13 august, 2013

Problema transilvană.




Am scris de multe ori despre Transilvania sau relaţia dintre români și unguri, dar în ultima vreme încep să nu mai găsesc rostul acestei întreprinderi. Primesc sute de mesaje pe tema asta pe mail, sms sau pe facebook, dar sunt mesaje mai ales de la ardeleni. Mai radicali sau mai puţin radicali, de fiecare dată partenerii mei de dialog revin cu aceleaşiîintrebări, cu aceleași tristeţi, iar, până la urmă, discuţia se înfundă în punctul în care analizăm modul în care sunt reprezentaţi politic ardelenii şi la o idee mai veche legată de înfiinţarea unui partid al ardelenilor. Cum eu nu sunt de acord cu un asemenea proiect, într-o Românie fragilă și prea puţin pregatită să gestioneze diversitatea, pentru că nu ştiu înspre ce direcţie poate duce, discuţia ramâne, de regulă fără soluţie. Nu înseamnă că nu îmi pasă și nu sunt la fel de nefericit, ca și alţi intelectuali ardeleni, de lipsa de înţelegere a compatrioţilor noştri față de o realitate tristă. Aleg totuşi să scriu despre acest subiect pentru că mi-este frică de faptul că nepăsarea generală și ticăloșia unor politicieni ar putea afecta viitorul copiilor mei pe care vreau să-i văd trăind fericiți în Transilvania noastră, nu la Boston sau în Germania. Dar nu voi aborda, decât tangențial, declaraţiile Preşedintelui de la Izvorul Mureşului, deoarece discuţia s-a politizat mult prea puternic şi nu cred că poate fi dusă mai departe cu folos. Poate că Președintele României a avut un ton prea ofensiv după gustul diplomaţilor, nu mă pricep, dar de ce nu a reacţionat consistent nimeni din clasă politică atunci când Tokes a cerut protectorat la şcoala de vară de la Balvanyos din acest an? În plus, nu am vazut oficiali maghiari de la Budapesta făcând scandal prea mare, semn că neînţelegerile lor cu Slovacia şi Serbia le ajung, în actuala lor situaţie nu au chef şi de un scandal cu România.
Problema transilvană revine doar de maximum două ori pe an, de 15 martie sau cu prilejul Şcolii de Vară de la Tuşnad sau Balvanyos, momente în care vreun  politician din Ungaria, călător prin Transilvania, spune ceva cuvinte asmuţitoare, iar atunci încep să latre toţi câinii, din Ardeal, până pe Dâmbovița. Discuţia despre Transilvania ar trebui să fie una serioasă, strategică, nu o întâmplare sau o ceartă de trei zile cu ungurii sau, mai rău, o nouă ceartă între putere sau opoziție. În douăzeci şi trei de ani de democraţie ştiu doar un singur eveniment în care politicienii de la Bucureşti au lansat un proiect, acesta este Autostrada Transilvania, pe care s-au chinuit apoi cu toții să-l îngroape. Se vor împlini peste puţin timp 100 de ani de la înfăptuirea Marelui Vis, unitatea naţiunii române. Dar noi cum decontăm asta? Nu am reuşit să facem nici măcar o autostrada peste Carpați într-un secol. Nu ajunge sentimentul că ”noi suntem români” pentru a construi o Românie puternică și prosperă. Dacă clasa politică din Romania nu ar suferi de o crasă cultură istorică, am fi cu toţii ingrijorați de faptul că şi ardelenii ar putea să-şi pună întrebarea: ce s-a întâmplat timp de 100 de ani cu comunitățile noastre? Cei care ştiu ceva istorie îşi aduc aminte că, la implinirea a zece ani de la Marea Unire, răspunsul la această întrebare a fost o expresie a dezamăgirii. Acum, la 100 de ani, vom putea face un bilanț pozitiv care să fie acceptat de majoritatea straturilor societății ardelene?  Dacă nu avem nici acum un răspuns cred că sunt două soluţii: ori punem rapid un proiect în lucru, ori nu mai sărbătorim nimic, mergem pe burtă, nu mai punem această problemă, nu-i mai întrebăm nimic, aşa cum facem de obicei. Dar putem fi linistiţi, indiferent de ceea ce vom face noi, Ungaria nu va uita să comemoreze, afisându-și din nou rana Trianonului. 
Faptul că Transilvania nu este subiect de strategie naţională este lucrul cel mai grav, rădăcina tuturor relelor. Îmi veţi spune, poate, că nici România nu este subiect strategic pentru politicieni şi aș putea să accept că așa este, dar aceasta nu poate fi o scuză. Un singur argument aduc pentru prioritatea strategică a Transilvaniei: este zona cu cele mai importante resurse ale României, nu doar minerale, dar și umane, ca să nu mai vorbim că este necesară o integrare completă şi firească în matca națiunii române, nu ajunge să proclami unirea politic pentru ca ea să se realizeze spontan. Am scris mai demult un proiect politic, dar m-au convins colegii de partid că nu e momentul pentru el, că trebuie să mai aşteptăm. Altădată, într-o poziţie executivă, am inventariat proiectele, riscurile și oportunitățile legate de Transilvania, alături de o echipă de oameni îngrijorați, am scris o strategie, dar am fost din nou liniştit cu formula că ar putea fi un proiect pe care „să-l prindă spionii unguri care ar fi în stare să ...”. Când am întrebat ce ar putea face ei cu proiectul nostru, personajul politic important era deja plecat de lângă mine.  Faptul că nu avem un proiect naţional pentru Transilvania, că nu avem nicio strategie şi niciun gând de viitor este cel mai mare pericol pentru integritatea statului naţional, nu extremiștii unguri.

