleni, toamna de moldoveni, iar iarna de "sudişti". În felul cum îl receptează pe Ion Mureşan şi cum regretă dispariţia neuitatelor "locaţii" clujene (Pescarul, Arizona şi Croco) – bănuim în simţirea şi conduita lui V.S.Dâncu şi o fire de "boem", în sensul bun al cuvântului. Iată un sociolog cultivat în sfera largă a umanioarelor şi care nu se ascunde în spatele "sondajelor" politice.

Relativ la "Exerciţiile de admiraţie" (titlu care ne aminteşte de Emil Cioran), ele ne arată talentul de portretist şi comentator literar pe care nu le bănuiam. În puţine pagini sunt trasate liniile esenţiale ale unor mari personalităţi, precum Corneliu Coposu, Ion Raţiu şi Părintele Bartolomeu. Pe primii  îi numeşte "doi gentlemeni într-o politică primitivă a ultimului deceniu din veacul trecut". Iar pe fostul Mitropolit al Ardealului îl consideră un păstor "aspru, un suflet zbuciumat, un dascăl sever care nu admitea să confundăm binele cu răul" şi căruia "nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau cu viaţa trăită fără valori". (p.239). Considerăm că autorul a rezervat puţin spaţiu acestei secţiuni şi, de aceea, ne permitem să-i sugerăm să dezvolte aceste "Exerciţii" într-o viitoare carte, adăugând şi alte personalităţi marcante din cultura noastră.

Cu privire la titlul cărţii, termenul de "poveste" trebuie înţeles aşa cum spune autorul în "prefaţa" cărţii: "Nu oamenii seamănă între ei, ci poveştile lor îi apropie mai mult … în jurul poveştilor ne adunăm aşa cum se adună fluturii la lampă". De acord cu autorul, dar cartea sa nu este una tradiţională, bazată pe "ficţiune", pe invenţie epică, ci pe "realităţile" unei epoci. Din acest motiv nu-l considerăm pe V. S. Dâncu un "povestaş şugubăţ", ci un comentator dur al unor evenimente, oameni, fapte, comportări morale/imorale din anii postrevoluţionari. El nu este, în această carte, un autor de naraţiuni melodramatice, ci un scriitor care preferă satira şi pamfletul. Cu ajutorul acestora evidenţiază nenumărate feţe ale adevărului, pe care, volens/nolens, le conştientizăm, dacă nu vrem să le acceptăm în întregime. 

13 septembrie, 2013

TELE-VREMEA ŢIGANILOR





Recentele evenimente din viaţa comunităţii rromilor, ocazionate de moartea autointitulatului şi acceptatului rege Cioabă,  au adus în prim plan mediatic o realitate care a putut șoca prin nefiresc, atemporal sau spectacol grotesc. Televiziunile au transmis mai bine de o săptămână, în direct, au realizat dezbateri, au mediat relaţii între clanuri, au determinat evenimente viitoare. Romii au fost o pradă ușoară pentru jurnaliștii care le-au pus la dispoziţie, cu generozitate, microfoanele şi camerele de luat vederi. În naivitatea lor, romii au făcut spectacol, au intrat în joc și au performat într-un reality-show care a reuşit să confirme și să actualizeze stereotipurile negative ale românilor despre romi. Au fost unele dintre puţinele reality-show-uri veritabile, netrucate, dar nişte producții media care nu ar fi trebuit promovate. Romii au jucat în aceste producţii TV şi s-au certat ”pe bune” sau au primit sugestiile răutăcioase din întrebările jurnaliştilor ca sfaturi, iar pe unele le-au urmat. Insistenţa pe aur şi pe locuinţele de un kitsch monumental au fost subiecte interesante, dar nu reprezintă viața adevărată a sutelor de mii de famiilii de romi. Majoritatea lor trăiesc greu, în sărăcie fără şcoală sau în pribegie. De exemplu, în ultimii ani, rata sărăciei absolute a fost la români undeva în jur de 5 %, iar în cazul populaţiei de romi aceasta trece de 30%. O butadă care face și azi carieră în România, am auzit-o de la o doamnă mai în vârstă, în timpul unei cercetări cu studenţii, era că ”şi ţiganii au bani, omenie mai puţin”. Încă sunt destui români care cred că a trăi în ţigănie înseamnă huzur, nemuncă, bani, distracţie, aur, regi, împăraţi sau palate. Ar trebui să-i ducem într-o colonie de romi să vadă cu ochii lor cel puţin câteva lucruri înfiorătoare: mulţi copii romi nu pot merge la şcoală iarna, pur şi simplu pentru că nu au ce încălţa şi nici haine groase, să vadă violenţa şi promiscuitatea, murdăria şi foamea.

