01 noiembrie, 2013

Cu pumnii strânși


Mă sună un prieten după un duplex de televiziune Cluj-Bucuresti și mă felicită pentru ce am spus,  dar adaugă, la final, îmi placi, ești din ce în ce mai vehement.  Mă uit la el mirat și îi explic ce greu e să vorbești fără interlocutori, să te uiți în cameră și să auzi întrebările târziu, decalat față de imagine. Ii explic, doct, că din punct de vedere psihologic, cauți în mod inconștient să compensezi distanța pe care o simți față de cei din studioul de la București cu ridicarea vocii. Peste câteva ore un colaborator imi trimite niste  fotografii de la aniversarea a 150 de ani de la fundarea liceului meu, George Coșbuc, de la Năsăud, unde eu vorbesc în adunarea festivă, dar sunt în mai multe ipostaze cu pumnii strânși. Mă mir și eu doarece nu credeam am vorbit cu pumnii strânși pentru foști colegii sau profesorii care au mai rămas, evocând figura angelică a dirigintelui meu. Am fost emoționat și eu, au lăcrimat și unii din sală, dar mă întorc peste câteva ore acasă și pe desktop mă așteaptă pozele. Văd că avea dreptate prietenul meu, fotograful. În toate pozele vorbesc cu pumnii strânși, ca un soldat pregătit de luptă.

 Azi, după curs, discut cu niște studenți și mă chestionează de ce nu am mai scris pe blog de câteva luni și îmi dau seama că au dreptate. Îmi răspund repede, mie însumi: cui să spui, vorba poemului scris în liceu de Ovidiu Nimigean, care dialoga cu un cititor: Ce-ai spune, dragă cititorule, dacă ți-as spune că totul e mare porcărie? Pui degetul la buze și îmi faci semn să tac? Iaca tac, băgati rahat pînă-n gât, și ție ție-e greu să asculți, și mie mi-e greu să vorbesc.

Poate au dreptate, adică, sigur au dreptate, cei care-mi scriu, sunt poate mai vehement, mi-am pierdut o parte din calmul meu de ardelean. Nu e o bucurie să aflu asta despre mine, cred că echilibrul este mai important decât orice. Stoicul meu preferat, Marcus Aurelius, oare ce ar fi spus în această situație? Poate că ar fi spus ”fruntea rece este mai importantă decât inima caldă, dacă vrei să trăiești mult și bune”. Iar nu l-am ascultat, pentru a câta oară?

