15 mai, 2013

Ambasadorul nostru de dincolo de albastru


Cele zece porunci ale Părintelui Bartolomeu



Într-o dimineață de februarie unul dintre oamenii pe care-i respect și care se asociază în mintea și sufletul meu și cu amintirea celui căruia i s-a spus Leul Ardealului m-a sunat invitându-mă să vorbesc la o comemorare a Mitropolitului Bartolomeu, am înțeles eu, alături de alții, inclusiv de Domnia Sa. Cuprins de o nesăbuință pe care mi-o explic doar prin faptul că lumina amintirii marelui ierarh mi-a anesteziat spiritul de conservare, am acceptat pe loc. Peste o lună când mi-a fost trimis afișul si m-am găsit singur acolo, alături doar de niște violoniste, am regretat amarnic. M-am perpelit cel puțin o noapte, îndoindu-mă că aș putea cinsti memoria Părintelui cu un discurs cât de cât normal din mai multe rațiuni.
În primul rând, cu siguranță urma ca sala să fie plină de oameni care au lucrat decenii cu Părintele Bartolomeu. Vor exista oameni care i-au fost adevărați fii spirituali și discipoli. Eu nu sunt vrednic de asta pentru că sunt un biet mirean care mai are multe de învățat până să înțeleagă alchimia spiritual a credinței. Nu mă simțeam nici măcar un credincios prea disciplinat si poate chiar sunt prea păcătos pentru a merita această onoare.
M-a mai liniștit doar gândul că s-ar putea ca totul să fie rânduit și cei care, astăzi,  acceptă  să stau în fata Domniilor lor au avut probabil un gând: dacă despre memoria marelui nostru Părinte poate vorbi un gângav, însemnă ca Preasfinția așa a avut o viață grăitoare în sine. Dacă aura-i de sfințenie o zărește un bicisnic ca și mine, atunci este o dovadă vie că părintele a lăsat o lumină care nu va pieri niciodată.
În plus, am gândit atunci cu spaimă, că eu nu am fost de la început un admirator al Părintelui. Eu am vazut umbra Sfinției Sale crescând cu greu. Nu am înțeles de la început intervenția sa în politică, l-am bănuit de partizanat politic și nu mai era mult și credeam toate lucrurile nedrepte care se scriau de către dușmanii Ortodoxiei sau dușmanii României și Ardealului. La început, am citit cu suspiciune unele din scrierile Părintelui. Am făcut cum însuși Sfinția Sa a recunoscut suspicios fiind față de Patriarhul Iustinian. Aproape că m-am uitat pe gaura cheii să văd dacă seara, în intimitatea chiliei, se pune în genunchi și se roagă.
Nu m-am raportat la figura sa intelectuală cu smerenie, ci cu judecata aspră. Pe măsură însă ce ajungeam să-l înțeleg cercetarea mea a devenit mânată de un spirit de solidaritate, apoi de iubire și când se pregătea să treacă la cele veșnice cu un sentiment de disperare că se prăbusește o lume pe care speram s-o putem ajuta să rămână în picioare.
De fapt singura marturie sau evocare adevarată, sigură pe care pot să o fac este propria mea convertire.
Am început asftel să fac notițe pentru vorbirea mea despre Părintele Bartolomeu înțelegând riscul acesta ca o penitență, ca o meritată plată a necredinței și suspiciunii mele nătânge, o  pedeapsă pentru că am fost Toma Necredinciosul. Dar m-a consolat tot un gând al Părintelui Bartolomeu: ”Toma nu e necredincios prin structură, ci mai degrabă ipostaza omului care exclamă: e prea frumos ca să fie adevărat!”. A fost necesară o singură clipă – primul moment al întâlnirii cu Hristos Cel Înviat – pentru ca Toma să rostească impresionanta mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan20, 28).
Evocarea mea caută astfel  să deslușească marile lecții pe care Eu le-am primit de la Omul, Intelectualul și Înaltul ierah al Bisericii noastre care a fost Bartolomeu Anania. Am căutat să găsesc cele 10 porunci, ultimele, pe care ni le-a lăsat drept învățătură și poruncă. 

1. Teologia este nuanță, nu o distrugeți simplificare și mecanicism!
Mitropolitul Bartolomeu a întemeiat prin viața și opera sa o teologie a nuanțelor, a creat o meta-filozofie a limbajului și o reîntemeiere a dogmei.
A încercat cu precizie de bijutier să reclădească sensurile adânci ale ortodoxiei, dar legând credința și spiritualitatea ortodoxă de ziua de azi. La 18 ani, după ce i s-a jucat prima piesă de teatru, a avut revelația forței cuvântului. O tânără a venit și i-a spus: ce fericit trebuie să fii Dumneata. Ai pus pe hârtie o lume și vezi ca ea se naște și se mișca așa cum ai vrut!
A crezut în forța cuvântului care multiplică, instaurează, aduce lumină și risipeste umbrele. Poate de la Ioan Gură de Aur sau Apostolul Pavel nu am cunoscut un mai puternic ierarh care să creadă în forța transformatoare a Cuvântului. A căutat mereu să aducă o nouă lumină, un sens nou, să ne trasmită că lumea este mai mult decât vedem, gândim sau credem.
În conferința sa celebră deja despre corupția spirituală lansează o teorie interesantă despre cele două lumi ale limbajului. O lume materială cotidiană în care cuvintele au un semn și posibilitatea de a converti cuvântul domestic în dublul sens din lumea spirituală. A făcut-o magistral când la cererea unor studenți a căutat să întemeieze sensurile CORUPȚIEI SPIRITUALE. A vorbit într-o splendidă erudiție semiotică și intuiție semiologică despre PÂINE, APĂ, CALE, FOC, ADULTER, dar mai ales pe cel de corupție unde spune: a corupe înseamnă a altera, dar NU DOAR PRIN DESCOMPUNERE, DAR ȘI PRIN AMESTEC. Corupția, ne spunea, este și amestecul valorilor cu nonvalorile, a oamenilor, dar și diferite sincretisme reliogioase sub masca falsă a ecumenismelor de tot felul.

