18 iunie, 2012

CHIPUL UITAT AL NORMALITĂȚII



sau despre războiul, mereu pierdut, al președinților



Clausewitz spunea că ”războiul este continuarea politicii cu alte mijloace”. Așa o fi, poate, dar nu este normal ca politica să fie bântuită tot timpul doar de războaie și spiritul lor de distrugere.  La noi, regula este războiul și nicio perioadă de pace nu-și face loc. Pacea (”între două dobitoace”, cum ne spunea învățătoarea din clasa întâi atunci când ne luam la bătaie) ar trebui să fie perioada dintre alegeri când politica ar trebui să performeze prin construcție și muncă în folosul umanității, când energiile trebuie unite pentru interesul social sau național comun. În campanii electorale confruntarea și războiul sunt lucruri normale. Identitățile politice primesc sens, este adevărat, mai ales în cadrul interacțiunilor conflictuale. De aceea, partidele au luptători de profesie, uneori chiar și clovni care umblă în costume de paradă pentru a arăta loialitate sau a simula o virilitate, altfel greu de probat.

Războiul de fiecare zi al politicii este omniprezent în mediile politice sărace în idei, competențe și intelectuali. Acolo, politica este o competiție între clanuri, familii, găști sau bande pentru bietele resurse pe care o comunitate sau o țară le are sau le adună zilnic prin taxe și impozite. Acolo, în parlamente,  grupurile politice nu pot face decat târguri sau diferite schimburi oneroase de genul: tu accepți legea asta pentru interesele mele, eu accept o mîrșăvie comparabilă. Consensul este deci nu o negociere rațională care nu depășeste interesul colectiv, ci un troc sinistru între găști. Cei mai mari combinatori, făcătorii de blaturi, pozează, de regulă, în mari războinici. Ies ritualic să-i atace pe dușmani, în timp ce trag cu ochiul complice, dar mai ales înfierează cu patos pe cei care nu se sacrifică destul în a înjura și înfiera dușmanul. Uneori, în mai multe partide, poți auzi expresia de opoziție: nu ți-a făcut puterea dosare penale, înseamnă că ești trădător. Niciun hoț sau corupt, indiferent de partid, nu va recunoaște că are un dosar penal pentru că a furat, mereu va spune că este politic.

Cert este că un ethos al confruntării este dominanta vieții politice. După campania electorală armele nu se lasă la rastel, toată lumea este ținută trează pentru lupta de fiecare zi. Uneori pare absurd, dar lupta și ura pentru adversari pare că este liantul cel mai puternic al grupurilor politice. De aici și nepotismele sau promovarea membrilor familiei în funcții sau în viața de partid, este greu să ai încredere în cineva, deoarece această continuă luptă se prelungește și în propriul tău partid.

Acest război continuu, nesfârșit, ca un fel de război al sfârșitului lumii din imaginația fecundă a marelui dezamăgit de politică Marios Vargas Llossa, nu are o finalitate ca în opera ilustrului sud-american, adică o luptă între valorile supreme, genuine, și expresia lor socială, degradată, ci este un război al nimicului. Pentru orgolii, uneori pentru interese mărunte, pentru resurse, sau chiar un război în zadar.

Nimeni nu poate scăpa de acest război, dar în primul rând nu pot scăpa președinții. Este un război pe care toți îl pierd până la urmă, dar îl duc cu însuflețire pentru că sunt animați de bătălii și victorii mărunte.