Ce se poate lesne observa este faptul tulburător că avem nevoie de extremiştii unguri. Da, avem nevoie pentru ca să direcționăm spre ei toate lașitățile noastre, toate impotențele şi ticăloșia politică din ultimii 23 de ani. Pe spinarea lor se nasc politicieni, se câştigă alegeri, se ascund târguri făcute cu elita ungurească din acest moment sau din momentele trecute. Mai ales că se îmbracă precum la operetă, că flutură steaguri şi steme, ungurii cu minte înfierbântată sunt necesari ca aerul pentru politicienii români. Când te lupţi cu ungurii nu mai trebuie să decontezi nerealizările ce se văd chiar de pe Lună. Când ţara este amenințată de nişte iredentişti periculoși, cum putem să ne ocupăm de nimicuri cum ar fi  descentralizarea sau dezvoltarea comunităților. Când în România toţi politicienii vorbesc doct despre energie şi despre cum va deveni ţara noastră mare jucator strategic în acest domeniu, ar fi bine să ne amintim că mai avem aproape 100 000 de gospodării neelectrificate, iar 96 de localități sunt neelectrificate complet. De remarcat, majoritatea sunt în Transilvania. Atunci nu este mai simplu să jonglăm cu sabia fină a diplomaţiei cu adversarii din Ungaria? Mă rog, uneori putem să-i dăm unuia şi cu o bâta în cap, cum a facut recent Preşedintele, pentru a-i stârni pe ceilalţi politicieni care nu vor mai avea nimic de făcut cu floretele lor subţiri şi usor ruginite. Dar lipsa de reacţie este şi mai gravă: la ofensele aduse românilor în ultimii ani, nu a mai reacţionat decât foarte puţină lume.

