02 martie, 2013

A simți


 
 Recent au venit la mine trei foști studenti de acum 15 ani, cărora le-am fost și îndrumător de an sau, cum spun ei, ”decan de suflet”. Vroiau să ne sfătuim cum să facem întâlnirea de 15  ani pentru că eu nu o facuseră nici măcar pe cea de un deceniu de la terminarea facultății.

Am căutat soluții de comunicare, ei erau sceptici, mă rugau să dau eu un mesaj în locul lor pentru ca pe mine m-ar putea asculta colegii lor răspândiți prin lume. Am reacționat destul de neîncrezător, explicându-le sincer că pe mine, lectorul de atunci, m-au uitat cu siguranță, ei, adică cei ce sunt colegii lor, sunt, cu siguranță, o amintire mult mai vie. La protestele lor i-am supus la un test, recunosc, destul de cretin. Spuneti-mi, dacă vă aduceti aminte, lucruri pe care vi le-am spus la cursul de sociologie generală, unul dintre cursurile pe care le-am predat atunci. Nu s-au așteptat la asta, era un curs de anul I, nu era poate cel mai reprezentativ chiar dacă era curs fundamental și atunci au încercat să îmi aducă aminte de momente speciale, despre analizele de media, despre cursul de publicitate, amintiri despre cursul festiv în care le-am vorbit despre profesie și riscurile ei, despre practicile si votcile băute împreună.

Mă uitam la ei și la fâstâceala lor de oameni mari când una dintre fetele timide ale grupei, care nu vorbise până atunci, s-a ridicat de pe scaunul din biroul meu si mi-a spus: Profesore, nu ne chinui! Poate că am uitat ce ne-ai spus la cursuri, poate am ținut minte doar lucrurile neesențiale, dar sigur nu am uitat un lucru, cum ne-am simțit atunci cînd veneam la cursuri și Dumneata te plimbai printre bănci sau stăteai cu fundul pe catedră și ne vorbeai despre societate, despre instituții sau cultura ca un soft. Ne simteam oameni și credeam cu adevarat că vom putea schimba lumea asta, că suntem obligați să ne apucăm de această treabă. Ne făceai să ne simțim colegi cu tine, iar asta ne dădea încredere. Simțeam că dacă vom citi acele cărți pe care le revărsai pe catedra la fiecare curs sau seminar, viața noastră se va schimba. Imi aduc aminte vocea ta prietenoasă de cate ori îl rog pe fiul meu să nu se oprească din citit, să nu aștepte să primescă ceva pe gratis de la viață. Am uitat tot unii dintre noi, ne aducem aminte o gramadă de lucruri cei cu memorie mai bună, dar cu toții știm ceea ce am simțit de ficare dată când eram împreună, când plecam hai-hui la cercetări de teren, când eram umiliți de unii profesori și veneam în cabinetul tău să ne pansezi rănile. Știm ce simteam când nu mai vedeam nici o cale și te așteptam ore întregi pe banca din curtea interioră de la UBB doar ca să te salutăm și să ne întrebi ce mai facem, cum mai e viața noastră, dacă ”mai trăim, mai iubim, mai murim”. Câteodată, dacă era sâmbata, mergeam cu tine prin librării, la meci  ori la vreo bere.
Unul dintre ei mi-a adus aminte că l-am ajutat pe colegul lui de bancă (a se citi ”i-am pus o pilă”) să fie reexaminat la o disciplină secundară atunci( pedagogie, cred) ca să nu-și piardă bursa, altul mi-a spus că nu l-am lăsat să abandoneze facultatea după două rateuri la examene, iar acum este profesor undeva la o universitate dintr-o țară vecină.
Uitasem toate acestea, viața m-a impins în altă direcție, le-am spus rușinat. Poate că mi-am trădat vocația, le-am spus, am plecat la București, am devenit politician. Și noi, profesore, am uitat multe, dar nu am uitat ce am simțit de cate ori ne întâlneam cu tine, de câte ori veneai la cursuri. E mult mai important decât ceea ce ne-ai spus, decât ce ne-ai învățat. Ce am simțit nu vom uita niciodată!
Aproape că uitasem întânirea mea cu reprezentanții acelui an, dar mi-am adus aminte de aceste eveniment în seara asta, când o prietenă bună a mea, pe care o cunosc doar din spatiul virtual, mi-a trimis o poveste minunată despre o stewardesă și o întâmplare din viața ei. V-o spun și vouă pentru că este noapte și poate că unii sunt singuri și asteptă un semn, un gând ...