2. Purificați porțile percepției, așa o să rafinați cunoașterea!
William Blake spunea: ”Dacă porțile percepției ar fi purificate, totul i-ar părea omului așa cum este - infinit”, iar demonstrația Părintelui Bartolomeu despre inexistența morții este o minunată dovadă de purificare a viziunii și despre posibilitatea noastră reală de a intui, a înțelege infinitatea existenței și a vieții.
Moartea nu există, este o trecere, o punte, ei bine, dragii mei, între moarte și somn este vreo deosebire? Moartea nu există, nu trebuie să ne temem de ea. Nu există moarte pentru că există Învierea, moartea este doar o sincopă. Moartea nu există pentru că nu moare în om sufletul și destinul sufletului. La final, în marea trecere, omul îşi pune sufletul în mâna Domnului.”
Inima este fereastra sufletului. Dacă sufletul e murdar cum să- vezi pe Dumnezeu? se mai întreba retoric, părintele nostru Bartolomeu Anania.

3. Păstrați-vă demnitatea națională într-o Europă care și-a pierdut strălucirea sa umanistă!
Nu poți fi un bun credincios dacă nu ști cine ești, nu poți fi un om întreg dacă nu îți respecți rădăcinile și credința, ne spunea adesea Părintele. Europa își caută un suflet, iar noua ne caută un drăcusor, spune areferindu-se la initiativele turistice legate de Dracula și ritualizarea
Nu vă lăsaţi umiliţi, ne spunea Părintele când noi ne prosternam unei Europe consumeriste care ne dădea cu băţul peste degete, ne e greu să fim trataţi ca nişte primitivi, cu toată sărăcia noastră, uitîndu-se că dacă suntem astăzi săraci şi înapoiaţi datorită comunismului, este şi prin faptul că Occidentul ne-a livrat, aproape gratuit, acestuia. Lucrurile acestea sunt ştiute. Cred că Apusul nu are dreptul să ne umilească, aşa cum a încercat şi încearcă.”
Nu aşteptăm spiritualitate din Occident, pentru că nu o are. Uneori suntem trataţi ca nişte “balcanici”, uitîndu-se că suntem la nordul Dunării şi că, geografic, nu facem parte din Balcani. Ei, şi dacă am face? Alexandru Paleologu spune că, la urma urmei, chiar daca am fi balcanici n-ar fi nimic ruşinos în asta. Platon, Aristotel şi Sofocle au fost balcanici. Iar eu aş adăuga: toată doctrina teologică a lui Toma d’Aquino s-a sprijinit pe Aristotel, pe un balcanic. Iar dacă este vorba de civilizaţie, ar trebui să ne amintim că, în jurul anului 1000, bazileii şi principesele Bizanţului aveau băi de marmură, în timp ce curtenii lui Carol cel Mare se scarpinau de păduchi şi râie”.

4. Păstrati-va demnitatea umană, este lucrul cel mai important! Demnitatea se păstrează prin cultivarea excelenței, nu prin vorbe si gesturi izolate
De fapt, Părintele a fost un propovăduitor al excelenței. În tot ce facem, viața fără excelență este viața degradată, este o sub-viață, ca și viața fără Dumnezeu.
Să luptam cu mediocritatea, să ne deșteptăm! Asta este purificarea percepției, care va duce la o purificare a vieții și a sufletului. În fiecare predică încerca să facă acest lucru, iar dacă am lua un tratat de sociologie vom vedea că nici un aspect al vieții sociale nu a fost lăsat pe dinafară: de la familie, la asistența sanitară, de la economie la ideologii, de la internet, la planificare familială sau violență mediatică.
Părintele nu cerea ruperea de lume, asceza extramundană, ci lupta pentru a schimba lumea și regulile ei.
Am înțeles din predicile Părintelui Bartolomeu că Excelența pe care ne-o cerea nu se poate obține doar prin raportarea la lumea noastra cotidiană. Societatea ne cere lucruri vulgare, adaptări. Excelența se obține printr-o confruntare cu sinele, printr-o luptă teribilă cu slabiciunile și imperfecțiunile ființei noastre de lut.

5. Păstrați-vă libertatea și practicati propovăduirea libertății ca și condiție a credinței.
Părintele a propovaduit libertatea ca nimeni altul, găsim în paginile și în predicile Mitropolitului poate cele mai frumoase pagini despre libertate scrise la noi, dar și un exemplu al trăirii în spiritul libertății. Grigorie din Nisa scria: ”Omul a devenit asemănător cu chipul lui Dumnezeu și fericit când a fost înzestrat cu libertatea”, iar Părintele visa la o Ortodoxie ca religie care te face liber! Libertatea nu se folosește, Libertatea se trăiește, trebuie să-i adaugi mereu noi forme. 
Sentimentul de libertate nu m-a părăsit niciodată în viață, spune Bartolomeu Anania. Și-a folosit libertatea, chiar atunci când s-a rătăcit!
Trăţi-vă tinereţea, e a voastră şi trebuie s-o trăiţi înainte de a fi prea târziu! Îi îndemna apoi să se ferească de primejdiile tinereţii şi să-şi păstreze sănătatea sufletului. Din orice viciu şi credinţă rea este o cale de întoarcere, o singură cale greșită nu are drum de întors: consumul de droguri, spunea el de câte ori se adresa tineretului.
Numai oamenii liberi au curajul de a înfrunta moartea, spunea Bartolomeu.  Oamenii care nu trag umbre după ei sunt oameni liberi care nu se tem de defaimare și de nimic!
Dacă vom trăi sub semnul pedepsei, mare lucru nu putem aștepta nici de la viața noastră nici de la Dumnezeu”.
Întrebarea esențiala care ne-a lasat-o și la care trebuie să răspundem în fiecare zi, ca la un adevărat examen: ce facem cu libertatea noastră?