Ion Iliescu a pierdut războiul cu democrația chiar la început când Piața Universității a fost o capcană în care l-au băgat, probabil, apropiații lui, generali. Au construit pentru el un front în care ei, cei apropiați, erau generalii cei puternici și credincioși. Nu știu cât a fost el de convins că minerii și venirea lor va fi un lucru bun, nu știu cum i-a fost prezentat pericolul pentru țară reprezentat de partidele istorice, rege sau studenți, dar ceea ce știm că războiul acela cu Piața Universității i-a fost fatal. Cred că am fi avut un altfel de Iliescu, poate mai nonșalant, poate mai democrat și mai puțin închis  într-o echipă de foști de care nu s-a despărțit nici acum. Stigmatul căpătat în acea luptă l-a transformat pe vechiul dizident într-un conducător care va încerca mereu să limiteze efectele înfrângerii prin confirmarea faptului că a avut dreptate, că a fost o luptă cu dușmani care și azi sunt reali, că nu el a fost de vină etc . În conflictele mele cu Iliescu, dincolo de consecvența irecociliabilității, am văzut la bătrânul lider al stângii judecăți echilibrate, moderație, luciditate  chiar și o toleranță față de idei cu care nu era de acord înainte. Cazul schimbării atitudinii față de regalitate este o dovadă destul de grăitoare. Dar, din nefericire, cel care putea să facă o adevărată deschidere a României din partea stângii a fost fixat în tranșee de acea înfrângere într-un război inutil și prefabricat la acea vreme.


Emil Constantinescu s-a bătut cu sistemul și securitatea. Un război închipuit, creat de psihoza conflictului continuu, evident, dominantă și în grupul lui politic. Războiul l-a pierdut pentru că nu și-a dat seama că el însuși era sistemul.  Luase modelul de conducere al lui Iliescu, fix definiția pe care seful PDSR o inventase, pe măsura sa, cu complexele de neintervenție moștenite războiul început la Revoluție și continuat cu Piața Universității, deci nu avea cu ce să se descurce, el nu avea cum să joace, după altă partitură, rolul lui Ion Iliescu. Deși era un intelectual serios, probabil un democrat veritabil, a ieșit repede înfrânt, nu de securitate, ci de incapacitatea lui de a ieși din rol, de imposibilitatea lui de a tranșa războiul politic absurd din interiorul propriei lui tabere. În loc să folosească securitatea și toate resursele sistemului politic pentru un proiect măreț și implinirea unei viziuni, a preferat să aștepte, iar la final s-a declarat învins de propria lui mână dreptă.
 

Traian Băsescu s-a prins ca trebuie să schimbe scaunul ca să nu pățească la fel ca predecesorul său, învins de umbra securității. A simțit nevoia sa devină jucător, nu putea să stea să-și aștepte adversarii și  a trecut la atac. A intrat cu sabia în mână, dar după ceva vreme a constatat că sabia era de lemn. A atacat comunismul care mai rămăsese și obiceiurile politice. A mișcat instituțiile, dar acestea în loc să se pună în mișcare au început să crape pe la încheieturi. A încercat să scape de foștii lui colegi, marii baroni PDL, dar tinerii puși în loc s-au îmburghezit repede și au început să semene cu seniorii. Cameleonic, toți cei noi pe care i-a adus, luau culoarea mediului. A recunoscut destul de greu înfrângerile și a încercat să ducă luptele până dincolo de limitele suportabilității tovarășilor lui. Armata a început să-i obosească, unii poate chiar au demobilizat înainte de vreme. A luat lupta pe cont propriu, asumându-și o schimbare pe care nu o poate face nimeni singur. Mai are puțin din mandat, dar nu este exclus ca, la final, cu franchețea care îl caracterizează, să spună: am înfrânt!
 

Pe Ponta l-am cunoscut acum vreo doisprezece ani.  Ambițios, fost procuror, încerca să reconstruiască o organizație de tineret care era doar o anexă palidă a partidului, cu tineri care ieșiseră de mult din tinerețe. A făcut în doi ani o organizație adevărată. La primul Congres care ne prindea pe amândoi ca debutanți și în care eu am vorbit despre un loc important pe care trebuie să-l dăm tinerilor, Ponta a mers mai apoi la tribună și s-a legat discret de mine. A spus ca tinerii nu vor nimic, ca se vor lupta pentru fiecare scaun, chiar și cu mine. A fost o delimitare pe care am înțeles-o doar mai tarziu, atunci când l-am cunoscut mai bine. Cunoscându-l am decoperit că nu este un războinic incurabil, chiar dacă are curaj și temperamentul necesar ca să sară mereu la bătaie. I-am cunoscut pasiunile, am văzut ca poate fi un camarad bun și un om normal. Nu este obsedat de conflict și nici nu este dependent de adrenalina puterii. Știe ce să facă cu timpul liber, se bucură de viața cea normală, își plimbă copiii cu drag, vrea altceva de la viață decât putere pe pâine. Joacă tenis sau baschet, este egoist la fotbal, iar la ping-pong mă enervează că nu-l pot bate nici măcar de Revelion. Îi place istoria și citește în ritm de intelectual, nu de politician.