 ”Viața mea se rezumă la așteptarea unui sunet idiot. Îmi petrec viața la 10.000 de metri și trebuie să înghit toate prostiile pasagerilor. Obligația mea profesională este ca să accept totul, cu zâmbetul pe buze. La zborul trecut amavut o pereche de gemeni care au plâns non-stop, timp de 7 ore. Sunt convinsă că au adormit imediat după aterizare și, în următoarele două zile, nu se vor trezi decât ca să mănânce.Bing-bang, bing-bang, sunetul se repetă enervant. Trebuie să mă duc la 23B să văd ce vrea. Dumnezeule, nici măcar nu am decolat bine și sunt chemată. E clar, voi avea o zi grea. Gândurile îmi zboară în așteptarea semnalului de la pilot, că decolarea s-a încheiat. Acum sunt supărată, problemele au început să apară odatăcu vizita mamei mele la spital, pentru controlul anual. Îmi aduc aminte cum o luam de mână și… bing-bang, bing-bang. Astăzi sunetul ăsta o să mă omoare, 23B nu are pic de răbdare. Mă uit la colega mea, care-mi face semn că pot să plec. Pilotul a terminat decolarea și a dat semnalul. Mă ridic, îmi aranjez fusta și cu mâna dreaptă îmi netezesc o cută impercetibilă a gulerului. Cu zâmbetul profesional pe figură, dau  perdeluța la o parte și pășesc la clasa întâi. Ochii scanează rapid persoanele de aici. Unul, doi, trei oameni de afaceri, care-și scot laptopurile, un bărbat  între două vârste ce se pregătește să citească o carte și o familie cu doi copii. Mama copiilor îmi zâmbește sincer. Primesc cu multă bucurie zâmbetul ei și o întreb dacă dorește ceva. Îmi răspunde că nu. Până acum stăm bine, la clasa întâi n-o să fie probleme. Mai sunt și câteva locuri libere. Îmi continui drumul pe culoar și mă îndrept grăbită spre 23B. Cum o zăresc, îmi dau seama că este exact persoana care aduce necazurile. Tânără, înfumurată, crede că le știe pe toate și că i se cuvine orice. În mintea ei, toți oamenii de pe Pământ s-au născut și trăiesc numai ca să-i facă ei pe plac. Din păcate, eu chiar va trebui s-o mulțumesc.- Vreau să mă mutați de pe acest loc spune ea cu un glas pițigăiat. Respir adânc si o întreb zâmbind:- De ce doamnă? Care este problema? - Nu vezi că m-ați așezat lângă un negru? Crezi că pot suporta asta, tot zborul? Uuupss! Problemă rasială, îmi spun în mintea mea. Arunc o privire către ceilalțipasageri și văd că toate privirile sunt ațintite asupra mea. Toți așteaptă răspunsul meu. Mi-e greu să spun ceva, mă uit la bărbătul de culoare de lângă ea și-l văd cum se uită șocat la mine, fără să îndrăznească să spună ceva. Hainele îngrijite și privirea inteligentă trădează un intelectual ce pare a merge la o conferință. - Voi căuta să văd ce pot face, doamnă, îi răspund femeii, zâmbind. Mă duc până în spatele avionului. Este aşa cum am bănuit. La “economic” toate locurile sunt ocupate. Știam asta, dar trebuia să mă conving. Simt în ceafă privirile a zeci de oameni. Toți sunt curioși să vadă cum se va dezamorsasituația aceasta tensionată. Ajung din nou la 23B. - Stimată doamnă, după cum am bănuit, avionul este plin… și fac o pauză, în care o privesc și o văd cum stă gata să explodeze de revoltă și de scârbă … singurele locuri libere sunt la clasa întâi. Va trebui să am acceptul căpitanului, pentru a putea muta o persoană la clasa întâi. Dintr-o dată, o văd cum ia o față victorioasă și întâmpină toate privirile dezaprobatoare, cu un aer de superioritate. Toți pasagerii mă privesc supărați. Toți se așteptau de la mine să o pun la punct, pe această femeie. Nu pot să stau să le explic că nu am voie să mă cert cu pasagerii și că nu aş fi făcut decât să pornesc o ceartă inutilă. Ajung la căpitan și-l întreb dacă pot muta o persoană de la “economic”, la “business”, din motive rasiale. Căpitanul îmi spune să procedez cum cred eu de cuviință, ca să rezolv situația. Cuvintele lui “am încredere în tine, știu că te vei descurca minunat” mi-au adus un zâmbet pe buze. Deja mă simt mai bine și acum pot gestiona orice situație dificilă. Cu acordul căpitanului, mă întorc la femeia isterică. Acum zâmbesc din toată inima și încep să vorbesc: - Stimată doamnă, căpitanul a fost de acord. Nimeni nu este obligat să stea lângă o persoană dezagreabilă. Un murmur de nemulțumire s-a auzit în tot avionul. Femeia jubila. Negrul tăcea. Am lăsat murmurul să se stingă și, exact când femeia începea să-și strângă lucrurile, am continuat: - Domnule… aţi fi aşa de amabil să mă urmaţi la clasa I? În numele întregii noastre companii, pilotul vă cere scuze pentru faptul că aţi fost pus în situaţia de a avea lângă dumneavoastră o persoană atât de neplăcută. Dintr-o dată, am fost luată prin surprindere de zeci de aplauze și țipete de bucurie din întregul avion. Toată lumea se bucura alături de negrul, căruia îi zărisem lacrimi în ochi.
 Se spune că povestea este o întâmplare adevărată, petrecută pe data de 14 octombrie 1998 Se zice că, ulterior,  compania aeriană le-a transmis următorul mesaj angajaților săi:  “Este posibil ca oamenii să uite ceea ce le-ai spus. Este posibil ca oamenii să uite ce ai făcut pentru ei.Însă nu vor uita niciodată felul în care i-ai făcut să se simtă.”