6. Reclădiți solidaritatea umană și socială!
Unele dintre paginile care unesc opera de ultim deceniu pe care ne-a lăsat-o Părintele se referă la drama lipsei de comunicare. Este nevoie ca oamenii sa se apropie sufletește și fizic, unii de alții, prin vizite, prin excursii, prin călătorii, să nu aștepte totul de la televizor și de la internet, spunea insistent în predici, căci dacă vom ajunge să ne cunoaștem, să ne iubim, să ne urâm, să ne căsătorim, să ne înmormântăm doar prin internet, atunci într-adevăr ne vom înstrăina cu desăvârșire unii de alții.
Sfârşitul lumii va veni, ne avertiza foarte serios, sfârșitul lumii este când vor dispărea cărările dintre casele noastre. Minunată metaforă, imagine de o expresivitate tainică!
A creat programe de reumanizare a spitalelor promovând ideea că medicul trebuie să simtă ca în fața lui este un om, nu un caz de rezolvat. Credea cu tărie că prin comunicare putem ieși din akedia colectivă, din descurajare și lașitate. Observa cu tristețe și alarmă că s-a generalizat akedia, un sentiment al lehamite și descurajare, o stingere a luminii interioare, a speranței,  akedia este boala a sufletului colectiv.
Oamenii se izolează unii de alții și pustiul câștigă teren este una dintre ultimele îngrijorări ale Părintelui Bartolomeu.

7. Nu vă folosiți de defectele poporului nostru, el are nevoie de disciplină și conducători severi.
Părintele nu a fost un păstor blând, ci unul aspru, un suflet zbuciumat. Un dascăl sever care nu admitea să confundăm Binele cu Răul, cum spunea adesea. Nu i-a plăcut să confunde iubirea cu libertatea fără de sens sau viaţă trăită fără valori.  
Era necruţător în judecată, dar amesteca totul cu o duioşie de războinic retras printre nepoţi. Fiecare ocazie prin care se întâlnea cu mulţimea era una pentru o lecție, dar nu o lecție de dogmatică, ci una de viaţă trăită cu simţire şi credință. Era necruțător cu conducătorii, dar şi cu preoţii, însă înţelegător cu cei tineri. De câte ori era în public, se adresa celor tineri într-un capitol special din predica sa. „Trăiţi-vă tinereţea, e a voastră şi trebuie s-o trăiţi înainte de a fi prea târziu!". Îi îndemna apoi să se ferească de primejdiile tinereţii şi să-şi păstreze sănătatea sufletului. Din orice viciu şi credinţă rea este o cale de întoarcere, o singură cale greşită nu are drum de întoarcere: consumul de droguri, spunea el de câte ori se adresa tineretului.
Un păstor cu care ne-am obişnuit mai greu, dar pe care l-am iubit apoi pentru că era drept şi înțelept. Am înţeles din fapta şi vorbele sale că neamul nostru are nevoie de dascăli şi preoţi care să ne conducă, nu să ne cultive lenea şi îngăduinţa pentru pierderea orientării într-o viaţă trăită fără sens. „Poporul nostru are nevoie de reformă morală, trebuie să stârpim minciuna, hoţia, tâlhăria şi drumul ocolit", spunea Părintele cu vocea lui blândă, profundă, caldă care se transforma în tunet ce cutremura Catedrala Ortodoxă din Cluj atunci când spunea aceste cuvinte.

8. Trebuie luptat până la capăt, pînă la victoria in toate razboaiele noastre esentiale
Ne-a spus tuturor ca avem dreptul să pierdem și a pornit luptele esențiale, războaiele noastre obligatorii. A cîștigat victorii în toate bătăliile din aceste războaie, dar este de datoria noastră să le ducem mai departe. Moștenirea Gojdu este unul dintre războaiele uitate de noi, dar nu avem dreptul să lăsăm această bătălie a Ardealului pe mâna politicienilor.
Bătălia pentru Mitropolie am câștigat-o, dar cu pierderi, iar iîn acets moment nu cred că trebuie sa abandonăm și nici să îl lăsăm singur pe Mitropolitul Andrei.
Bătălia împotriva corupției spirituale și sociale și bătălia pentru umanizarea spitalelor sunt războaie pe care trebuie să le ducem cu toții.