Pe de altă parte, întotdeauna am privit cu mirată fascinaţie aderența oamenilor pentru stereotipul romantic al vieţii de ţigan, la noi mult amplificat de filmul lui Emil Loteanu “Şatra”. Probabil că este fascinaţia focului veşnic viu, a unei chemări spre pribegie care ne-o fi rămas din vremurile în care căutam hrana umblând hai-hui sau cel al iubirii care duce la nebunia fugii de lume cu o iubire interzisă. Cert este că la auzul unor acorduri de cântec pe care-l considerăm ţigănesc, toată lumea se ridică, se prinde într-un dans pe care ţiganii veritabili nu cred că-l dansează. Femeile se maimuţăresc dând din buric, uneori cu efecte hilare, iar barbaţii bat puternic cu talpa pantofilor închipuindu-se mari amorezi care sunt în stare să ucidă pentru iubitele lor. Mai lipseşte calul care paşte linistit şi complice din stereotipul romantic, greu de adus în sălile de bal sau în restaurantele de nunți.  Nu cred că ţiganii sunt mândri că îi maimuțărim în diverse ocazii, cei mai mulţi nu se recunosc în asemenea stereotipuri. Telenovelele de mare succes la noi nu au public de romi, sunt mai degrabă consumate de români şi scot audiente fantastice, învingând în clasamente chiar la redifuzare. Telenovela românească ”Inimă de țigan”, marca PRO TV, a fost văzută de 43% dintre cetățenii români şi le-a plăcut mult sau foarte mult la peste 60% dintre ei și doar 6% se declară nesatisfăcuţi de „opera de artă” respectivă, dacă așa se poate numi ea. Au recunoscut că au fost telespectatori activi ai acesteia şi 29% dintre intelectualii din eşantion, iar 70% dintre cei care au văzut producţia spun că aceasta le-a plăcut. Acest serial exportat în Slovacia reuşeşte să facă acolo audiențe pe care această țară nu le-a cunosc
ut niciodată.

Revenind la mediatizarea cu privire la decesul lui Florin Cioabă, televiziunile au câștigat,  în săptămâna respectivă, audiențe ieşite din comun. Cu toate că nu s-au respectat niciuna dintre regulile mediatizării minorităților, spectacolul a fost total. Conform sursei credibile care este Pagina de media, explozia audienţelor din ziua înmormântării față de o altă zi de vineri normală a fost de de 47% pentru Antena 3, Romania TV 57%, B1 a crescut cu 77%.  Cu excepţia postului DIGI 24, televiziunile au funcţionat ca bocitoare naţionale și au prezentat un spectacol care a întărit stereotipurile negative și asa destul de persistente, după cum o arată studiile sociologice din ultimele două decenii. Telespectatorii care au spart audiențele recunosc că s-au uitat, dar declară cu maximă ipocrizie în jur de 70% că lucrurile văzute din viaţa ţiganilor nu li s-au părut interesante. Cum adică? Au stat o gramadă de ore în fața televizorului pentru ce? S-au autoflagelat, s-au bucurat că văd o etnie care se dă în spectacol, li s-au relevat aspecte care le-au întărit imaginea negativă despre ţigani și, prin ricoșeu, le-a crescut stima de sine?

E adevărat că 60% dintre spectatori evaluează mediatizarea aceasta ca făcând rău imaginii etniei romilor. Dar această luciditate este de scurtă durată sau reprezintă doar un răspuns politically corect, deoarece le vin în minte tuturor doar adjective si epitete negative, iar 57% declară chiar că nu au încredere în această etnie, în general.  Contactul cu romii este evitat, doar 17% recunosc că au un prieten rom cu care se vizitează, iar 57% nu cred că romii sunt discriminaţi. Înrădăcinarea adâncă a stereotipului negativ ester vizibilă în faptul că, deși la nivel intelectual românii acceptă că, formal, romii sunt cetățeni egali, totuși 59% cred că nu ar trebui ajutaţi de către stat, deoarece romii sunt săraci căci nu le place munca (72%!) şi, pe de-asupra, sunt și delicvenți (61%).

Cu ani în urmă, după una dintre cercetările privind relaţiile interetnice în Transilvania și România, unde populaţia reacţiona divers, în funcţie de etnie, găsisem variabila care ne apropia cel mai mult de vecinii noştri de istorie, maghiarii. Era singura variabilă atitudinală care se manifestă și la români şi la maghiari sau germani cu o intensitate egală: respingerea față de țigani. Mi-am adus aminte de această ”frățietate” transetnică în zilele acestea când căutam să-mi explic ciudata noastră aplecare spre valorizarea unor evenimente care-l au ca personaj central pe ţigan și lumea lui. Cred că după douăzeci de ani de căutare științifică am găsit un răspuns simplu la întrebarea: de ce, totuşi, ne uităm la televizor cu atâta zel la filme sau la grotescul reality-show cu bocitoare.  Răspunsul este izbitor de simplu: tele-ţiganul este mai ușor de acceptat decât cel în carne și oase. Tele-ţiganul este o schemă cognitivă pe care o putem folosi ca pe o păpușă de cârpă,  exact cum dorim. Uneori tele-ţiganul este interesant pentru că noi credem că este un spirit liber, care încalcă toate regulile, iar nouă ne-ar plăcea să facem același lucru, dar nu o facem din lipsă de curaj, din hipersocializare sau din laşitate. În cele mai multe momente, tele-ţiganul este țapul ispăşitor, ar trebui să plătească pentru toate păcatele noastre. Este vinovat pentru imaginea proastă a României în străinătate, pentru delicvenţa din țară, pentru degradarea moravurilor, a politicii. Spunem că lui nu-i place munca, de parcă noi ne spetim cu ea mai tare ca japonezii sau nemții. Uneori credem că tele-ţiganul e putred de bogat, deşi nu munceşte şi-l pizmuim pentru că și noi am vrea să fim așa. Aşa îl primim pe tele-ţigan în casă, protejaţi de sticla televizorului sau plasmei agățate pe perete. Așa nu-i șimtim mirosurile și nici nu trebuie să ne păzim bibelourile. 