Poate că și cei pomeniți înainte au fost oameni ai vieții normale, viață pentru bucurie de a trăi, poate că doar viața politică i-a tranformat. Iliescu a venit pe un val căruia nu avea cum să i se împotrivească. Emil Constantinescu a fost luat pe sus de un tsunami care căuta să razbune, utopic, o jumătate de secol de comunism adus de ruși. Traian Băsescu a luat pistolul într-o mână și niste țepe de carton în alta pentru a razbuna ceea ce răsculații pierduseră în mandatul ratat al lui Constantinescu. Din generații diferite, toți cei trei presedinți continuau un război de dinainte de Revoluție, erau împinși de trecutul lor sau de trecutul generației lor. Nu întotdeauna era războiul lor, dar era un context moștenit și un câmp de bătălie mereu alimentat cu conflicte și mize, uneori absurde.
 

Dar Victor Ponta este din altă generație. Nu este obsedat de luptă, a ajuns președinte de partid fără să taie capete și fără să omoare parinții și bunicii din partid.  Nici Năstase și nici Iliescu nu au fost împinși la o parte, chiar dacă, uneori, l-au sabotat cu discreție sau l-au tratat cu aroganță. Dar, cu sau fără voia lui, intră într-un război care nu se mai termină și căruia chiar combatanții i-au uitat sensul. I se arată probabil dușmani în fiecare zi, i se propun vendette, are de reglat și el polițele lui. Este la început și are nevoie să arate că este mascul alpha, să obțină ascultare sau atenție. Dar după terminarea acestor mici retușuri de instalare la volanul politicii, Victor Ponta nu ar trebui să se înroleze în războiul de uzură al politicii, război sintetizat cel mai bine de sintagma manelistică ”să moară dușmanii”.  Pentru că el poate ignora trecutul, pentru el trecutul nu este o povară și nici o amintire duioasă.

 Este cel dintâi Premier și,  poate, viitor președinte de țară care nu a fost membru de partid. E important asta? Poate nu, dar este un semn, mai mult decât o calitate. Este semnul că a venit o nouă generație care are datoria de a schimba lumea noastră. Oamenii nu așteaptă de la el victoriile mici asupra dușmanilor partidului, chiar dacă unele poate ar fi importante pentru justiție socială sau pentru dreptate. În acest război politic care nu se mai termină, cei mai mulți dintre noi nu mai știm să definim pacea și, cu siguranță,  mulți dintre apropiați îl îndeamnă zilnic la luptă, iar adversarii îl provoacă acum să fie bărbat, să-și arate intelectualii de care dispune și să-i pună în cântar cu intelectualii lui Băsescu. În plus, parcă este împins să dea el însuși toate bătăliile. Toate acestea sunt cântece de sirenă, lumea așteaptă de la el altceva, construcția normalității. Asteaptă să vadă pe cineva care pune pacea și construcția pe primul loc. Cineva care se interesează sincer de greutățile profesorului și îl înțelege pe medicul care pleacă disperat peste hotare. Normalitatea nu înseamnă obligatoriu bani în plus și nici subvenții pentru nemuncă, normalitatea este sentimentul oamenilor că acelora care-i conduc le pasă de viața și suferințele lor, iar acest lucru nu se poate simula electoral. A înțelege că nimeni nu poate vorbi în numele celui care are probleme de existență, dar că soluțiile nu le poate imagina el, de fiecare dată.  Normalitate înseamnă să pui dorințele sau poftele tale și ale partidului pe locul doi și să alungi convențiile și omerta care domnește în viața politică de peste două decenii. Să recunoști clar și să simți că România este mai importantă decât orice formă de organizare partinică, coaliție sau alianță.
Războiul pe care nu are voie să-l piardă Victor Ponta, ca om de stat venit din altă generație, este să aducă înapoi chipul uitat al normalității.


14 iunie, 2012

Dan Diaconescu și lumea lui

Îi respingem sau îi integrăm?