9. Intelectualul român este intelectual creștin, altă cale nu există
Porunca principala este tocmai lectia de viața pe care ne-a dat-o, cea de intelectual complet al culturii și credinței noastre. Poet, dramaturg, tălmăcitor al Bibliei, intelectual angajat.
Părintele ne spunea că intelectualul este cel care trebuie să lupte în numele poporului său cu DUHUL PERFID AL ACESTEI LUMI.
"Se instaurează încetul cu încetul un duh perfid, care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul. Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă "orientare comportamentală". Cuvinte nobile precum "prietenie", "prieten", "prietenă" se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează "program de sănătate anti-sida", destrămarea familiei se numeşte "planificarea familială", crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă din meditaţia transcendentală, sărăcirea spiritului devine globalizare, invadarea unei ţări se cheamă "război preventiv", terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Iuda se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii, dar şi prin creştinătate".
Intelectualul, mai spune Părintele Bartolomeu, trebuie sa lupte cu ISTORIA ASTA NENOROCITA ȘI PERVERSĂ, nu trebuie să acceptăm totul ca un dat, nu trebuie să rămânem cu capul plecat.
Intelectualul trebuie să aducă lumina: ”Atunci când ești în fața televizorului ești singur, pentru că vezi acolo numai ceea ce vrea televizorul să-ți transmită. Dar aici ești în fața lui Dumnezeu, a slujitorilor Lui, și laolaltă umăr lângă umăr cu frații tăi, și simți comuniunea, [care este ceva] mai mult decât comunitatea. Și aceasta pentru ca cei care au venit aici, și-au adus aminte ca sufletul lor este cel care are nevoie de înnoire, iar înnoirea se face și prin rugăciune”.
De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul şi nu anticipăm capătul drumului?, spunea Bartolomeu. Intelectualul trebuie să ajute pe oameni să vadă in viitor, să vadă țintele, să nu se descurajeze, să ajute pe oameni sa vadă scopul dincolo de obstacole, adică să facă obstacolele transparente.
Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare”.
Intelectualul creștin este diferit de ceilalți, l-am întrebat odată pe Mitropolitul Bartolomeu. Da, a venit răspunsul, el folosește metodele intelectuale chiar științifice, dar aduce în demersul și misiunea sa valorile creștine.

10. Respingeți egolatria, lepădați-vă de Sine
Viața trăită în egoism este viață ratată, viață inutilă, considera Mitropolitul Bartolomeu.
Ei bine, dragii mei, de îndată ce ai renunțat la egoism, ai renunțat la egocentrism și te-ai lepădat sau ai respins egolatria, înseamnă că te-ai lepadat de tine. Aceasta nu înseamnă să te rănești, nu înseamnă să te negi pe tine însuți, rămâi o persoană demnă și întreagă, cu rostul tău în familie și în societate, cu dreptul tău de a viețui onorabil în lumea aceasta, dar în masura decenței și în măsura smerenie”.
Sacrificiul pentru ceilalți a fost cea mai importanta lecție de viata pe care ne-a dat-o Părintele. Lucrarea începută de Părintele Bartolomeu merge înainte și noi trebuie să ne grăbim ca să ținem ritmul.

***

După o noapte în care am terminat acest text, dimineata am gasit pe email un text pe care mi l-a trimis un blogger, care nu cred că știa că trebuie să fac o evocare a marelui cărturar și păstor ortodox. Textul este următorul :
Cei ce trăiesc în lumea reală și nu schițează adevăruri pe genunchi în redacții mondene știu bine că există o felie uriașă de ortodoxie de paradă, plină de gesturi largi, arogante, și trâmbițe asurzitoare ale celor dornici de laudă, după cum mai există și o felie uriașă de fără-de-noimă, cu oameni trecuți pe de-a-ntregul în lumea lăcomiei dominată de ban. După ce excluzi, firesc, aceste două felii uriașe, ceea ce rămâne, o felie modestă dar bine alcătuită, poate fi analizat și apropiat de românismul creștin-ortodox valoros, trainic. Ei bine, de această felie modestă din societatea românească ar trebui să ne agățăm ca de o speranță fundamentală, fără de care suntem pierduți. Pentru că identitatea noastră dispare cu fiecare pas înapoi pe care îl face ortodoxia românească în fața valurilor uriașe de tentații ale lumii fără Dumnezeu, ori cu Dumnezeu măsluit, fără cultură și fără limbă, ale lumii în care omul este rege orb, și sclav totodată, al unei orbitoare sărăcii.
Să avem mare grijă de ortodoxie, ca de viața noastră, altfel vom deveni cetățeni fără căpătâi ai nimicului”.

CETĂȚENI FĂRĂ DE CĂPĂTÂI AI NIMICULUI, parcă ar fi vocea Părintelui Bartolomeu.
În fiecare clipă personalitatea Părintelui Bartolomeu crește prin influență asupra noastră. Prin AUTENTICITATEA TRĂIRII ȘI CREDINTEI, autenticitatea pe care ne-a transmis-o nouă indiferent dacă am vrut sau nu.
Sper că tăria spiritului să ne păzească atunci când curajul nostru nu ne ajunge pentru a da luptele noastre pentru Romania, pentru Transilvania și pentru credința noastră și pentru a ne regăsi pe noi înșine.

L-am auzit odată pe Părintele Barolomeu vorbind cu inegalabila-i voce despre sfinți ca fiind ambasadorii lui Dumnezeu. Sper că nu e o blasfemie și nici o erezie dacă spun că pentru noi, Bartolomeu Anania este Ambasadorul nostru în Împarația de dincolo de albastru a lui Dumnezeu. 





13 mai, 2013

UN ZBOR SIGUR SI PLĂCUT


Meditație pe drumul Taromului

 




Când ești singur deasupra lumii, la 28.000 de picioare, viața pare mai îndepărtată și suferința mai fină. Ca o ciocolată amăruie elvețiană de bună calitate, ca o scrisoare pe hârtie fină care te taie la degete ca un bisturiu travestit în inocență. Te trezește din reverie doar vocea caldă și tristă a stewardesei care spune că ”echipajul este la bord pentru a vă asigura un zbor sigur și plăcut”. Chiar așa, un zbor sigur și plăcut, întotdeauna simți așa când esti deasupra României, doar că țara noastră este mică, nu este mare ca America sau Rusia, iar zborul până la Cluj este mai scurt de o oră. Ce bine ar fi dacă în fiecare săptămâna ai zbura măcar 10 ore, mai aprope de Dumnezeu, dincolo de nori și ai putea să te bucuri de întâlnirea cu tine însuți, cu telefonul închis și fără legăturile tale sociale, multe, foarte multe, demne de un sociolog hipersocializat.

