31 iulie, 2012

REFERENDUM UCIS DE ARȘIȚA VERII ?


Încă o iluzie colectivă


 Când vorbim despre voturi si explicația votului în Romania nimeni nu se apucă să facă o minimă cercetare, măcar cu instrumentele simple pe care le oferă observația. Nu se caută explicații, nici informații , nu se încearcă măcar a se verifica ipotezele, nu îi consultă nimeni pe specialiști. Sunt însă explicatii de tipul  pret –a- penser, cum ar spune francezul, pe care le împartășesc și vlădica și opinca. Una dintre aceste iluzii colective este legatura dintre vot și meteorologie, îndelung teoretizată de analiștii politici, comentatori și marii strategi din politică. Dacă plouă, absenteismul se datorează ploii, iar dacă ninge, oamenii nu ies din casă datorită frigului. Acum, la referendum, a fost caniculă și toată lumea a spus că din cauza caniculei nu s-a realizat cvorumul necesar. Ba chiar unii politicieni au mulțumit reverențios maselor pentru că s-au dus la vot pe asemenea caniculă criminală.

Dar nimeni nu s-a gandit să compare hărțile cu averizarea de cod galben de la INMH cu hărțile prezenței la vot din cadrul raportarilor de la orele 14.00 si 17.00 ale BEC.  Să vedem mai întâi harta avertizării de cod galben de la INMH:


Se poate vedea că pentru aproape tot sudul României și pentru Moldova erau temperaturi care puteau deveni periculoase pentru sănătate. Dar dacă ne uitam la harta raportarilor Biroului Electoral Central o să observam că oamenii din aceste județe se luptau cu canicula și o învingeau, mânați fiind, probabil, de o sete de democrație directă nemaîntâlnită.




Se vede că Transilvania și Banatul, unde era mai răcoare, oamenii nu se înghesuiau la urne. Dacă mergem mai departe și facem harta prezenței raportate la orele 17 nu găsim ceva mult diferit.





E adevărat că nu crește prezența foarte tare între 14.00 și 17.00, oamenii și-au mai tras sufletul, au mers la masă, poate au băut o bere, pentru asaltul de seara și noaptea, perioade în care setea de democrație a fost ostoită prin ștampilarea multor buletine. Este un ritm valabil și pentru ardeleni și bănățeni. Nu mai vorbesc de ungurii de la polul frigului harghitean care au reușit să tragă o gaura albastră în stratul de ozon verde. 
 Dar răcoarea de seara este mai bună oare decât cea de dimineată, sau altul este factorul care influențează mai puternic. Poate întunericul care i-a ajutat pe oameni să-și înfrângă timiditatea? Per total, zona Moldovei și cea a Sudului țării a avut o prezență la vot superioară și nu cred că putem spune că arșița i-a dus pe oameni la vot pentru a sta la umbra cabinei de vot.

Dincolo de glumă, dacă arșița verii se vede că nu este un factor care explică mobilizarea la vot, deci nici nu este o frînă, alți factori au avut impact mai mare asupra prezenței. Echipa tinerilor mei de la IRES a demonstrat prin câteva cercetări din ziua votului și după referendum că un factor mai puternic pentru mobilizare este culoarea politică a primarului localității, factor mai puternic cu precădere în rural. Puteți găsi studiile sociologice pe http://www.ires.com.ro/articol/209/referendum-2012.

În zilele următoare voi încerca să aduc și alte fațete ale unei explicații legate de radăcinile comportamentului politic de la noi. Pînă atunci însă, haideți să nu mai dăm vina pe vreme, mai bine să căută explicații în felul în care sunt vremurile. Poate e aici o meteorologie politică: unii gândesc mai la rece, alții sunt înflăcărați mai ușor cu ideologii sau alte mijloace.


PS.

Le mulțumesc tinerilor mei colaboratori Ionut Bageac și Silviu Iosif pentru munca sisifică de concepție și desenare a acestor hărți.

30 iulie, 2012

Transilvania – un deficit al sentimentului de apartenență politică



Din nou Transilvania a determinat ceva, în sensul că a boicotat referendumul USL. Referendumul ar fi fost validat dacă ardelenii și bănățenii ar fi mers la vot măcar la nivelul mediei naționale. Aproape 4 milioane de ardeleni au lipsit de la vot duminică, 29 iulie.