Cine este Dan Diaconescu?

Dan Diaconescu a fost privit la început ca și un smecheraș de Caracal. Un băiat evadat din imperiul lui Voiculescu care face bani cu o televiziune de garsonieră. Inventase un fel de Hyde Park dâmbovițean unde veneau tot felul de personaje ciudate care vorbeau toată noaptea în fața unui prezentator care le lăsa discursul lor natural, cu micile sau marile lor drame sau forme lor de protest. A intuit că oamenii simpli se pot identifica mai greu cu personajele din telenovele sud-americane, era o lume cu mii de bariere vizibile care despărțea cele două lumi. Și-a dat seama că, pentru unii, chiar și creațiile gen ”La bloc” reprezintă o lume artificială pentru săracii cartierelor. A descoperit personaje care nu se deosebesc cu nimic de lumea saracă a mahalalelor: Magda și Tolea Ciumac, Nichita, Ogică și alții. I-a pus să-și joace propriile roluri, să se încaiere să se bată, să se certe sau să-și spună poveștile. Din acest joc a câștigat o grămadă de bani, ca orice oltean isteț care vede o adunătură de fraieri. A creat un personaj semi-imaginar (care apare în poveste doar după ce a dispărut), un fel de Godot de Dâmbovița, mai cunoscut acum decât personajele literare sau chiar decât 90% dintre politicienii nostri: Elodia. A acceptat politicieni și refuzați din politică și pe cei care se luptau cu sistemul, iar televiziunea i-a fost închisă de Adrian Năstase. Apoi l-a avut și pe Președintele Băsescu în studiourile lui, atunci când acesta părea înconjurat și izolat de televiziunile centrale în campania din 2009. Este în pericol să-l închidă CNA și în regimul Băsescu, cu motivația justificată că nu respectă regulile. Face spectacol ieftin și vulgar pentru cei care nu au educație să mergă la operă sau la bibliotecă și nici bani destui ca să mergă la restaurantele de pe bulevard.

Legitimație de politician primită cadou.

Încolțit de justiție s-a gândit că poate folosi apărarea imunității politice și la prima arestare procurorii i-au emis legitimația de politician. Dacă până atunci ataca haotic, pe toată lumea, în momentul arestării a devenit la fel de credibil ca și telenovelele lui cu personaje adevărate. A reușit să arate oamenilor că sistemul ciocoiesc există, este violent și acționează. Le-a spus oamenilor ce vroiau să audă: că ar putea trăi fericiți dacă nu ar fura politicienii. Este primul care le-a spus asta? Nu, se spune în fiecare campanie, nimeni nu-i îndeamnă pe oameni să se educe, să muncească mai mult, să facă economii când se poate. Toți politicienii promit că ei vor aduce paradisul pentru că toate nenorocirile se trag de la nemernicii care fură la guvernare. Și-a legalizat, cu multe piedici, partidul apoi s-a pus pe vorbit la televizor și pe turnee prin țară. Sigur, discursul lui Dan Diaconescu este o culme a demagogiei, dar multe discursuri ale politicienilor nostri consacrați, europeni și spălați sunt pline de o demagogie la fel de mare. Vorbește despre poporul care va deveni stăpân, proprietar din nou și despre faptul că ziua judecății se apropie. În numele poporului vorbesc deja toti politicienii români, poporul este cea mai frecvent cuvânt în orice campanie electorală. A promis douăzeci de mii de euro și alte bazaconii, dar parcă asta au făcut-o și politicieni cu carieră strălucită la Washington.

Lumea lui Dan Diaconescu.