Ți-ai închinat toata viața prieteniei și tovărășiei, dar oare de ce te gândești instinctiv că zborul până la Cluj e atât de scurt și atât de repede va trece senzația plăcută a plutirii peste lume? Doar vreo patruzeci de minute pe care trebuie să le guști ca o excursie în cealaltă lume, unde lumina vine de peste tot și orice suferință a dispărut, iar jos te așteaptă constatarea că semenii tăi sunt tot mai negustori, mai hotărâți să adune, să grebleze, să facă provizii, să caute comori în orice gest, în orice mișcare și în fiecare clipă. Când într-o dimineață o să-ți vină să zbori să fii sigur că se poate face asta chiar fără aparatele grele de la TAROM, dar mai bine ar fi să nu te încrezi prea mult în asta, un prieten sigur ți-a deșurubat  ceva la aripa stânga atunci când te-a îmbrățișat de bună plecare și ti-a spus că îți ține pumnii ca să reușesti.

 Mai puțin de o oră o să poți sta deasupra suferinței pe care o poți anticipa privind lansarea volumului tău de poezie unde prietenii o să-ți ceară să împarți cu ei drepturi de autor, deoarece ei te-au ajutat să simți din nou durerea și că amprenta sufletului tău pe foile albe să semene cu o pată de sânge, vai, atât de reală, cum se vor extazia doamnele sofisticate, cu rol de neveste.  Și tu, fraiere, care credeai că poezia pe care o scrii pe ascuns este singura formă de umanitate pentru care nu trebuie să cheltuiești nimic, doar zilele și nopțile tale.
 
La 28000 de picioare, cu un mic pahar de vin roșu în mână, aștepți să treacă mirarea că ai putut fi așa de tembel încât să afli doar la 50 de ani trecute fix că puteai să fii mai atent, poate chiar mai deștept, dacă nu un pic mai pragmatic, cum te sfătuiește tot mai des prietenul tău cel mai bun.  Poate că nu ai fi fost în situația penibilă de a-ți  da seama doar acolo sus, deasupra norilor și cu o lună rotundă la hublou, că toate plăcerile prietenilor au devenit și plăcerile tale, că prietenii lor sunt prietenii tăi, chiar și dupa ce ei s-au certat, că viața personală a ta nu mai există, că nimic nu ai păstrat doar pentru tine, ai împărțit totul, din tot sufletul, din toata ființa.

Bine că măcar poți să te bucuri pentru că zilnic primești câteva likeuri și vreo încurajare de la vreo fetiță de 16 ani care va constata citind blogul că și tu gândești ca ea și că ar trebui să ridici capul sus, să mergi mai departe pentru că gândești frumos și viata o să-ți facă dreptate într-o zi și ție, și ei, și colegului ei de clasa tocmai părăsit de o iubită prea proastă să aprecieze versurile lui Nichita și florile rupte din magnolia unui preot din Andrei Mureșanu.

Nu-i nimic, îți spui, am renuntat câteodată la visele mele pentru visele lor, dar eu am atâtea vise încât pot să dau la tot cartierul sau chiar la tot orașul, poate chiar la toată România care a uitat să mai creadă în ceva.  Nu-i nimic că nu ai  păstrat nimic doar pentru tine, dar ți-au rămas aceste picături de sânge pe care unii le văd ca pe niște frumoase flori roșii pe cămașa ta de in. Ai talentul de a scrie frumos, îți spun unii, dar ei nu știu că a scrie frumos este o mare tristețe, o mare durere revarsată pe foile albe.

La 28 000 de picioare, singur în cușca de la business, cu tableta pe genunchi, ai vrea să nu se mai termine zborul acesta minunat pe deasupra mușuroiului de furnici flămânde și deasupra semenilor tăi rămași jos ronțăind, ronțăind, ronțăind și obsedați de bani și de crize, de relații folositoare și obositori în jelania lor ca lumea asta merge așa de prost.

Ai crezut că prietenia este o valoare dar nu știai un lucru pe care îl știau toți ceilalți: ea nu poate fi dusa la bancă sau ipotecată sau măcar acceptată la o casă de amanet pentru a plăti un chef la crâșma noastră cea de toate zilele.

Deasupra lumii, la 28.000 de picioare, pe drumul Taromului,  e liniște și tu poti scrie bine și fain că prietenii sunt și ei folositori la ceva, evident în orice situație poți să le tai o chitanță,  iar cel care are cei mai mulți prietenii poate fi un afacerist prosper. Fiindcă trebuie să aterizezi peste câteva minute te gândești că trebuie să ajungi jos cu o concluzie serioasă. Acolo jos, viața e mai dură decât aici, deasupra pământului, și trebuie să te obișnuiești și tu să tai chitanțe tuturor, nimeni nu rezistă altfel, vorba prietenului tău. La repezeală, gândești că poți să-i tai o chitanță și lui Dumnezeu deorece în mare măsura ai repectat decalogul, ai ținut post de câteva ori, ai fost cuminte în copilărie. Cu siguranță are dreptate prietenul tău când te critică pentru că nu ești pragmatic, că nu știi să-ți dorești destule, că nu știi să faci bani. 

Când stewardeza anunță ”că ne pregătim pentru aterizare” tremuri de frica faptului că nu te-ai putut gândi destul de repede la ceva pragmatic ca să fie mulțumiți prietenii tăi de tine și chiar ai senzația că ai găsit soluția cea mai bună să pari și tu bărbat, cu carnet de conducere și respect de sine. Hai să ne taiem facturi reciproc, dragi prieteni, o să le spui, asta este cred  o idee pentru care o să mă strângeți în brațe și o să tăiați vițelul cel gras, ca la întoarcerea fiului risipitor.