Politicienii români din Transilvania se duc la Bucureşti cu căciula în mâna, pe la guverne, dar dacă vad că nu se poate, nu se mai războiesc. Dacă nu sunt cuminţi nu vor mai fi aprobaţi pe liste la următoarele alegeri, Bucureştiul validează orice candidatură, chiar şi a unui  amarît de candidat dintr-o comună izolată din Apuseni. Bucureștiul îi va accepta doar pe cei umili și cuminți. Capitala a ”reuşit” chiar și performanța de a ucide orice discurs sau program nationalist. La început, a promovat clovni și artiști de operetă, exemplul lui Vadim Tudor fiind cel mai bun, oameni care să te facă apoi să roșești cănd spui cuvântul patrie. Funar a fost lansat cu numărul 1 din Evenimentul Zilei cu un titlu imens ”Clujul stă pe un butoi de pulbere”, pe baza unei colaborări Ion Cristoiu – Cornel Brahaș. Poate că era un proiect necesar atunci, dar acel proiect nu a lăsat mare lucru în urmă. Zona discursului naţionalist a devenit astfel înconjurată de un cordon sanitar sau, cum spunea recent un jurnalist, ”a fost împuțit locul”. Trebuie să ne întrebăm dacă este bine ca Transilvania să fie reprezentată doar simbolic de câte unul sau doi politicieni în guverne sau în conducerile partidelor importante. Nu pot să nu recunosc că și în Transivania este o criză de leadership, dar ea ar putea fi depășită cu un mic efort din partea Bucureştiului, cel care deţine acum monopolul puterii selectiei cadrelor în partide. Dacă vor fi provaţi doar politicienii ardeleni conformişti şi fără personalitate, iar cei care au o voce mai ridicată vor fi executaţi  în diferite forme, atunci România nu va avea politicieni care să înţeleagă şi să fie utili în cazul problemei transilvane.

Transilvania, cu problemele etnice, politice sau sociale a fost francizată politic şi cercul celor cu acces a fost destul de redus. La PSD, de două decenii deja, deţinătorul francizei este Viorel Hrebenciuc. El face mereu legături, negociază, aduce voturile de aur ale ungurilor, împreună cu un prieten drag. Eu ştiu multe detalii, ştiu că dincolo de oprobiul public care-l stigmatizează, Viorel Hrebenciuc a participat la menţinerea unui echilibru, şi indiscutabil a făcut lucruri bune pentru convieţuire pașnică, mai ales în anii de început când a pus bazele unei relaţii normale cu UDMR, când a negociat cu americanii, dar a trecut destul de mult timp de atunci.

A fost vremea legăturilor ascunse, dar acum ar trebuie să trecem la o relaţie transparentă şi fluidă cu ungurii. Inclusiv la o negociere serioasă, în cadrul comunităţilor sau regiunilor. Nu este normal ca relaţia UDMR cu un partid românesc din Cluj, să spunem, să fie dictată la Bucureşti, în detalii. Strategia generală a partidului este una, dar măcar detaliile trebuie puse de acord pe plan local. Mulţi candidați social-democraţi din Transilvania au fost sacrificaţi pentru ca UDMR să sprijine Guvernul central, iar acest preţ este plătit şi astăzi de organizaţiile de stânga din această zonă. Sprijinul pentru comunitățile maghiare trebuie să fie real și transparent. Nu este normal ca în zona Harghita şi Covasna alocaţiile bugetare să fie făcute mai ales pe bază de târguri politice în care banii pentru un drum sau o şcoala sunt aduşi în coşuleţul bunicii de la UDMR. La masa negocierilor cu UDMR ar trebui să stea politicieni din Transilvania, ei ştiu cel mai bine ce înseamnă coabitarea interetnică, ei plătesc apoi toate costurile acestei coabitări. La un moment dat, atunci când era prim ministru, Adrian Năstase m-a introdus pe mine şi pe Vasile Puscas în grupul celor care negociau cu UDMR, dar după câteva luni, negocierea a devenit, din nou, una underground.