Există, scrie Andrei Pleșu, referindu-se la Romania lui Dan Diaconescu, în fiecare din noi, o zonă inavuabilă de cruzime, curiozitate vicioasă, perversiune morală. A valorifica însă tocmai această zonă, a întărâta ce e mai rău în om, a face spectacol din mizerie, a convoca „publicul larg" la o extatică bălăcire în lături e cinic, e iresponsabil, e ucigător”. Este adevărat, televiziunile lui Dan Diaconescu sunt vulgare, poluează bunul gust și stimulează poate ”prost-gust, trivialitate, sub-nutriţie intelectuală, hârjoană calomnioasă, jegul” , cum spune intelectualul Pleșu, dar lumea lui Dan Diaconescu există, se manifestă. Lumea lui Dan Diaconescu nu este doar o lume virtuală pe care o naștem prin stimularea unor insticte ignobile. Lumea lui Dan Diaconescu este dureros de reală și nu avem dreptul s-o ignorăm, să ne ferim de ea, mai ales dacă suntem politicieni sau intelectuali. Este lumea pe care comunismul a lăsat-o moștenire unei perioade de capitalism sălbatic care s-a preocupat doar de reciclarea mostenirii materiale a comunismului. Cartierele sărace, mahalalele și comunele uitate de Dumnezeu si de Guvern există și fără Dan Diaconescu și televiziunea lui. Datorită lui Dan Diaconescu vedem mai bine această lume, ce invadează lumea noastră, ne-o poluează. Când Dan Diaconescu a spus odată profetic, ca un fel de amenințare pentru esteți, voi oteviza toată țara, a făcut un gest comparabil cu al unor copii de romi pe care i-am vazut prin cafenele londoneze. Scuipau pe prăjiturile unor localnici pe care aceaștia le abandonau, apoi ei se asezau linistiți și le mâncau, era saliva lor și de ea nu le era greață. Nu trebuia să otevizeze țara Dan Diaconescu, a fost otevizată de politicienii celor două decenii de democrație haotică și cleptocrație. Dacă vrem să scăpăm de lumea lui Dan Diaconescu, otevizată sau nu, ar trebui să schimbăm România și să arătăm o altă politică și o altă formă de responsabilitate față de societate și față de România. Lumea lui Dan Diaconescu nu ne deranja prea tare cât timp era încolonată și dusă la vot din patru în patru ani, pe zahăr, bere sau ulei și pusă să voteze politicienii cu ștaif. Marile partide ale celor două decenii se băteau pentru această lume în demagogie și retorică joasă. Acum însă ne deranjează că lumea lui Dan Diaconescu începe să aibă reprezentare politică.

Cât de periculos este votul pentru oamenii lui Dan Diaconescu?

Cele aproape zece procente obținute de PP DD la aceste alegeri nu ar trebui să reprezinte o surpriză pentru nimeni. În timpul crizei politice din ianuarie, anul acesta, Dan Diaconescu și partidul său se apropiau de o încredere și intenție de vot de aprope 20%. Am putea spune, pentru cei care se tem de Dan Diaconescu, că am scăpat destul de ușor, cel puțin deocamdată. Dacă nu existau niște supape de refulare pentru populație după revoltele din ianuarie, cum a fost demisia lui Boc, căderea Guvernului Ungureanu și învestirea lui Victor Ponta, evenimente care au redus tensiunea politică, astăzi cele 20 de procente obținute la Turda (județul Cluj) de PP DD, nu ar fi fost un caz izolat, ci o medie națională. Această criză a adus în Europa procentul de vot extremist la valori de peste treizeci la sută, partide extremiste au ajuns chiar la putere. La noi nu s-a întâmplat nimic din toate acestea, partidul lui CorneliuVadim Tudor este ca și dispărut, locuiește doar între paginile ziarului Tricolorul, partidul lui George Becali nu dă semne de revigorare. S-a plimbat în campanie prin Transilvania un iredentist ungur să facă scandal și nimeni nu l-a băgat în seamă, politicienii nu s-au inflamat, partidele nu au sărit la gâtul vecinilor unguri. Nici măcar ungurii nu l-au băgat în seamă prea tare. Partidul lui Dan Diaconescu este un partid populist, dar nu extremist. Merită să ne îngrijorăm pentru că are consilieri locali, județeni și câtiva primari? Eu cred că nu este cazul pentru o serie de argumente care țin de funcționalitate politică, dar și de pragmatism.

Dincolo de indicatorii de calitate a electoratului.