Am citit rezultatele cercetării realizate de tinerii mei colaboratori de la Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie - IRES și am rămas cu ele pe birou mai bine de o săptămână, așteptând să pot lua hotărârea de a le publica sau nu. Nu vroiam să le public ca date seci, fără căutarea unei explicaţii, măcar subiective şi personale, cum este aceasta, pentru că îmi părea că nu vor avea nici un efect, puteau trece ca elemente comune ale unei normalități cotidiene banale, fără să percepem tragismul acestei situații. În aceste zile mi-am amintit de zecile mele de incursiuni prin cartiere locuite de ţigani alături de studenţii de la sociologie sau operatorii de la Metro Media Transilvania, pe când eram mai tanăr. Mi-am adus aminte de prietenul meu din armată care ne cânta seara pe malul Dunării ”ce ne facem noi, ţiganii, dacă vin americanii” şi de cât de mult îmi plăceau versurile care îmi sună şi azi în ureche: ”Să traiască combinatu’/că mi-a angajat bărbatu’/la fabrica lu’ Patronu’/ şi împuscă milionu’. Să trăiască coaforu’/c-a tăiat la ţigani păru’/pe ţigănci le-a epilatu/ să le iubeasca bărbatu’. Mor românii de necaz/c-au ţiganii aragaz/aragaz cu trei butoane / şi copiii mor de foame”

Vedeam atâta tristețe în aceste cântece, care fac haz de necaz,  iar prietenul meu de la Titu nu înţelegea de ce nu vreau să ascult aşa ceva și de ce nu îmi place ”Inima de ţigancă” sau ”Trec ţiganii, trec”, mult mai frumoase, cel puţin pentru ”voi, gagiii”, cum zicea camaradul meu. Mi-am adus aminte de Nea Tică, micuț şi bătrân ca o boabă neagră de piper, lăutarul ploieștean care se lumina la față când mă vedea și îmi cânta ”un ţigan avea o casă”. Zile întregi m-am întrebat dacă aceşti oameni au fost reali pentru mine, au fost partenerii dragi ai unor momente din viață sau doar nişte umbre virtuale ciudate pe care le-am exploatat, cu superioritate, diferenţiindu-mă prin asta de o viață mizeră și modestă, pe care ei o reprezentau. Am fost mai bun decât cei mulți care astăzi cred că ţiganii sunt de vină pentru toate relele  și că sunt nişte sub-oameni sau o cultură delicventă?
Am reuşit sa trec dincolo de barieră?
M-am gândit mult și răspunsul pe care mi l-am dat m-a liniștit, dar asta nu are nicio importanţă în economia acestui comentariu. Cifrele din sondaje arată o cruntă judecată a majorității și o perspectivă care nu ne dă speranțe că foștii robi de pe moșiile românești vor putea să devină oameni liberi, trataţi cu respect real, în viitorul apropiat.

Cauzele acestei situaţii dramatice sunt multe şi nu-mi propun să le analizez în acest comentariu. Am vrut să scriu aici despre o sigură cauză: noi, românii, i-am transformat pe ţigani în tele-ţigani şi ne plac doar dacă sunt în televizor şi facem ce putem să-i ţinem captivi în această cuşcă de sticlă. Sunt sigur că, oricât m-aş uita la televizor, n-o să-i vad, decât foarte rar, pe vreunul dintre foştii mei studenţi de la sociologie, ştinte politice sau asistenţă socială care aparţin acestei etnii și nici pe intelectualii romi veritabili cu care am lucrat sau cu care m-am intersectat, de-a lungul timpului, în demersurile mele cercetare sau în instituţiile guvernamentale în care am activat. Oricât ne-am uita la televizor îi vom vedea foarte rar pe intelectualii romi cu care am avut bucuria să lucrez în ultimii ani: Iulius Rostaş, Dan Doghi, Costel Bercuş, Vasile Burtea,  Mariea Ionescu, Vasile Ionescu, Gelu Duminică, Ciprian Necula și multi alţii. Acești oameni sunt reprezentanții adevăraţi ai unei etnii aflate în drumul redescoperirii de sine, ei nu se autointitulează în niciun fel, nu sunt regi sau împărați, dar pe ei nu-i vedem, nu-i recunoaştem pentru că sunt excepţionali și, mai ales, pentru că au handicapul de a fi reali, nu sunt nişte scheme cognitive, nu sunt, din fericire, nişte tele-străini pe care-i privim cu dispreț sau cu milă. Când acești oameni vor fi aduși mai des în cutia de sticlă a televizorului, atunci și doar atunci va putea începe o schimbare reală pentru destinul romilor din România. Ei sunt reali și pot să aducă o viziune, ei pot fi liderii care schimbă o mentalitate, pot fi modele și aduce exemple.

Deocamdată, pe ei ar trebui să-i recunoaştem parteneri egali într-o situaţie în care între noi şi un important grup etnic există o prăpastie pe care n-o putem trece și unde ei, sprijiniţi de noi, ar putea crea punți solide. Până atunci însă, nu avem decât să ne uităm pe pereții peşterii noastre electronice populate cu tele-ţigani, tele-regi şi tele-împăraţi.

 
 

PS. Am folosit cuvântul ţigan din raţiuni de expresivitate şi într-un context pozitiv, fără conotaţii peiorative sau negative.