 Pentru un gând bun și o strângere de mână niște bani acolo ca să iasă bine bilanțul contabil de la sfârșitul lunii și să ne închidem cât mai bine pe plus la finalul anului financiar. Putem să ne tăiem facturi chiar dacă solidaritatea nu înseamnă nimic, iar prietenia încă nu știm ce valoare are pe mercurial. Lăsăm piața să ne spună cât valorează ele, oricum piața este noul Dumnezeu al vieții noastre politice și sociale. O urare de sănătate poate fi trecută pe chitanță, o strangere de mână poate avea tariful ei, iar imbărbătarea chiar merită să aibă și o expresie financiară.

Cu primăvara trebuie să ai un contract de furnizare de optimsm și mireme de flori de cireș,  iar cu profesorul tău care te-a învestit cu rolul de matador al cauzelor cumsecade o să negociezi un contract sau un barter, pentru că este pensionar și nu prea are bani.

 Te simți mai bine, nu îți mai este frică  de reîntoarcerea în lume, printre prietenii tăi pragmatici și realiști.

Visezi să poți adormi acolo sus, deasupra suferinței cu 28.000 de picioare, iar mâna stewaedesei triste să-ți mângâie ușor fața de barbat trist, trecut de cincizeci de ani, ca o asistentă medicală, ca o moarte care vine tiptil, fără durere.  Visezi că ai adormit și că viața printre stewardeze și prieteni poate fi un zbor sigur și plăcut.

 Gata, ai luat hotarârea care trebuie, ești și tu în rând cu lumea și poate că o să uiți și gândul pe care l-ai scris în noaptea de Inviere, nici nu mai știi la ce oră, doar că l-ai găsit dimineața pe prima pagina a carnețelui tău, proaspăt cumpărat:

Dumnezeu vine la tine doar cand ești singur!


 

09 mai, 2013

DUPĂ ȘASE ANI. CE CRED ROMÂNII DESPRE UNIUNEA EUROPEANĂ?

La 6 ani de la intrarea oficială a României în Uniunea Europeană, românii rămân optimiști cu privire la viitorul Uniunii Europene și cred că țara noastră este pregătită să intre în Spațiul Schengen
Datele provin din studiul ”După 6 ani. Ce cred românii despre Uniunea Europeană?”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES cu prilejul Zilei Europei. Studiul a fost focusat pe modul în care românii percep relația pe care țara noastră o are cu Uniunea Europeană și evoluția a acestor relații pe parcursul ultimilor ani, o parte din datele cuprinse în acest studiu fiind comparate cu studii similare realizate de IRES în 2012 și 2011.
La nivelul percepțiilor cu privire la Uniunea Europeană, cercetarea a relevat, că:
·       Trei sferturi (74%) dintre români apreciază drept un lucru bun faptul că România este membră a Uniunii Europene (creștere de 4% față de august 2012)
·        65% dintre respondenți – în creștere cu 5% față de anul 2012 – cred că România beneficiază de faptul că este membră a UE
·       Jumătate dintre cei chestionați au o imagine pozitivă și destul de pozitivă față de Uniune, 1 din 4 români (26%) are o imagine negativă și destul de negativă, iar o cincime (21%) au o imagine neutră
·       Românii asociază, cel mai frecvent, Uniunea Europeană cu: libertatea de a călători, studia și lucra oriunde în UE (91%), cu pacea (86%), diversitatea culturală (79%), democrația (74%), cu Euro (66%), cu birocrația (64%), șomajul (62%), protecția socială (60%), risipa de bani (58%), prosperitatea economică (56%), cu un cuvânt mai greu de spus în lume (55%), cu control insuficient la frontierele exterioare (55%), mai multe infracțiuni (53%), pierderea identității noastre culturale (47%)
·       Peste 60% dintre români sunt foarte și mai degrabă optimiști cu privire la viitorul Uniunii Europene, dar o treime dintre ei sunt foarte și mai degrabă pesimiști în această privință. Rezultatele nu cunosc variații semnificative față de 2012
·       52% dintre participanții la studiu sunt de acord sau tind să fie de acord cu ideea conform căreia România ar fi fost mai bine protejată în faţa actualei crize financiare şi economice dacă am fi adoptat moneda unică Europeană, euro, 44% însă sunt în dezacord cu această ipoteză
·       60% cred însă că România este privită prost și foarte prost în Uniunea Europeană spre deosebire de 39% dintre români care cred că țara noastră este privită bine și foarte bine
·       În ceea ce privește influența țării noastre în cadrul UE, aproape jumătate dintre respondenți (49%) cred că România se află printre ultimele 5 state, o treime (30%) cred că se poziționează pe la mijloc, iar 15% sunt de părere că ar fi pe ultimul loc. Doar 4% dintre respondenți plasează țara noastră între primele cinci state sub aspectul influenței sale
·       Un procent semnificativ dintre respondenți (86%) sunt de părere că România ar trebui să se comporte de pe picior de egalitate în relațiile cu celelalte țări membre UE
·       73% dintre participanții la studiu cred că relația de coabitare Președinte-Premier a influențat relațiile României cu statele europene, iar 58% dintre acești cred că influența a fost una pozitivă
·       96% dintre respondenți au auzit de Spațiul Schengen, iar 86% dintre aceștia sunt de părere că intrarea României în spațiul Schengen ar fi un lucru bun. 53% dintre respondenți apreciază că România este pregătită să intre în Schengen
·       Jumătate dintre români (51%) cred că Președintele României este respectat în străinătate – acest aspect s-a apreciat cu 16% față de cercetarea similară din august 2012
·       61% dintre români cred, totodată, că Premierul României este respectat în străinătate
·       27% dintre cei chestionați cred că România merge într-o direcție bună – tendință într-o continuă creștere în ultimii 2 ani
·       Percepția cu privire la politica externă a României s-a îmbunătățit față de 2011: 42% dintre respondenți cred că politica externă a României este bună și foarte bună, față de 24% în februarie 2011
 Caracteristicile cercetării:
Volumul eșantionului: 1.324 indivizi de 18 ani și peste
Tipul eșantionului: multi-stratificat, probabilist, reprezentativ la nivel național.
Reprezentativitate: eroare maximă tolerată de ± 2,8%
Perioada anchetei: 8 Mai 2013
Mai multe detalii găsiți în raportul de cercetare și analiza datelor.