Cei care au ajuns în administrație nu sunt chiar nebuni, extremiști sau interlopi. Au fost pe listele lui Dan Diaconescu profesor, medici, avocați. Am cautat mai multe cv-uri în campanie și în majoritatea lor candidatii erau cu studii superioare. E adevărat că electoratul lor nu este cel mai educat, dar este un electorat care are dreptul la reprezentare democratică. Dacă nu ne place, haideți să suspendăm democrația! Ca partid deja important, PP DD se va integra în sistem, este singura lui soluție. Nu sunt mari revoltați, majoritatea dintre ei nu au fost votați pentru mari discursuri anarhiste, ci pentru că în reprezentau pe ”domnul Dan”. În Transilvania vor participa la crearea unor majorități românești, acolo unde, altădată, UDMR era de neînlocuit. Este adevărat, înlocuirea UDMR ca și partid-balama, nu poate fi un scop politic, dar poate că e bine și pentru UDMR să aibă competiție, poate devine mai maleabil, poate își amintește că ar trebui să reprezinte și populația româneasca din unele teritorii, nu doar pe maghiari. Ar putea, în unele locuri, să facă parte din blocul opoziției, să-i întărească rândurile și așa șubrezite de cădearea politică a PDL.

  Să-i acceptăm sau să-i respingem din start?

De ce să nu le dăm dreptul la evoluție acestor oameni? Încă nici nu-i cunoaștem pe majoritatea dintre ei. Poate că unii s-au folosit de această oportunitate, de un val care venea, doar pentru a ajunge în administrație și atunci nu se deosebesc cu nimic de majoritatea politicienilor. Sunt acești oameni orbiți sau infectati de o ideologie? Să fim serioși! Nici vorbă! Poate sunt doar creduli sau șmecheri, dar aceastea nu sunt lucruri noi în politica românească. Sunt printre acești noi politicieni și mulți naivi care poate că nu au aflat că România nu poate fi schimbată doar așa, pentru că vrei și ai o dragoste nețărmurită pentru țară și popor. Ar trebui să așteptăm să-i cunoaștem pe acești noi intrați în sistemul politic. Să nu-i judecăm prea aspru înainte și nici să-i respingem. Poate că ei nu vor aduce o contribuție decisivă la strategia de dezvoltare a României. Poate că nu se pricep la finețurile micii reforme din justiție, dar ei aduc un semnal. Mai mult, cred, ei sunt un fel de semnal de alarmă, iar prezența lor acolo ar trebui privită ca un memento pentru politicienii marilor forțe democratice. De câte ori o să-i vedem, de câte ori o să se ridice și o să critice sau o să huiduie, să ne amintim că cei douăzeci de ani de democrație au adus doar subdezvoltare, sărăcie și suferință. Că oamenii au pierdut continuu și s-au îndepărtat de lumea care mergea înainte, au pierdut toate trenurile. Sunt disperați și s-au însingurat, își vând votul pe nimic și nu mai cred în nimeni. Nu știu dacă are dreptate scriitorul Cristian Tudor Popescu când vorbește despre votanții Partidului Poporului ca și despre niste alienați mintal. Ar putea fi așa, dar alienarea mintală este atunci doar o consecință a unei alienări mai tragice, alienarea socială. Acești oameni s-au înstrăinat de lume și de ei înșiși și vina nu este în totalitate a lor. Deocamdată putem răsufla ușurați că lumea lui Dan Diaconescu încă nu are reprezentare. Nu cred că Dan Diaconescu înțelege foarte bine ce este cu această lume. O simte, dar încă este si el un doar bun comerciant de media. Nici Dan Diaconescu încă nu știe că stă pe un butoi care poate exploda oricând. Deocamdată am scăpat cu acest procent minor la alegerile locale. Dar dacă vom sta pasivi, dacă nu ne va interesa viața a milioane de oameni care trăiesc sub nivelul de trai decent, într-o zi, lumea lui Dan Diaconescu va veni să-și ceară drepturile. Și această lume care este tot mai disperată, tot mai fămandă, alienată și fără viitor, nu se va mai mulțumi cu discursurile de la televizor despre ciocoii vechi și noi. Va ieși în stradă, îl va lasa pe Dan Diaconescu la dicursurile lui oteviste, va trece peste el ca o turmă de tauri înfometați și va vota nebuni adevărați, cinici sau criminali.


un text pentru www.ziare.com

14 iunie 2012