Sursa: Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES

Politicienii vor da tot felul de explicații, ba că este de vină UDMR sau ungurii cei răi, ba că este boicotul PDL. Sigur, toate acestea au avut o influență, dar nu explică faptul că, de multă vreme, proiectele de la București sunt torpilate constant de votul din Transilvania. Năstase a pierdut în Transilvania, Geonă tot în Transilvania și-a rupt gâtul, iar referendumul a eșuat tot din cauza prezenței mici din Transilvania și Banat ținând cont de ponderea mare pe care această regiune o deține din totalul populației României. Cei care vor spune că Transilvania este pedelistă greșesc, deorece la ultimele alegeri locale PDL a avut o pierdere masivă în Transilvania. Practic dezastrul PDL de la alegerile locale a fost provocat de faptul că Transilvania a lasat din brațe partidul lui Traian Băsescu. Chiar votul împotriva lui Traian Băsescu de la acest referendum arată că Transilvania a depășit faza de ”portocaliu”.

De unde vine acest refuz al ardelenilor de a acccepta proiectul politic care câștiga majoritatea în București, Moldova,  Muntenia sau Dobrogea nu este însă nici o enigmă.  Factorul cel mai important este tratamentul Bucureștiului față de aceste zone ale țării. M-am săturat să spun că Transilvania și Banatul sunt zone care ar merita o atenție specială din partea partidelor și politicienilor de la București. Nu au nevoie de privilegii, au nevoie de programe politice și chiar de programe de dezvoltare diferite, adaptate oamenilor de aici, culturii comunitare diferite. La un moment dat, împreună cu Ioan Rus și Vasile Pușcaș, reușisem să-i convingem pe colegii din PSD că este nevoie de un program politic pentru Transilvania și Banat, dar Mircea Geoană a fost furat repede de peisajul dâmbovițean și nu a mai acceptat proiectul. Nu ajunge ca politicienii să organizeze mitinguri electorale sau vizite de lucru, trebuie și altceva.


Sursa: Institutul Român pentru Evaluare și Strategie - IRES

Paradoxal, cu toate că este o o comunitate multietnică, în Transilvania campaniile electorale nu ajung la paroxismul din alte zone. Mai puțină violență de limbaj, mai puțină ură. De multe ori, filialele centrale se plâng de lipsa de combativitate a activiștilor ardeleni, dar nu au dreptate, ardelenii respectă mai mult regulile, se angrenează mai greu în lupte de tipul totul sau nimic. Apartenența la partide este, în această regiune, interiorizată diferit, mai mult civic, mai puțin la nivel personal.

O cerere generică a comunitătilor din Transilvania este cererea de libertăți, în timp ce electoratul din celelalte zone ale țării este centrat pe cererea de bunuri, valori, investiții. Cererea de libertăți pentru comunitățile din Transilvania este valabilă și pentru români, nu doar pentru maghiari. Descentralizarea și decocentrarea s-au blocat de câțiva ani ori sunt puse în practică în mod aberant. Ardelenii ar vrea sa poată dispuine mai direct de resursele lor,. De exemplu, nu cred că un spital dintr-un oraș mic sau o școală trebuie desființate de ministerele de resort, ardelenii ar dori sa hotărască singuri, să poata sa-și aloce singuri resurse pentru aceste lucruri.

De asemenea, comunitățile din Transilvania par mai conștiente de scopurile comune, de interesul de grup. Polarizare poilitică nu este atat de mare ca și în București, de aceea nici PDL și nici PSD, partidele mai mari, nu reușesc să piloteze total, mecanic, electoratul la vot. Votantul PDL sau cel USL nu este atât de dependent de primari sau consilieri locali încat sa poată fi dus la vot sau oprit în a merge la urne ca turma, aici cetățeanul are un pic mai multă autonomie. Chiar și cumpărarea votului este o practică valabilă mai ales în comunitățile marginale, defavorizate.

Autostrada Transilvania ar fi putut fi un proiect care să crească atașamentul ardelenilor față de București și politica centrală, dar ritmul de construcție arată în fiecare zi ardelenilor că ei nu contează, sunt mai importante autostrăzile care-i duc vara pe bucureșteni la mare.

Dar cel mai important element al explicației este existența unei probleme de identitate politică. În Transilvania avem un deficit al sentimentului de apartenență la politica centrală, la România politică, nu la România. Din fericire, sentimentul de apartenență la România este mai puternic decât oriunde în țară.  
Când 4 milioane de ardeleni și bănățeni nu vin la vot cred că ar trebui  ca politicienii de la București să se gândească bine la ce soluții au pentru ei.