 

TELE-VREMEA TIGANILOR. Perceptii si atitudini fată de mediatizarea decesului “Regelui” Florin Cioabă



Percepţiile negative despre romi se menţin în România, iar mediatizarea excesivă contribuie la acest fenomen. Este una din principalele concluzii ale unui studiu cu privire la atitudinile şi percepţiile românilor cu privire la mediatizarea recentă a decesului celui autointitulat rege al ţiganilor, Florin Cioabă.

Decesul lui Florin Cioabă a fost un fapt social cunoscut  unui procent semnificativ de oameni, astfel că 96% dintre subiecții intervievați în cadrul unui sondaj realizat de către Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), la începutul lunii septembrie, au declarat că au auzit despre nefericitul eveniment. O analiză a notorietății evenimentului, în raport cu câteva întrebări socio-demografice, nu relevă discrepanțe majore între categoriile acelor variabile, astfel că de moartea lui Florin Cioabă au auzit, în procente relativ egale, atât persoane de genul masculin (97,2), cât și de gen feminin (95,4). De asemenea, de respectivul eveniment au avut cunoștință atât persoane din mediul urban (97,3%), dar și din mediul rural (95,1%), iar distribuția în funcție de regiunea geografică a fost următoarea: Transilvania și Banat (96,2%), Sud, București și Dobrogea (95,9%), iar Moldova (97,6%). Persoanele cu vârsta între 51-65 de ani sunt cele care tind într-o măsură mai mare să fi auzit de moartea lui Florin Cioabă (98,3%), însă și persoanele cuprinse între 36-50 de ani și cele de peste 65 de ani au cunoștință despre acest eveniment într-o pondere ridicată (97,9, respectiv 96,3). Dintre respondenții cu vârsta între 18-35 de ani, 90,9%  declară că au auzit de moartea lui Cioabă, iar raportat la școlaritatea intervievaților, cei care au auzit că regele autointitulat al romilor a decedat fac parte în mai mare măsură din categoria celor cu studii superioare (97,2%), urmați de cei cu studii medii (96,7%) și apoi de cei cu studii elementare (93,2%).

Deși la nivel declarativ 94% dintre respondenți știau cine a fost Florin Cioabă, doar 84% dintre aceștia au făcut o identificare exactă a titulaturii deținute de defunct – rege al romilor. 7% dintre subiecți intervievați au menționat că Florin Cioabă a fost un cetățean de etnie romă, iar în procente mai mici, acesta a fost descris ca împărat al romilor (3%) sau ca bulibașă / șef al romilor (1%).

Ca și în situația descrisă anterior, poziția în societate a lui Florin Cioabă este cunoscută în mai mare măsură bărbaților decât femeilor (95,6% vs. 92,4%), persoanelor din mediul urban (94,8% vs. 93%) și celor de vârstă cuprinsă între 51-65 de ani (96%). Persoanele chestionate care au spus că au cunoștință despre cine era Florin Cioabă fac parte într-o măsură mai mare din regiunea Transilvania și Banat (95,1%), comparativ cu Sudul țării, București și Dobrogea (94%) sau cu Moldova (91,5%). Sub aspectul școlarității, analiza efectuată a evidențiat faptul că subiecții cu studii medii (95%) au fost cei care au declarat într-o măsură mai mare că știu cine a fost Florin Cioabă.

Mediatizarea evenimentului este considerată excesivă, dar, în acelaşi timp, aspectele din viaţa conducătorilor romilor sunt interesante

Oamenii au fost, în general, interesați de a afla aspecte din viața familiilor de conducători ai țiganilor, astfel că 76% dintre subiecții cercetării sociologice derulate de IRES au spus că au urmărit la televizor asemenea transmisiuni, posturile cele mai vizionate în acest sens fiind ProTv (21%), Realitatea Tv și Antena 3 (câte 13% fiecare), România TV și Antena 1 (câte 11% fiecare) sau B1 Tv (8%).  Aspecte generale despre subiectul morții lui Florin Cioabă au fost urmărite de către cei mai multe persoane chestionate tot la ProTv (19%), clasamentul fiind continuat de Antena 3 (15%), România Tv și Realitatea Tv (câte 13% fiecare) sau Antena 1 (10%); alte posturi TV au întrunit sub 10% mențiuni ale respondenților.

Înmormântarea lui Florin Cioabă a fost transmisă la televizor, iar procentul respondenților care au urmărit acest eveniment la posturile TV a fost de 39. Rezultatele studiului nu arată o schimbare în ceea ce privește postul TV cel mai vizionat în ceea ce privește transmiterea înmormântării, astfel că preferințele celor mai mulți dintre români au fost pentru ProTv (19%), România Tv (15%), Realitatea Tv (13%), Antena 3 și Antena 1 (12%, respectiv 11%) sau B1 Tv (10%). 

Patru din cinci români consideră că evenimentele legate de decesul și înmormântarea regelui Cioabă au fost prezentate în mod excesiv. Această impresie este mai răspândită în rândul persoanelor din mediul urban și a absolvenților de studii superioare. În plus, doar unul din cinci consideră că aspectele prezentate din viața conducătorilor romilor au fost interesante pentru publicul larg, și chiar mai puțini, 15%, le consideră interesate pentru propria persoană. Interesul personal este mai ridicat în rândul vârstnicilor (trecuți de 65 de ani) și în rândul celor cu studii elementare.