Care este realitatea care mă bulversează, oare ce parte de realitate mă scoate din sărite,  îmi zic și caut în minte acele imagini ale lumii. Închid ochii și nu văd mare lucru, iar Cesaria Evora, cu vocea ei de bunică, din boxe,  nu mă ajută nici atât. Văd doar un perete alb pe care stau o plasmă subțire HD de ultimul tip și, lângă ea, o gazetă de perete de fabrică, murdară, cu rama vopsită neglijent si cu poze șterse si texte scrise cu letrasetul (pun pariu că nu mai știți ce este asta) și conturate cu creionul colorat. Un amestec hidos între trecut și prezent, între comunism și capitalism, un amestec dintre stagnare și mișcare. Afară coloane de tineri mărșăluiesc prin Cluj și București și nici măcar nu ne chinuim să-i ascultăm, iar ei formează coloane ciudate care mărșăluiesc miriapodic, colindând pe sub ferestrele noastre de veșnici privitori de la balcon. Le spunem hipsteri si viitorul devine un fel de hipster ciudat pe care nu-l înțelegem nici dacă ne uităm prin dicționare, ca și gândacul din metamorfoza lui Kafka. O parte a politicienilor  se uită la ei și așteaptă să obosească, să vină frigul, să ningă, să vină potopul, să plece din stradă. Cealaltă parte a politicienilor ar vrea să crească fluviul lor pentru ca să-i măture pe cei de la putere si puhoiul să-i ducă iar pe ei din nou la ciolan.  Publicul se uită la tot spectacolul si 75% spune că țara merge într-o direcție greșită. Mi-e lehamite să le spun că nu, nu e direcție greșită, dacă ar fi greșită, atunci dai comanda să ne întoarcem la 180 de grade și direcția ar deveni bună. Ca în armată, la stânga-mprejur, soldați, și totul întră pe direcția cea bună. Nu e direcția greșită, fraților îmi vine să le spun, Romania merge aiurea, este în derivă, merge în toate direcțiile și niciunde, se învârtește în cerc, merge spre o direcție necunoscută. Măcar de-ar merge într-o direcție greșită, ar fi mai simplu, am ajunge la comandă si am spune izbăvitorul ”stanga-mprejur”. Ce ar trebui făcut, mă întreabă câte un coleg de navetă, pe avionul ce mă duce in fiecare săptămână la București. Nu știu prietene, habar n-am, până mai ieri aveam senzația că știu, că întrevăd o cale, că mai încălzesc la piept o speranța . Acum ridic din umeri rușinat, nu mai am curajul de a crede că într-o zi ne vom ridica în picioare și o redescoperim drumul demn. Nu mai am nici o idee, simt doar un gol în minte și în suflet. Oare să aibă fiecare popor un moment necesar al rătăcirii în deșert, să fie oare tot patruzeci de ani pentru ca să se lepede de cei cărăra robia le-a intrat în suflete. Dar după patruzeci de ani vor mai rămâne destui care să pună tabăra și să reîntemeieze patria?
Într-o societate fără proiect pierdem în fiecare zi câte o bătălie cu viitorul și noi suntem ținuți în viața de un război cotidian absurd, fiecare cu fiecare, fiecare împotriva tuturor, toți împotriva rațiunii. Cum să construim sub gloanțe, cum să gândim ceva împreună, dacă stăm cu cuțitele pe masă, zi și noapte. Fiecare se refugiază în familia lui mai mare sau mai mică, clanurile se consolidează cu cât mai mulți nași, fini și cumetri. Mulți au început să dezerteze, fug cât văd cu ochii. ”Tu  nu înțelegi că este o nebunie să faci pui în aceste locuri ?” îmi spune un prieten supărat că nu înțeleg. Da, putem reduce totul la mamiferul om care simte viitorul puilor amenințat și fuge îngrozit pe traseele liberei circulații, până nu ne închid ăștia și granițele ca pe-o rezervație. Mă uit cu câtă satisfacție este hăituit un politician care încercă ceva, cum este creată senzația de haos care să-l sperie să se lase, să cedeze, să cadă, să-l lase nervii, să iasă de pe linie. Un fel de linșaj colectiv la care participă deopotrivă bătrânii si copiii, savanții și proștii, ticăloșii de profesie sau sfinții vocaționali. Ce poate să facă, singur, împotriva tuturor? Poate se ticăloșește și el, ca mecanism de adaptare, ori visează să dezerteze la Bruxelles sau la ONU, cu gândul că poate se va întoarce cândva, în alte vremi, cu alte arme. Dulce naivitate, amară plată pentru visul de a realiza ceva pentru ai tăi.

O frenezie a distrugerii, îmi spune prietenul meu stabilit în străinătate, dar unde să fugim de noi înșine.  Mă uit pe stradă și văd și alți oameni care înaintează prin mulțime cu pumnii strânși. Mâinile lor par niște pietre reci crescute la capătul brațelor.  Îmi privesc mâinile, deschid palmele ca pentru o percheziție. Deschise, palmele seamănă cu două păsări blânde, calde și moi. Dacă le lași să cadă pe lângă corp, par două păsări moarte. Cu pumnii strânși n-o să putem niciodată să dăm mâna unii cu alții, nu vom putea construi nimic. Dar cine deschide pumnul primul, cine are curajul să transforme piatra în pasăre, s-o lase sa zboare, s-o lase să se cuibărească în palma caldă a unui semen?

Oare eu pot? Da, cred că pot, dar vreau s-o luăm ușor. Lăsați-mă să exersez mai întâi. In fiecare dimineață, în fața oglinzii, câteva momente …

 

 
 

 

9 comentarii:

  1. Un lucru nu am sa-l inteleg niciodata. De ce dumneavoastra si Rus l-ati sprijinit pe Ponta si continuati sa o faceti. Ce are Ponta in comun cu Ardealul, cu ardealeanul, asa cum il staim eu acun 30-40 de ani ? Cat mai trebuie sa minta, cat mai trebuie sa faca tara de ras pana cand va treziti ?!