E adevarata sau nu această poveste, are prea puțină importanță, majoritatea poveștilor devin adevărate doar dacă le găsim și în viața noastră. 

Good night students, wherever you are…

 

Un comentariu:

  1. Domnule profesor, sunt intru totul de acord cu colegii mei :) Chiar daca v-am fost studenta acum...17 ani :) (la Avram iancu) nu v-am uitat, si nu pentru ca ati ramas vizibil, in viata publica si politica, si nici pentru ca as fi continuat pe drumul sociologiei :)), ci pentru ca ati fost unul dintre putinii profesori pe care i-am apreciat CA OM.

    Asa cum dupa cursurile de psihologie cu Mircea Miclea, mi-am dorit sa invat mai multe in domeniu si am sfarsit prin a face psihologia, de placere, fara sa o profesez, ca o a doua facultate, tot asa si dvs. ati reusit sa ma faceti sa inteleg mai bine si sa-mi placa sociologia, in facultate.

    Nu mai tin minte multe dintre lucrurile pe care ni le-ati predat atunci, dar spun tuturor cu mandrie si in ziua de azi ca mi-ati fost profesor indrumator la lucrarea de diploma in sociologia mass-media.

    Chiar daca ne-am intalnit doar de 2-3 ori dupa aceea, la diverse evenimente, cand ati venit la Bucuresti, si v-am mai „criticat” pe blog sau mi-am exprimat nedumerirea legata de optiunea dvs politica, pentru mine veti ramane unul dintre profesorii preferati, intr-adevar, pe scurt, pentru „felul in care ne faceati sa ne simtim la cursuri”. :)

    Vedeti ca deja sunt 50 de persoane care au dat like pe FB la acest articol, asa ca...fiti sigur ca nu va mintim! :))

    Va doresc multa bafta in continuare!
    Simona

    RăspundețiȘtergere