Propunerea grupului de parlamentari condus de Mădălin Voicu, de a interzice prin lege folosirea titulaturilor de rege sau împărat de către conducătorii romilor, este întâmpinată cu susținere de către populație, 58% spunând că sunt de acord cu aceasta. Acordul este mai răspândit în proporție mai mare în rândul bărbaților (64%) și a locuitorilor din mediul urban (64%), însă este mai scăzut în rândul celor cu studii elementare (48%).
Maniera în care a fost mediatizată etnia romilor în ultimele săptămâni are un efect negativ asupra imaginii acestei etnii, consideră 60% dintre respondenți.

Această idee este mai pregnantă în rândul bărbaților (67%), a celor din mediul urban (63%), a persoanelor de peste cu vârsta 50 de ani (peste 64%) și în rândul celor cu studii superioare (69%). În schimb, locuitorii Moldovei consideră în proporție de 30% că imaginea creată este una pozitivă.

Mai mult de două treimi dintre respondenți (72%) sunt de acord cu afirmația potrivit căreia romii sunt săraci pentru că nu vor să muncească, iar 61% consideră că majoritatea romilor sunt delicvenți. Cu toate acestea, 87% dintre respondenți susțin că romii sunt cetățeni români cu drepturi egale cu cele ale întregii populații și doar 38% consideră că romii trebuie sprijiniți mai mult de statul român.

Dintre respondenți, 39% spun că au încredere în persoanele de etnie romă, în timp ce 57% spun că nu au încredere. Sentimentul de încredere este mai puternic în rândul bărbaților (44%) și în rândul persoanelor cu studii superioare (51%). Neîncrederea, în schimb, este mai acută în rândul următoarelor categorii: locuitorii Moldovei (71% neîncredere), vârstnici (64% neîncredere) și persoane cu studii elementare (70% neîncredere).

69% dintre respondenți răspund afirmativ când sunt întrebați dacă au printre cunoștințe persoane de etnie romă. Bărbații (75%), locuitorii Transilvaniei și Banatului (76%), tinerii cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani (84%) și persoanele cu studii superioare (80%) sunt categoriile care susțin în mai mare măsură că au printre cunoștințe persoane de etnie romă. Părerea despre cunoștințele de etnie romă tinde să fie pozitivă (un cumul de 44% au o părere bună sau foarte bună, spre deosebire de 19% care au o părere proastă sau foarte proastă). O treime dintre respondenți susțin că părerea oscilează de la individ la individ (32%), iar 3% spun se declară neutri, susținând că nu au nici o părere bună, nici o părere proastă. Analiza pe categorii de populație arată că există diferențe scăzute în ceea ce privește părerea în funcție de caracteristicile socio-demografice, însă se observă că proporția celor care au o părere foarte bună despre cunoștințele de etnie romă este mai ridicată în zona de sud a țării (19%) și în rândul tinerilor (19% dintre cei cu vârste cuprinse între 18 și 35 de ani), în timp ce în rândul persoanelor cu studii superioare se întâlnim cea mai ridicată proporție de păreri mixte: 40% spun că părerea lor este și bună, și proastă, în funcție de individ.

Când vine vorba despre posibilitatea renunțării la denumirea de „rom” și revenirea la cea de „țigan”, 64% dintre cei intervievați susțin această decizie. Pro-renunțare se declară în mai mare măsură bărbații (70%), persoanele din mediul urban (72%), persoanele trecute de 50 de ani (peste 73%) și absolvenții de studii superioare (73%).
5% dintre respondenți spun că au persoane de etnie romă în familie, iar procentul este mai ridicat în rândul celor cu studii elementare (8%) decât în rândul celor cu studii superioare (4%).

Aproape un sfert dintre respondenți susțin că au colegi de serviciu de etnie romă, însă șansele ca acest lucru să se întâmple este mai mare în cazul bărbaților (32%), a locuitorilor din mediul urban (28%) și este mai scăzut în rândul moldovenilor (15%) și în rândul celor cu studii elementare (18%).

Un total de 17% dintre persoanele intervievate declară că au prieteni de etnie romă cu care se vizitează reciproc, iar proporțiile sunt mai mari rândul persoanelor din mediul rural (20%), în rândul transilvănenilor și bănățenilor (21%), printre persoanele cu vârsta de până în 50 de ani (peste 21%) și în categoria celor cu studii elementare (20%).

38% dintre respondenți spun că romii sunt încă discriminați în România. Această părere este mai puternic răspândită în rândul femeilor (42%), a celor din mediul rural (43%), și printre adulții care au sub 36 de ani (66%).

Telenovela „Inimă de țigan” a fost urmărită de 43% dintre respondenți, însă proporția este mai ridicată în rândul femeilor (46%), a persoanelor din mediul rural (53%) și printre cei cu studii elementare (60%). Proporția celor care au urmărit telenovela este semnificativ mai scăzută în Transilvania și Banat (35%) și în rândul celor cu studii superioare (29%). Dintre cei care au urmărit telenovela, cei mai mulți au o părere bună despre aceasta, un cumul de 64% susținând că le-a plăcut mult sau foarte mult. Diferențele în funcție de categoriile de populație sunt foarte reduse, însă se observă un grad mai ridicat de apreciere în rândul femeilor și în rândul tinerilor cu vârste între 18 și 35 de ani.