26 iulie, 2012

Dincolo de 29



29 nu este ce pare, ci un semn grafic în care o cifră a întors spatele celeilalte, un fel de metaforă a lipsei de comunicare. Ar fi trebui să fie scris 29 iulie 2012. Eventual adăugată și locatia: România. Dar nu are rost să o mai lungim cu atâtea detalii, ajunge și o amărâtă de cifră pentru că ziua de 29 iulie nu înseamnă nimic. Dar absolut nimic. Va fi o duminică tristă, poate caniculară, sigur anostă, ca și alte milioane de duminici ale unei Românii căzute în balcanism și derivă istorică permanentă.

Nu vreau să cădem în capcana afirmațiilor unor demagogi de ocazie după care duminica ce vine este un reper sau o bornă a istoriei. Am văzut un politician toxic al acestor două decenii de politică explicându-ne, cu emoție simulată în glas, că 29 este o zi comparabilă cu ziua eliberării de comunism, atunci când sute de tineri au murit sub gloanțe mânați de inconstiența și atracția unei libertăți pe care nu o cunoșteau, că peste ani unii vor putea spune ”si eu am fost acolo”. Firma lui tocmai primise vreo câteva zeci de milioane de euro de la puterea cea rea condusă de Băsescu, iar el propovaduia sfârșitul acestei ere triste cu o ipocrizie care te face să încremenești.

I-am văzut și pe cei din tabăra adversă vorbind despre ziua de 29 ca și o încercare decisivă pentru democratie, stat de drept, civilizatie, traseul nostru european, etc. Profesori de democratie până ieri, azi propovăduiau blocarea singurului instrument al democratiei, adică votul. Mă înfioară deja ce se intâmplă și imi aduce aminte de o expresie pe care i-am spus-o de la tribuna Senatului unui Prim Ministru: patrie de unică folosință.

Fără prea multe argumente, dragi prieteni, 29 nu înseamnă nimic, nu este o zi epocală, nu este o bornă istorică. Este doar un semn abstract al neputiței noastre de a face ceva pentru România. Incă o bornă istorică de carton, așa cum avem miliardari de carton, revolutionari falși, generali inventați peste noapte, diplome false, simulanți de toate felurile, securisti transformați în luptatori pentru dreptate, bolsevici cu față de burghezi sau aristocrați.  

Unii se vor duce la vot pentru că așa este normal, să-și exercite un drept sau pentru a-l pedepsi pe Traian Băsescu. Alții nu o să meargă pentru că e concediu sau pentru că nu vor să fie suspendat Presedintele României. Dincolo de modul în care își vor consuma libertatea, nici unii și nici alții nu vor putea spune că au câștigat, deoarece situația este un de tip lose-lose. Oamenii sunt din nou împărțiti în două Românii, se certă prietenii între ei, în birouri femeile se uită chiorâș unele la altele. Cu toții se lasă pe mâna politicienilor și nu întreabă nimic, au fost mintiți de mai multe ori dar fiecare, pentru motive diferite,  crede că după 29 iulie va fi mai bine. Un singur lucru nu știu, faptul că politicienii nu știu ce va fi după data asta, că fiecare crede doar că plecarea celuilalt va aduce fericirea peste țară.

De aceea spun că trebuie să vorbim despre 29 simplu, fără alte determinări (ca si cum vorbim, vulgar, despre 69), pentru că acea duminică nu ava aduce nimic nou. Și stiți de ce? Simplu pentrucă nimeni nu știe ce va fi după ziua de 29 iulie. Presedintele suspendat nu știe, Presedintele interimar știe doar că trebuie să plece dacă se întoarce Băsescu (dar dacă pierde va găsi o scuză, cu siguranță), iar Premierul nu are de unde să știe ce va fi după, stie doar că va fi atacat tot timpul pentru plagiat. El și Presedintele Băsescu știu doar un singur lucru: nu pot comunica, colabora, coabita și fiecare a spus-o cu oarecare bățoșenie, ca un semn de forță și bărbăție.