Românii din Harghita şi Covasna au fost lăsați în plata Domnului pentru că sunt prea puţini, mi-a spus un politician bucureştean, ei nu sunt o miză electorală. Pentru ei nu negociază nimeni, nu au fost măcar sprijiniţi să-şi constituie o elită nouă, militantă în stil nou, ca să spun aşa. Un lucru pe care noi, românii, nu l-am observat, este că ungurii de la UDMR au schimbat garda politică. Au adus o nouă generaţie cu oameni şcoliţi, interesaţi şi ei să scape de vechile figuri ale compromisului româno-maghiar. Poate că şi ei aşteaptă o generaţie mai tânără de români cu care să negocieze un compromis în care inclusiv românii să fie ambasadorii zonei Harghitei şi Covasnei, la Bucureşti. În acest moment, situaţia românilor din comunitățile unde sunt minoritari nu este măcar comparabilă cu a ungurilor minoritari din localităţile româneşti. În mare masură este și vina noastră, nu doar vina extremismelor ungureşti. Românii din Harghita și Covasna nu trebuie lăsaţi singuri, mai ales, nu trebuie lăsați să-şi dezvolte singuri spaimele sau ura, au nevoie să fie incluşi în negocierea generală cu administraţia maghiară din aceste judeţe. Noua generaţie a elitei maghiare cred că poate fi un partener corect de dialog, dar are nevoie şi ea de justificări pentru electoratul ei, la fel de speriat, bântuit de spaimele insuflate de vechea negociere romano-maghiară.

Noua negociere ar trebui să reconsidere poziţia statului faţă de comunităţile secuieşti din Harghita şi Covasna. Secuii au fost lăsaţi prizonieri discursurilor politice, mai mult sau mai putin extremiste sau demagogice, un fel de filosofie de genul Pieţei Universității: ”să fiarbă în suc propriu”. Nu este corect deoarece sunt plătitori de impozite şi au drepturi egale cu majoritarii. Un pic de respect nu ar fi rău din partea noastră pentur că nu noi suntem cei care trebuie să le spunem cine sunt, dacă sunt unguri sau nu, nici nu putem să-i obligăm să se declare români la recensământ. E adevărat că stramoşii lor ne-au maghiarizat forţat, dar apoi a venit Ceauşescu şi a făcut la fel. Ţinutul Secuiesc nu înseamnă politicieni unguri sau doar discursuri extremiste, este vorba de o cultură veche, unică în această parte a lumii. Ne putem mândri și noi cu asta şi putem să-i sprijinim pe secui să dezvolte această moştenire. Nu este un joc cu sumă nula, chiar dacă unii politicieni vor graniţă pentru Tinutul Secuiesc. Zona lor este o zona cu nevoi speciale aşa cum este şi zona moţilor din Munţii Apuseni şi o strategie pentru această zonă făcută împreună cu elita maghiara ar fi decredibilizat unica soluţie pe care au trâmbiţat-o politicienii în campanii: autonomie teritrorială. Soluţia pentru linişte în Harghita şi Covasna nu cred că mai stă în târguri politice cu UDMR sau PCM. Leacul la autonomia teritorială, inacceptabilă pentru statul român, nu este forta, ci mobilitatea, libertatea zonelor de a se dezvolta prin descentralizarea finanţelor publice și a deciziilor, stimularea energiilor locale. Nu cred că Victor Orban a adus vreun tractor în satele secuilor, dar Guvernul României era dator s-o facă.