Jumătate dintre cei care au răspuns întrebărilor spun le place muzica țigănească, iar proporția este mai ridicată în rândul bărbaților (54%) și a locuitorilor din Transilvania și Banat (53%), respectiv este mai scăzută în rândul absolvenților de studii superioare (41%).

Mai multe date găsiţi în raportul de cercetare şi în analiza acestuia.

Caracteristicile cercetării:
Volumul eșantionului: 1.424 respondenți, peste 18 ani, rezidenţi în România
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilistic
Reprezentativitate: Eroare maxim tolerată ± 2,6%
Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)
Perioada culegerii datelor: 2-3 septembrie 2013


06 septembrie, 2013

PERCEPȚIILE ȘI ATITUDINILE LOCUITORILOR MUNICIPIULUI BUCUREȘTI CU PRIVIRE LA PROBLEMA CÂINILOR COMUNITARI

Locuitorii Capitalei înclină spre soluţia radicală în problema câinilor fără stăpân după ce un copil de 4 ani a murit sfâșiat de unul dintre ei: sunt de acord cu eutanasierea, dar și cu decizia organizării unui referendum care să decidă soarta câinilor comunitari.

La nivelul populației adulte, cu drept de vot din municipiul București, gradul de acceptabilitate a propunerilor legate de eutanasierea câinilor este crescut în contextul unei participări ridicate la referendumul care vizează consultarea populației cu privire la problema câinilor.

Concluziile reies dintr-un sondaj realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES, în data de 5 septembrie 2013, pe un eșantion reprezentativ pentru populația municipiului București.

Evenimentul care a generat dezbaterea publică recentă pe tema modului în care trebuie gestionată problema câinilor fără stăpân – decesul copilului de 4 ani în urma mușcăturilor unui câine – a devenit un fapt social cunoscut aproape în unanimitate. 99% dintre cei chestionați au auzit de acest incident.  
O analiză a notorietății incidentului arată că rezidenții din sectoarele 1 și 6 ale Capitalei sunt cei mai informați sub acest aspect.

Vinovăția pentru acest eveniment este împărțită între vinovați generici (autorități, oameni în general etc.) sau specifici (Primarul Capitale, bunica sau familia copilului). Astfel, ierarhia privind vinovăția plasează pe primul loc autoritățile locale, dar pe locul secund se află bunica celui decedat. Pe lista vinovaților se mai află:  autoritățile naționale, ONG-ul care avea în responsabilitate câinii, oamenii în general, primarii, câinii, familia/părinții copilului, autoritățile în general, iubitorii de animale/persoanele care hrănesc câinii, proprietarul terenului sau primarul Capitalei, Sorin Oprescu.
Ideea organizării unui referendum în Capitală pe problema câinilor fără stăpân este cunoscută de 93% dintre respondenți, iar peste jumătate dintre cei care au auzit despre referendum au o părere bună și foarte bună despre inițiativa consultării populației. 

Analiza gradului de informare arată că tinerii între 18 și 35 de ani, persoanele cu studii elementare și rezidenții din sectorul 5 sunt mai puțini informați cu privire la organizarea referendumului, în timp ce ponderea este ce mai ridicată în rândul persoanelor de peste 65 de ani și la nivelul locuitorilor din sectorul 6 al Capitalei. Bărbații, respondenții cu vârste între 18 și 35 de ani, persoanele cu studii elementare și bucureștenii care locuiesc în sectorul 5 sunt cei care au o părere bună și foarte bună despre organizarea referendumului.

Peste 6 din 10 locuitori ai Capitalei declară că vor participa cu siguranță la referendumul privind problema câinilor fără stăpân, iar ați 12% plasează participarea lor sub semnul probabilității. 17% dintre respondenți susțin că nu vor merge, cu siguranță, la vot. Bărbații, persoanele între 51 și 65 de ani, cei cu studii superioare și rezidenții din Sectorul 4 sunt categoriile în rândul cărora procentele de participare sigură la vot sunt cele mai crescute.

CIFRELE LEGATE DE PREZENȚA LA URNE ÎN ZIUA REFERENDUMULUI TREBUIE INTERPRETATE CA FIIND DECLARAȚIIALE RESPONDENȚILOR CHIAR  ÎN ZIUA ÎNMORMÂNTĂRII COPILULUI  DECEDATCIFRELE NU REPREZINTĂ O PROGNOZĂ A IRES PENTRU PREZENȚA LA URNE ÎN ZIUA REFERENDUMULUI. IRES  ANTICIPEAZĂ CĂ, DUPĂ CE TRECE VÂRFUL DE EMOȚIE, VA FI FOARTE GREU SĂ SE ATINGĂ O PREZENȚĂ LA VOT DE 50% +1

72% dintre respondenții care declară că vor participa la referendum (76%) sunt de acord cu eutanasierea câinilor fără stăpân, iar o cincime dintre ei spun că nu vor fi de acord cu propunerea autorităților. În favoarea eutanasierii anticipează că vor vota cu precădere bărbații, persoanele între 18 și 35 de ani sau rezidenții din Sectorul 3 al Capitalei.

55% dintre respondenți sunt de acord și cu luarea unei decizii în favoarea eutanasierilor fără o consultare prealabilă cu cetățenii. În rândul acestora se află în proporții mai ridicate respondenții peste 65 de ani, persoanele cu studii superioare și cele care locuiesc în Sectorul 3 al Capitalei.