02 mai, 2013

Gladiatorul Gennaro, prietenul meu



De aproape 24 de ore cred că Gennaro o încheiat călătoria sa spre Dincolo.
 Dragă prietene, vorbește-le si acolo despre demnitate și libertate. Spune-le că  aceia pe care îi iubim,  cei de jos, umiliți și obidiți, trebuie apărați mai mult, inclusiv de propria lor aplecare spre slugarnicie și sclavie voluntară. 
Eu o să le vorbesc tuturor celor de aici că avem, in fine, un ambasador  acolo, dincolo de portile albastre ale lumii noastre mici.

Nu te vom uita, prietene! 



Atunci când se construieşte democrația într-o țară și societatea se deschide spre lume, spre zona respectivă vin oameni de toate felurile. Și în România, după Revoluția din Decembrie 1989, au venit oameni de diferite categorii din toată lumea. Prima data au venit cei care au vrut să ne evanghelizeze, să ne domesticească întru Cristos, fără să țină cont de informația că am fost creștinați de peste un mileniu și jumătate. Vin apoi cei cu ajutoare,  sau cei care plantează deșeuri toxice ori aduc produse expirate la preturi mici.  Vin și filantropi naivi, repede păcăliți de la aeroport până la Primărie, vin și cei care vor să ne păcălească. Vezi și investitori serioși atrași de forța de muncă ieftină sau tineri pensionari care sprintează pe ultima sută de metri de barbație, cu o gentuța de Viagra și cateva bacnote de 100 de dolari mototolite. Cei mai mulți pleacă repede spre alte zări care se deschid.  Europa ne-a trimis multe din toate aceste tipuri, dar rareori ne-a trimis cetățeni, oameni de la care se învață mai simplu lecția vieții în comunitate, pe care văzându-i și cunoscându-i te poți bucura că îți predau lecții fără ostentație, prin modul lor de a fi.  Cum lectia de cetăţenie este rară, o rara avis  este Gennaro Ciancio.

Gennaro a venit în mijlocul comunităţii clujene deschizând o afacere. Nu s-a închis într-unul din ghetourile de vile în care se închid străinii. Am fost chiar mirat să văd cum muncește zi de zi alături de familia sa şi nu pleacă în concediu pentru lungi perioade, cum lucrează de dimineata pînă noaptea târziu, ca un scalv, alături de toţi ai lui. A fost printre cei care au fost păcăliți de parteneri de afaceri, dar și de sistemul corupt al făcătorilor de dreptate din România. Nu a plecat înjurând și nici nu a afişat pe clădirea de la Napoli Centrale, ca un american de la București, Fuck you Romania!
A fost înfrânt in cateva bătălii, dar nu învins. A început o luptă căreia numai un gladiator ar putea să-i patrundă înțelesurile. Gennaro a scris două cărți și le-a publicat, pe cheltuiala lui, demascând corupța de sistem din România. Unii se uită la el ca și la un Don Quijote care crede în fantasme, cei mai mulți îi aduc aminte că o carte sau 10 cărți nu schimbă nimic într-o tara coruptă , dar explicația cetățeanului european Gennaro este simplă și poți crede chiar că este un discipol al lui Habermas: există spații publice ale democrației care trebuie ocupate de oameni, sunt zone de protest pe care dacă nu le ocupă cetațenii, le ocupă puterea. Ați vrea să vină cei de la putere, să ocupe aceste spații, să mimeze ei opoziția? Cetățeanul plătitor de impozite trebuie să-ţi folosească toate drepturile, iar dreptul de a protesta a fost cel mai greu câștigat și se pierde cel mai ușor, ne arată toată istoria. Mi-a spus aceste lucruri textual, între două blaturi de pizza pe care le pregătea, dar lecția cetățeanului european  Gennaro este uluitoare. L-aș vota oricând pentru a mă reprezenta, alături de echipa social democrată, în Consiliul local al orașului meu. De la el putem învăța un adevărat catenaccio pentru apărarea drepturilor noastre de cetățeni.