Bătălia este una între oameni și mizele nu sunt instituționale. Este o bătălie umană, orgolioasă, pe viață și pe moarte. Este o încăierare politică, nicidecum vreo mare bătălie strategică pentru România. Va trece ziua, combatanții se vor spăla de sânge și fecalele primite în față, se vor îmbăta în crâșme separate, iar luni o vor lua de la capăt.  Luni dimineața oamenii vor înjura și vor uita, vor spera degeaba sau se vor uita nelămuriți în zare. Da, privitul în zare este singura noastră operațiune prospectivă. Practic, în ultimele zile, câteva zeci de oameni m-au întrebat ce va fi după 29 iulie, dar nici eu nu știu ce să le spun, chiar dacă ar trebui să putem face măcar niște scenarii. Ar fi trebuit ca acțiunile actorilor politici să fie precedate de niște strategii clare pentru evoluție a României. Ar trebui să ne gândim și la viitor nu numai la emoțiile și umorile prezentului.

Insă mai sunt doar trei zile și nimeni nu știe ce se va întâmpla după votul de duminică. Nimeni nu-și poate face un plan pentru că totul arată doar voințe de putere care se opun, nici măcar un semn al unor voințe care caută consensul. România și oamenii ei nu se află deloc în această ecuație. Indiferent cine pleacă luni, nici o posibilitate nu se deschide pentru că dacă ar exista vreun viitor,  ar trebui măcar să ni-l putem închipui. România este marea absență din viața noastră politică.

Aseară când ieșeam de la o teleziune am primit un mesaj trist de la un fost politician (fost, ca și mine) din tabăra adversarilor, un intelectual pe care mereu l-am simțit diferit decât ceilalți. ”Domnule Profesor, sunteți unii (suntem unii) care, nu numai că am citit ceva cărți,  dar am fost și în politică. Dacă nu ne implicăm să determinăm un nou pact cu națiunea, adică o nouă Constituție, vom scrie cărți, vom vorbi frumos la televizor iar copiii nostri vor fi nevoiți să o ia din nou de la capăt”.

 Impovărat de tristețea din vorbele prietenului meu am ajuns acasă, iar în biroul meu am dat peste o agendă care era deschisă la ziua 29 iulie 2012. Pagina era  goală, intenționam să fac o programare pentru comentariile mele la televiziunile de la București. Am lăsat-o așa, goală ca o imagine a deșertului, ca un semn al vidului absolut, al tăcerii asurzitoare. Sper să rezist și invitațiilor de a apărea prea des la televiziuni duminică pentru a comenta un non-eveniment. Un non-eveniment cu toate că unii oameni îl consideră poate eveniment istoric.  Îi scriu prietenului meu de departe un sms cu speranța mea, încă vie, că într-o zi să obținem cea mai importantă victorie față de noi înșine: puterea de a fi, în sfîrsit, vrednici să contruim pacea.  

Deocamdată pentru duminică am o speranță mică, sper măcar că, duminică,  românii își vor urma singuri emoțiile sau instinctele, că vor face exact ceea ce le trece prin cap. Adică nu vor fi opriți de la vot ca vitele la adăpătoare și nici mânați spre vot ca oile în strungă. Măcar această minimă senzație de libertate să o poată deconta la judecata propriei lor conștiințe. Pentru că dincolo de 29 nu putem întrevedea deocamdată decât o repetabilă  tristețe.