Totuși, 43% dintre respondenți cred că nu eutanasia este soluția pentru problema câinilor vagabonzi. Eutanasierea este văzută ca singură soluție cu precădere de către bărbați, de către respondenții cu studii superioare, dar și de rezidenții din Sectorul 5.

Alte soluții avansate de respondenți pentru rezolvarea acestei probleme privesc: castrarea câinilor, derularea unei campanii care să încurajeze cetățenii să adopte câini comunitari, dar și crearea de adăposturi pentru patrupede.
Participanții la studiu indică drept vinovați pentru situația câinilor fără stăpân din Capitală administrațiile locale/primarii, autoritățile locale sau naționale, oamenii/populația, conducerea țării/Guvernul/politicienii, ONG-urile de protecție a animalelor, persoanele care abandonează câinii, persoanele care hrănesc câinii/iubitorii de animale, legislația, dar și pe Sorin Oprescu, Traian Băsescu.

Caracteristicile cercetării:
Volumul eșantionului: 1.811 respondenți, peste 18 ani, cu domiciliul în București
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilistic
Reprezentativitate: Eroare maxim tolerată ± 2,3%
Metoda: CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing)

Perioadă de desfășurare: 5 septembrie 2013

Mai multe date despre acest studiu pot fi consultate în raportul de cercetare


05 septembrie, 2013

Vânatorii de voturi



Acest text l-am scris acum vreo 5 ani. Constat ca nimic nu s-a schimbat, ba chiar lucrurile merg spre mai rau. Cred ca atunci cand am scris textul mai aveam o speranta, mai credeam ca politica poate sa se îndrepte. Acum mi-e tot mai greu sa visez la asta. Imi cer scuze pentruca textul este prea didactic, prea teoretic, prea calm... Acum cand demagogia si lipsa de asumare sunt grețoase imi spun: Fraiere, ce naiv ai putut fi! Si daca ar fi sa rescriu as pastra poate doar titlul, dar și titul e prea generos.

           

In fiecare an de 10 decembrie, politicienii si societatea civilă sarbatoresc Ziua Internationala a Drepturilor Omului. De fapt, e exagerat să spunem că sărbătorim, mai degrabă se trage un semnal de alarmă asupra faptului că drepturile omului sunt peste tot incălcate, in cadrul unor societăţi injuste, polarizate, unde bogatii se adună la un loc, in cartiere rezidentiale, iar săracii platesc impreună costuri importante ale dezvoltării. In această zi as propune spre reflectie cateva notatii legate de un drept al omului pe care nu-l mai ia nimeni in calcul: dreptul la cultură politică si educatie civică, dreptul la a intelege cine sunt actorii politici si a alege in consecintă. Dreptul de a alege si de a fi ales nu epuizează drepturile politice ale individului.

:::::::

Partidele politice din România sunt niste animale ciudate. Se unesc sau se muta de la stanga la dreapta, cu o usurinţă ameţitoare. Dacă ai face o analiză de discurs, probabil că foarte puţine ar putea fi încadrate în vreo tendinţă ideologică din cele traditionale. Pentru analisti, politicul este si mai complicat căci reactiile partidelor sunt imprevizibile sau dictate, de multe ori, doar de interesele câtorva lideri. De cele mai multe ori, miscarea cosmica a acestor partide este dictată de gandirea totală si totalizatoare a sefului cel mare. Cand vezi PNL ul, cel mai recent exemplu, facând cu ajutorul unor pesedisti "de bine" un populism de stânga cu pensionarii, în timp ce finantiştii penelişti spun ca nu sunt bani, te întrebi la ce mai foloseşte eticheta liberală dacă ea nu este respectată. Consultantii politici de la noi, cu nivelul lor de expertiză mioritică, vor spune mereu că este important doar să obţii cât mai multe voturi, indiferent prin care ticălosie sau minciună ordinară.

Imperativul voturilor cu orice preţ introduce si o paradigmă falsă asupra democratiei: voi trebuie doar să votati, restul facem noi si bunastarea va veni, cu siguranţă. Această teză demobilizează electoratul si blochează participarea politică neconventională pe tot parcursul timpului, inclusiv in perioadele neelectorale. Chemarea doar la urne a oamenilor si iluzia că doar acesta este rolul lor, duce la o varianta de democratie reprezentativă, schioapă si limitată.


Miscările PD din ultimii doi ani si mai ales fulgerătoarea unire cu PLD au arătat că justificările ideologice nici măcar nu mai merită a fi căutate, căci au renunţat la ele chiar si protagoniştii. Valorificarea maximă a potentialului pe care-l are încă Preşedintele Romaniei sub raportul popularităţii este principala grija a tuturor oamenilor lui Boc şi Stolojan. De fapt aceasta a fost si greseala majoră pe care au facut-o, la europenele din 2007, ceea ce a dus la un rezultat cu apraope 15% mai mic decât potenţialul măsurat prin intentie declarată de vot din studiile electorale. Pedistii s-au ascuns în spatele preşedintelui, au fost puţin prezenti în presă, s-au ferit de expunere si justificări, crezând că totul va merge de la sine. In plus, l-au lăsat pe Stolojan să se actioneze pe langă ei, cu culoarea lor portocalie şi chiar si cu ideile din programul lor, astfel că au mai pierdut ceva voturi şi aici.