Din păcate, marea bătălie pentru Transilvania este cea legata de cine câştigă sau nu câştigă ceva electoral din discursul naţionalist sau din replici dure date politicienilor maghiari. Acum, discursul lui Traian Băsescu de la Izvorul Mureşului a incitat toată media şi clasa politică doar din perspectiva cîştigului electoral probabil sau posibil. Nu ştiu dacă Preşedintele a vrut să obţină beneficiu electoral pentru Mişcarea Populară, probabil că a dorit și asta, dar dacă tot izbucneşte un scandal, să vedem dacă este şi ceva serios de făcut. Sigur, scandalul va trece în trei zile, iar apoi nu se va mai întâmpla nimic. Dacă un asemenea scandal măcar ar naşte o competiţie pozitivă între partidele politice care să vadă cum se poate realiza Autostrada Transilvania sau electrificarea satelor de care vorbeam anterior sau un program pentru dezvoltarea de investiţii în infrastructura culturală din comunitatile interetnice sau orice alt proiect de acest tip. Nu va rămâne nimic din această dezbatere şi nici oamenii nu vor înţelege nimic. Ce să înţeleagă ardeleanul, de exemplu: este bine sau nu să reacţionezi când vine liderul unui partid maghiar şi ameninţă România? Oricum ardelenii de rând nu înteleg cum de se plimbă liderii maghiari prin Transilvania de aproape două decenii şi spun tot ce vor, fără ca cineva să-i deranjeze. Unii dintre ei cred că statul român mai are ceva putere ca să reacţioneze măcar pe plan intern, însă nu înţeleg de ce politicienii români se certa unii cu alţii şi apoi nu fac nimic. Cei mai cu minte dintre ardeleni sunt evident socaţi de faptul că această zona contează mai mult doar ca și furnizoare de voturi.
Dacă tot am ajuns la acest subiect al relaţiei cu Ungaria, sunt de acord că dincolo de orice eforturi, noi nu vom reuşi sa găsim o soluţie ”nevrozei ungureţti”. Ca să răspund în acelaşi fel discursului şefului Jobbik, nu vreau să fiu eu psihanalistul lor, pe canapeaua istoriei, fiecare trebuie să-şi descopere singur problemele, dar trebuie să găsim o soluţie comună de conduită pentru clasa politică şi, mai ales, pentru statul român. Nu o mai fi Ungaria un pericol pentru zona noatră, dar este normal să fim mereu cei care nu ne amestecam în treburile interne, chiar dacă este vorba despre Transilvania? M-am bucurat de progresele făcute, în ultimii 15 ani,   în relaţia cu statul maghiar, dar este un pic prea mult să acceptam mereu provocările care vin dinspre Ungaria, mai ales prin intermediul politicienilor ce „dau ture” prin Transilvania. Nu sunt maestru în treburi diplomatice, dar există uzanţe şi proceduri pentru toate situaţiile. De ce le folosim atât de rar? Faptul că politicienii unguri cu funcţii în stat spun lucruri trăznite pentru că sunt în campanie electorală nu este explicaţie şi nici o scuză. Nici respiraţia gură la gură pe care o fac politicienii de la Budapesta fraţilor lor din Transilvania nu ar trebui să fie acceptată cu atâta usurință. Am facut politică la vârf, la un moment dat, dar nici atunci nu am detectat vreo strategie coerentă, pe termen lung faţă de Ungaria. Chiar atunci când s-au făcut lucruri bune, acestea au fost rodul unor inspiraţii personale sau întâmplări. Dacă am şti că există la Bucureşti sertariul ală secret cu strategia, multi ardeleni ar fi mai linistiti. Pentru că altfel nu înţelegem cu statul român acceptă o mafie a retrocedărilor în Transilvania, pe bază de documente false sau procese cumpărate. Dacă nevroza ungurească şi utopiile ei tămăduitoare nu trebuie să ne îngrijoreze prea mult, noi, ardelenii, ar trebui să-i întrebăm trotusi, pe politicienii de la Bucureşti, poate în campaniile electorale, atunci când vin pe la noi: frați români, totuși, care este planul cu Transilvania? Pe cel maghiar îl vedem in fiecare zi, suntem de acord să nu punem mâna pe puşcă pentru asta, dar noi avem un plan? Nu de alta, dar marii lideri români ne-au pus să ne speriem de faptul că ungurii dau legitimaţii sau duble cetăţenii şi că ne vor pleca ungurii (ca şi cum am fi fost tare îngrijoraţi!) şi când colo am văzut că ungurii nu au plecat şi nici nu au făcut revoluţie cu legitimaţiile lor, în schimb Transilvania se depopulează continuu, peste 1 milion şi jumătate de români au plecat deja, zilnic ne pleacă medicii şi inginerii în timp ce noi vedem singura ameninţare din partea unor unguri care fac scandal?