13 iulie, 2012

Consultanții politici pot fi învinși


Îmi spun prietenii de prin politica de la centru că acest război politic românesc a adus din nou consultanți cu duiumul în jurul lui Ponta, Antonescu sau Băsescu. Nu știu ce i-au învățat pe Ponta și Crin, dar efectele comunicării se văd cu ochiul liber, fără analize foarte serioase. Am făcut, în ultimii ani,  cercetare pentru mulți consultanți străini, i-am văzut mișunând pe la partide, trecând de la un partid sau candidat la altul, în funcție de poziția în piramida puterii. Pentru politicienii noștri, consultanții au un fel de știință secretă pe care nu o pot numi exact, dar care sigur are ceva de genul flăcării violete, lansate de Viorel Hrebenciuc la noi.  Ceva magic, un fel de știință a paranormalului care te face un superlider, dacă ai destui bani.  Am avut ocazia să-i cunosc pe doi mari consultanți americani, cu adevărat profesioniști, Dick Morris și Dick Dresner. Știau multe lucruri de spre politică, dar mai ales erau buni profesioniști și conducători de echipe. Cea mai mare virtute a lor era însă interpretarea datelor de cercetare, dar mai ales  proiectarea cercetării sociologice. Acolo aveau imaginație și nu mergeau pe drumuri bătute, erau creativi și cunoșteau ascunzișurile minții alegătorilor. Cu toate acestea știau puține despre România, iar după ce am proiectat împreună niște cercetări sociologice  și au văzut rezultatele le-au spus celor care i-au invitat să-i consilieze că nu pot să-i ajute.  Dar puțini fac așa, cei mai mulți sunt artiști în a ascunde realitatea, a ascunde clientului sondaje și date defavorabile. Mulți politicieni români au pierdut alegeri la mustață, din cauza strategiilor sau tacticilor falimentare,  după ce au plătit milioane de dolari consultanților străini și dupa ce porneau în campanii electorale cu avantaj foarte mare.
În anii trecuți erau puține studii de impact și consultanții nu puteau fi controlați, verificați sau întrebați despre eficiența sfaturilor lor. Însă acum lucrurile s-au schimbat destul de mult. Un cenzor necruțător este adversarul politic care întotdeauna are un departament de ”cercetare a opoziției” unde analizează comunicarea, strategiile, tacticile și face propuneri imediate de contracarare. Echipele de reacție rapidă ale oponentului se ocupă de cercetare de impact și de studii calitative pentru neutralizarea mesajelor.
Dar nu acesta este cel mai tare cenzor al consultanților politici, ci publicul. În urmă cu câțiva ani, publicul nu avea posibilitatea unui feed-back eficient, dar acum internetul și retțelele de socializare fac cel mai necruțător brainstorming pentru a specula, deturna sau distruge mesajele persuasive. Tineri creativi sau rețele de prieteni preiau comunicarea politică și o supun celei mai necruțătoare analize sau reacții. Recent, o situație de comunicare din campania de referendum a Președintelui Traian Băsescu putem crede că ilustrează cel mai bine înfrangerea unui consultant politic care lucrează cu stereotipuri și improvizații. Fără a avea dovezi, putem presupune că niște consultanți politici au dus copilul pe care Președintele l-a luat în brațe la prima sa conferință de presă. Nu era obligatoriu ca Președintele să știe de acest aranjament, consultanții străini spun mereu că actorul politic trebuie pus în fața unei situații neașteptate pentru a fi spontan, firesc și credibil. Forța emoțională a unei imagini cu copii, mai ales într-o bătălie necruțătoare cum este suspendarea, a fost îndelung testată în publicitate, existând chiar legislații unde folosirea copiilor în reclame pentru anumite produse este interzisă. Dar cei care au gândit respectiva situație de comunicare nu au ținut cont poate de experiența din 2009 cu scandalul prin care Traian Băsescu a fost acuzat că a lovit un copil. Dacă au știut, atunci au încercat, amatoricește, să neutralizeze acea situație, dar în cazul acesta nu au făcut decât să reamintească un  episod nefericit din campaniile Președintelui României, deci să obțină un efect de bumerang. Folosirea destul de străvezie a unui mecanism de manipulare a fost taxată de staff-urile partidelor prin declarații directe care îl acuzau pe Președinte de manipulare și mai ales printr-un colaj în care Traian Băsescu apărea cu copilul în brațe alături de Stalin sau Ceaușescu în ipostaze similare.

 Dar atunci când consultanții se bat între ei, se pot anihila reciproc, dar nu pot emoționa prea tare mulțimile deja obosite și având destule mecanisme de apărare.
Publicul și freelancerii sunt mai tari, ei au o creativitate și o prospețime pe care nu le au cei care lucrează în serie sau după rețete. Imaginea de răspuns a blogosferei la procedeul de comunicare persuasivă este excepțional. Ca la aikido, afișul duce mai departe mesajul și dă cu el de pământ într-o construcție năucitoare. Folosind agresivitatea persuasivă a imaginii cu copil, se foloșeste energia emitentului pentru a face o deconstrucție a intenției de manipulare prin sugerarea consecințelor și absurditășii violenței ce produce violență.
Priviți-l pur și simplu, făra teorie, fără hermeneutici savante și o să înțelegem de ce internetul este un mediu care are forța de a se opune, manipulatorilor, spin doctorilor sau specialiștilor în management of perceptions. Vom mai putea înțelege că ACTA a fost numai prima încercare de a bloca inteligența colectivă și că vor veni și alte încercări. Următoarele tentative s-ar putea să reușească.

10 iulie, 2012

ACASĂ



De vreo câteva săptamani nu pot scrie un rand. Multi prieteni mă suna și ma intreaba de ce nu gasesc nimic nou pe blogul meu. Am inceput vreo 10 articole. Insă imaginea aceasta vorbeste mai bine decat orice inlănțuire de gânduri. Vorbeste despre ... noi.