    RăspundețiȘtergere
  2. in other words: http://adevarul.ro/educatie/scoala/romAnia-2013-2020-Tara-proiect-Imparatulpolitic-curul-gol-rau-tot-1_5214d15fc7b855ff56fcb544/index.html

    RăspundețiȘtergere
  3. Excelenta scriere!...Felicitari!

    RăspundețiȘtergere
  4. GANDURI EXCELENTE CARE NE EXPRIMA PRIN D-VOASTRA....FELICITARI....MAI SCRIETI!!!

    RăspundețiȘtergere
  5. Mai ieri scriati despre liderii gytanes din Romania care nu acceptau sa coopereze in programe de ridicare si dezvoltare a comunitatii, nu care cumva sa isi piarda puterea si influenta. Acum vad la fel situatia celor care conduc politic Romania, chiar fara nici o diferenta. Ah, ba da, poate totusi una legata de etichetarile de ecoanarhisti si devianti social astfel incat sa se justifice brutalizarile unei jandarmerii asmutite pentru exersarea atitudinii ante-decembriste. De ce credeti d-le Profesor ca cei care au cutitele pe masa le vor da la o parte pentru a va intinde mina, pentru a-si da mina unii cu ceilalti altfel decat pentru a folosi cei 30 de arginti, care mai au si azi valoare? Cuvantul dumneavoastra este superb si ma emotioneaza, dar d-le Profesor de ce sunteti convins ca tocmai dv. sunteti cel care trebuie sa intindeti mina? Pe care din mainile dumneavoastra nu am vazut-o eu, si indraznesc sa spun noi, cei care va citim constant si a ramas neintinsa pina acum, d-le Profesor?
    Acestea sunt ginduri care dor, ca niste suliti aruncate in noaptea grea in care nu mai deslusesti nimic...
    Ma iertati,
    cristina p.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cristina, ai de o mie de ori dreptate, dar trebuie sa speram si sa facem gesturi redundante pentru cei care sunt obsedati de razboaie si au fiinta ratacita de esenta. Trebuie sa avem o infinita rabdare si o nesfarsita mila fata de ei și să cautăm orice cale de a le atrage atentia si de a le dezgheta in imile. Intinde mana cel care intelege, care poate face gestul pe care spera sa-l imite, chiar si cei care nu-l inteleg.
      Ma bucur sa schimb cateva ganduri cu tine chiar de departe.

      Ștergere
  6. Ma gandeam zilele trecute la ce ati scris, recitindu-va. Si va raspuneam, in gand, ca cei care pleaca mai sunt si o alta categorie: cei care nu se mai regasesc acasa sau cei care se simt straini acasa in tara lor si a mosilor lor si care pleaca satui sa auda vesnicul "cui nu-i convine sa plece!". Si pleaca cu gandul ca poate bolnav le-o fi sufletul si s-or vindeca in normalitate ca mai apoi intorsi, sa aiba puterea sa o ia de la capat in lupta cu obida. Caci numai cine nu vrea nu vede lupta de-acolo de acasa, in fiecare zi in cei care rezista si inteleg si pot si vor si stiu cum sa isi intinda mina... Ca de obicei m-ati dezarmat...ramane doar o rugaminte mica sa va adresez: nu-i uitati in ruga scrisa si pe cei cu mainile moarte...
    Cu drag, d-le Profesor,
    cristina

    RăspundețiȘtergere
  7. Sa fugi de disperare. Oriunde. Sa fugi de mormintele bunilor si strabunilor tai.
    Sa intinzi mina. Cui ?. Salbaticiunilor care 23 de ani si-au strins pumnii doar sa poata cuprinde argintii. Pentru ei si progeniturile lor. In tara lor.

    RăspundețiȘtergere
  8. Pe cat de adevarat pe atat de trist. Uneori si omul cel mai motivat, optimist si darnic ajunge sa transforme dezamagirea in defensiva. E aceeasi tara pe care o iubiti d-le profesor dar este din ce in ce mai palida si slabita (ideologic, moral, politic, economic si social). Cu toate acestea, dvs. stiti ca un bolnav nu se lasa niciodata in urma.

    RăspundețiȘtergere

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...