Transilvania este tot mai izolată, geografic, dar şi politic şi, mai grav este că politicienii de la Bucureşti nici nu realizează asta. Autostrada Transilvania a fost scoasa ca prioritate, de către Anca Boagiu şi de vremelnicul ministru moldovean Nazare, din strategia Consiliului pentru Transport, Telecomunicatii şi Energie al Uniunii Europene (TEN-T). Ei au înlocuit acest traseu care leagă Clujul de Bucureşti cu o iluzorie cale ce leagă Bacăul sau Iaşiul de Târgu Mureş sau Braşovul de Bacău. Trebuia de mult timp să avem un drum din Transilvania spre Moldova, dar nu este normal să lași un traseu la care se lucrează pentru ceva ce se va configura în viitor. Ardelenii ajung mai repede la Viena şi la Budapesta, deşi nu acolo au treabă, ci la București. Daca vă uitaţi pe noile hărţi ale infrastructurii (visate) la Bucureşti o să vedeţi că Ardealul de Nord, anexat dupa Dictatul de la Viena, devine o zonă lăsată în afara căilor de comunicaţie, deci în afara dezvoltării. Ce se va întampla peste 50 de ani în Transilvania ne interesează sau lăsăm să plutească totul, în derivă,pe fluviul istoriei?

Vedeţi de ce avem nevoie mereu de extremiștii unguri, veniţi pe drumurile proaste din Transilvania?  Numai aşa România își aminteşte de Transilvania. Din păcate, este nevoie de extremiştii unguri să ne aducă aminte tuturor că Transilvania nu este doar o monedă de schimb cu UDMR, că este o zonă care trăieşte, uitată, de regulă, de guvernele de la Bucureşti, unde românii şi ungurii sunt la fel de săraci sau bogaţi, dar participă la PIB-ul ţării. Când unii unguri se îmbracă în costume militare, scoase de prin muzee, ardeleanul simplu din Transilvania nu înţelege de ce românii se ceartă la Bucureţti pe tipul de reacţie la acest gest și finalmente nu iese nimic. Din nefericire, certurile acestea nu schimbă cu nimic viața de zi cu zi a oamenilor și nici nu cresc sentimentul de siguranţă națională. Dar extremiştii nu vin cu un  memento care ar folosi, ci ei aduc la Bucureşti motivul pentru politica de conflict. De aia mă enerveaza şi pe mine politicienii budapestani care se plimbă prin Transilvania ca „Vodă prin lobodă” şi ne ţin discursuri belicoase, ei sprijină politicienii de pe Dâmbovița să se ascundă de adevăratele probleme ale Transilvaniei şi să facă uitată ineficienţa politicii de la Bucureşti, inclusiv marile ”realizări” ale compromisului româno-maghiar din ultimele decenii. Când politicienii unguri umblă prin Transilvania cu sabia scoasă și nimeni nu-i aruncă peste graniţă unii dintre noi avem sentimentul că Transilvania este un no mans land şi asta ne întristează, ca ardeleni care păstrăm vie memoria lui Avram Iancu. Nu ajunge sa fluierăm după ei, dar, în lumea moderna si civilizată, nu putem nici să punem mâna pe bâte. Dar am trece şi peste asta, însă marii duşmani pentru Transilvania şi ai întregii Românii sunt alţii, mai periculoși decât toți „yobbicii” sau „tokeşii”.

Lipsa lucidităţii politice, lipsa proiectelor animate de interes colectiv și lipsa de solidaritate între politicienii români când este vorba de Transilvania sau statul vecin şi prieten, acestea sunt marile pericole.

EDITORIAL PENTRU  www.transilvaniareporter.ro