Partidele noastre au ajuns astfel să fie mai mult niste agenti electorali, agregaţi in jurul unor interese de grup, comunităţi politice cu identitate slabă şi care se bazează mult pe confuzia din mintea oamenilor şi se feresc să-şi consolideze o identitate de stânga sau de drepta cu iluzia că lipsa de identitate poate ajuta la culegerea de voturi de pe intreg spectrul politic. De la această primă derivă pornesc toate celelalte elemente pe care le putem privi ca elemete de patologie politică: absenteism si lipsa de mobilizare, migratia politică, turismul electoral, solutii imorale denuţate chiar de initiatorul imoralităţii, samd. Si tot de aici vine şi cauza celei mai mari boli a politicii noastre din ultimii ani: populismul deşănţat, de stanga sau de dreapta.


Măcar liderii partidelor politice ar trebui să tină cont de faptul că raţiunile de existenţă ale partidelor si functionalitatea lor nu se reduc la a fi vânători şi pescari de voturi. Câteva funcţii la care ar trebui să ne gândim, totuşi, după aproape douăzeci de ani de democratie ar fi urmatoarele:


Partidele politice au, evident, o funcţie electorală, dar această functie nu se referă doar la atragerea de voturi. Ele trebuie să selecteze si să propună candidati pentru alegeri, sa recruteze aderenti, sa formeze opinia alegatorilor. Trebuie să caute aprobarea socială, dar mai ales să fie laboratorul în care se crează si specializează cei care vor conducea societatea. La noi, din păcate, amatorismul celor promovati de partide este in floare si prea putine gesturi se fac pentru educarea vsi specializarea viitorilor functionari propulsaţi de partide. Nu ajunge să ne dorim votul uninominal, ca solutie la acestă problemă, nici in societatea civilă nu există resurse prea mari de specializati in menagement societal si politic.

Formarea culturii si responsabilităţii civice este o functie la fel de importantă. Partidele indeplinesc astfel o importanta functie de socializare politică. Atunci când se dă vina doar pe adversar sau pe conjuncturi, când nu are loc o dezbatere publică serioasă, societatea române handicapată si este greu să chemăm oamenii la actiuni si responsabilităţi civice. Cultura politică si civică se formează cu greu si in timp dar trebuie sa fie un scop direct si precis asumat de politicieni. De ce ne mirăm că Nicolae Ceausescu este după două decenii liderul providential pentru acest secol? Nu are rost sa ne prefacem că nu întelegem de ce este, in mod contradictoriu, cel mai detestat de o parte egală de populaţie. Românii încă bâjbâie, in frunte cu marii lor politicieni, este un popor răstignit între trecut şi viitor şi nu ştiu de ce li s-a întamplat ceea ce li s-a intamplat rău, dar nici nu pot să-si proiecteze mijlocele pentru o viitoare normalitate. Asteaptă incă oameni providentiali care sa facă minuni pentru ei, sau poate, unii din ei, se roagă doar la bunul Dumnezeu.

Partidele sunt intermediari între populaţie şi putere. Fie că fac proiecte si programe de dezvoltare, fie că propun proiecte alternative, din opozitie, partidele au rolul de a crea laboratore care să proiecteze dezvoltarea programată a societăţii. Eliminând utopia planificării totale promovată de comunisti, nu putem, totuşi, lăsa societăţile să se dezvolte haotic, fără proiect si lăsând totul la mâna capriciilor pieţei si competitiei, ca singură paradigmă structurantă a tendintelor sociale viitoare. O importantă functie a partidelor este de a crea ideologii, platforme poltice sau programe politice şi de a le difuza . Aici nu este vorba de texte politice, incifrate ori copiuţe după ce spun partidele europene surori. Partidele trebuie să creeze poluri de atractie pentru cetăţeni , unde să să regasescă valori politice si sociale in si să participe la punerea lor în practică.

Functia de control al puterii executive si de echilibrare a puterii este un scop important si se realizează prin raportare la valorile grupurilor de referinta dar si la programele prin care şi-au asumat anumite partide sau grupări de guvernare exercitiul de cnducere. Această ultimă functie pare ca este indelinită de continua ciorovăială politică din parlament sau de la conferintele de presă dar este indeplinită doar aparent in Romania. Când partidele din opozitie oscilează, facând odată la trei luni proiecte comune cu colegi din opozitie si apoi cu cei de la putere, rolul de control nu este indeplinit de partidul respectiv. Nici coalitiile adhoc din parlament care nu respectă distinctia formală dintre putere si opozitie, facute pe baza satisfacerii unor interese private, nu stimulează realizarea aceste importante functii de echilibru.

Nu este vorba de teorie politică în aceste câteva simple remarci, chiar dacă acestea au aparenţa unor notaţii dintr-un curs de sociologie politică sau politologie. Este o explicaţie la confuzia generalizată ce domneşte în toată societatea noastră politică: actori politici, analisti, jurnalisti, militatanti sau votanţi. Nu intelegem pe ce criterii se fac coaliţii sau fuziuni si nici spre ce se îndreaptă trandurile de popularitate sau încredere. Va trebui ca politicienii responsabili să facă examene realiste ale evolutiilor propriilor partide pentru a vedea si in ce masură răspund acestor criterii functionale. Aceste functii s-au dezvoltat pe masura modernizarii politice si avansului spre civilizatia pluralimului politic. Dacă ramanem la stadiul de pescari si vânători de voturi, stadiul de dezvoltare a societatii politice va fi tot comuna primitivă. Sau, cel mult, sclavagism pe mosia unor demagogi fără proiect si morală.