Așteptăm din partea Italiei, țara lui Gennaro, ca și din partea altor europeni, bani pentru investiții. Vrem să vină cunoașterea și tehnologia unor țări avansate. Aceste lucruri vin, mai  mult sau mai puțin în ritmul așteptat de noi.  Ne învață management sau marketing, ne amețesc cu teorii despre leadership sau programare neurolingvistică aplicată la afaceri. Dar lucruruile se schimbă cu greutate, câteodată merg serios înapoi. Tinerii pleacă și societatea rămâne tot neperformantă. Resursele se risipesc aiurea, școala este tot mai proastă, politicienii tot mai demagoogi, iar corupția tot mai subtilă. De ce se întamplă toate astea? Pentru că nu ne organizăm, nu ne pasă de ce se întamplă în jurul nostru și mai ales nu acționăm pentru a ne pune în practică ideile, pentru a ne face dreptate, pentru a schimba ceea ce nu ne place, pentru a ne realiza visele. Suntem înfrânţi încă de dinainte de a începe lupta vieții, spectatori la propria noastră dramă, sinucigaşi ce desăvâșim cu voluptate opera de ucidere a viitorului copiilor noștri. Prin încăpățânarea și modestia lui și a familiei sale frumoase, Gennaro ne dă o lecție de cetăţenie europeană. O lecție a unui om liber și mândru, niciodată învins atunci când trebuie să se lupte pentru demnitatea ființei lui.  Nu de la turiști și investitori, nici de la funcționari sau de la comisari europeni o să învațăm noi, românii, să trăim într-o societate deschisă. Doar oamenii vii, cetîțenii liberi veniți din tări în care este posibila libertatea, ne pot servi lecția despre firescul luptei pentru apărarea demnității de cetățean. El face pâine, plantează copaci, crește copiii și scrie cărti. Își apără liberatatea și ne ajută și pe noi să ne uităm în oglindă, să ne vedem capul plecat și să ne auzim zornăitul lanțurilor.  Mulțumim, prietene Gennaro Ciancio!


Am scris rândurile de mai sus cu mai bine de șapte ani în urmă. Găsisem în prietenia lui Gennaro primul model de cetățean adevărat, de cetățean care și-a construit singur  demnitatea de a sta mereu drept. Uneori semna textele sale cu expresia un ”om oarecare”, dar cel mai mult mi-a plăcut semnătura lui ”Gennaro Ciancio – întotdeauna nemoderat”.  M-a integrat familiei lui și am înțeles mai bine că prietenul meu, gladiatorul, nu lupta pentru sine și nici pentru cei apropiați, el lupta pentru apărarea condiției umane, că viața lui ardea ca o făclie pentru eliberarea omului din servitutea voluntară. I-a scris Președintelui Iliescu în apărarea poporului român și Președintelui Italiei pentru apărarea țiganilor noștri, a scris cărți și și-a crescut copiii frumos, a construit echipe și a încercat să-i învețe pe cei mai tineri ce înseamnă cetățenie și politică în spiritul dialogului și regăsirii dimensiunii umane și transformatoare. Mi-a fost mie însumi un dascăl în întelegerea angajamentului față de comunitate și oameni.

Scria Gennaro în Transilvania REPORTER, în urma cu câteva luni: ”Trebuie să reaprindem focul speranței care a caracterizat așteptarea pentru o lume mai bună. Trebuie să redeschidem locurile politicii, să ne întoarcem, să discutam și să cerem chiar și cu forța rolul dezbaterii, mai degrabă, decât să acceptăm pasiv un model de societate pe care nu o dorim, un model ales de alții pentru ca noi suntem absenți. Deoarece acesta este jocul. Guvernele sunt, de asemenea, făcute cu mai puțin de 50% din alegători, în timp ce majoritatea rămân acasă.”
Credea cu toată ființa lui că ”votul va fi întotdeauna, oriunde și oricum,  o posibilitate de a alege propriul viitor și de a spori demnitatea unui om liber și activ”, iar omul liber nu se naște ci se construieste pe sine, în timp, prin sacrificii și diferite forme de suferință. Visa ca omenirea să facă un salt etic, să regăsească valorile democrației ateniene, dar asta nu l-a făcut să aștepte ca aceste lucruri să se întâmple pur și simplu.
Nu voi uita niciodată și voi spune întotdeauna studenților mei că tu, prietene al meu, ai inventat ceea ce ai numit ”teoria centimetrului”, vorbind despre viața noastră ca o luptă în care câștigăm ”mici centimetri de libertate, mici centimetri de drepturi, mici centimetri de demnitate, mici centimetri de liniște, mici centimetri de serenitate pentru acele persoane care au muncit toata viața lor, indiferent de regimul care i-a condus, centimetri dintr-un metru care se micșorează din ce in ce mai mult”.
N-o să uit nici postulatul tău, postulat pe care se bazează toată teoria: adică politica de imputernicire, ca definiția cea mai bună pentru  democratia veritabilă.

În fine, prietene gladiator, sunt sigur că Domnul, care în zilele astea te-a chemat la el, ți-a inspirat ultimul tău mesaj politic, de o anvergură cu adevărat profetică.  Merită scris pe o monumentul pe care îl înălțăm în amintirea prieteniei tale în sufletele noastre:
Dar nu sunt pesimist, cred ca spațiile sau centimetri pierduți sunt încă prin apropierea traiului demn, iar demnitatea nu se cere pentru că face parte din a noastra, asa zisa, intimitate mentală. Și oricine poate fugi de sine însuși, chiar și pentru o perioadă lungă de timp, dar vine și ziua dării de socoteală și implicit teoria centimetrului va fi judecată, iar conform părerii mele acele zile nu sunt foarte departe. Viața noastră e toată aici, în această obligație pe care o avem de a lupta: "Quando la strada si fa dura, i duri si fanno strada" (când drumul devine greu, cei puternici își croiesc drumul).”

Gladiatorule, alături de tine am învățat să nu ne fie frică. Nu am apucat vreodată să-ți spun că uneori visez să mă reîntorc acasă cu gândul de a lupta împreună pentru eliberarea comunității noastre de nepăsare și dezgust  și pentru a îmbătrâni împreună. Nu mi-a ieșit, uneori, celor mai buni dintre noi,  zeii le deschid mai repede ușile cerului.

Drum bun, prietene! Fie veșnic pomenit numele și amintirea ta.