25 ianuarie, 2012

Drogurile manifestantilor din Piața Universității




Era prin februarie 1999 când m-am reapucat de scris în presă. Cred că era în perioada ultimei eclipse de soare mai serioase de la noi. Am reînceput să scriu din indignare și revoltă. Era în timpul mineriadei a cincea și presa se mobiliza sănătos să apere țara de pericolul ce pornise din Valea Jiului. Acum observ, seară de seară, că televiziunile de stiri umplu din nou ecranele cu banderole galbene și stirea că au fost găsite dropguri la vreun manifestant din Piata Universității. Are asta vreo relevanță pentru chestiune?
Inutil să mai întreb ce laboratoare are jandarmeria sau jurnalistii încât determina cu atata precizie ce contin pliculetele descoperite prin buzunarele tinerilor.

 

Enervantă îmi pare nu doar lipsa de imaginație, dar mai ales faptul că nu evoluăm. Si din inventarul tehnicilor de influență se vede că am făcut foarte mici pasi din 1990 până acum. Ce, dracu, să înțelegem din 20 de ani de Piata Universității? Că acei ce care protetestează musai sunt drogați?


Am găsit un articol scris de mine acum 13 ani? Am senzatia că nu ne-am indepărtat prea mult de 1990. Tristă stabilitate ...

Pastila L 452 şi eclipsa

În 1990, când Piaţa Universităţii a fost desfiinţată cu ajutorul minerilor, presa puterii şi politicienii au căutat un mijloc de a stigmatiza acţiunea partidelor istorice, mai ales a PNCŢD ului, şi atunci când minerii le au devastat sediile, s au făcut tot felul de încercări de a demonstra că s au găsit droguri şi dolari. Erau cele două elemente prin care propa¬ganda comunistă devaloriza capitalismul mânjit cu sânge şi noroi. Şi atunci ca şi acum jurnalistul mioritic (vorba lui Alexandru Andrieş) suferea de lipsă de imaginaţie şi verticalitate morală.

Mulţi au crezut atunci că bătrânul Coposu şi aristocratul Ratiu sunt nişte ordinari traficanţi internaţionali dependenţi de prafuri halucinogene. Cu timpul, probabil că şi cei mai creduli cetăţeni ai României şi au dat seama că totul era o uriaşă minciună, o minciună care prin simplitatea sa, trădează o părere proastă despre publicul românesc. Credeam cu toţii că mijloacele de manipulare s au rafinat mult, că jurnaliştii şi politicienii au devenit mult mai inteligenţi şi mai liberi, mai stăpâni pe mijloacele lor. Ne am înşelat!

Ceea ce credeam că nu se va mai întâmpla s a întâmplat joi. O agentie de stiri importanta, privata, nu de stat, a publicat următoarea ştire, reluată de televiziunile surori şi de unele dintre ziarele centrale:

Asupra minerilor internaţi în spitalul din Horezu s au găsit pastile halucinogene. Cadrele medicale ale Spitalului din Horezu au găsit la minerii internaţi săptămâna trecută, după confruntările de la Costeşti, pastile marcate L 452, care ar putea avea efect halucinogen, şapte astfel de pastile fiind predate autorităţilor, au declarat,  joi, surse judiciare. Mai mulţi specialişti în produse farmaceutice au declarat că, în mod cert, pastilele marcate L 452 nu sunt medicamente comercializate prin unităţile româneşti de profil. Păstrarea numărului de cod pe tablete atestă faptul că acestea se află în stadiul de cercetare sau că sunt utilizate în condiţii speciale, în unităţi cu circuit închis. Experţii susţin că, în acest caz, este posibil ca aceia care le au adus să fi ştiut faptul că halucinogenele, luate în cantitate mare, stimulează agresivitatea, mergând până la intenţia de a ucide cât mai multe persoane. Toţi cei 18 mineri internaţi la Horezu aveau, în 21 ianuarie, o stare de exaltare, ochii le erau măriţi şi pupilele dilatate. După două ore de la internare, cei mai mulţi dintre mineri au început să şi revină, iar nouă dintre ei au fugit.

Acest text este o capodoperă a informării din România. El este încununarea unei săptămâni a ruşinii pentru presa independentă de la noi. Jurnaliştii participanţi la mineriadă şi au publicat pozele de grup pe primele pagini, au fost invitaţi la primul ministru, apoi la Preşedinţie, fiind felicitaţi pentru cât de bine au servit puterea într un moment în care, probabil, guvernaţii s au gândit măcar o clipă la vremelnicia ei şi s au înfiorat. A plătit puterea chiar şi un chef barosan la Clubul A, pentru că, nu i aşa, jurnalistul român este puţin flămând şi, de regulă, aspiră să se bată pe burtă cu demnitarul. Şi ei, jurnaliştii, fragili la flatare ca tot poporul, nici nu şi au dat seama că prin aceasta au trecut de partea cealaltă, că nu mai sunt cavalerii societăţii civile, ci saltimbancii puterii. Au uitat pe moment câţi jurnalişti au fost condamnaţi din '90 încoace, s au dus să şi primească arginţii şi probabil că majoritatea nici nu şi au dat seama ce fac.

Deşi e trist, ne vine automat în minte un gând şugubăţ: putem ghici de unde au avut minerii drogurile, fantasticele pastile L 452. Le au capturat în 1990 la sediile PNŢCD şi PNL împreună cu dolarii falşi. Dolarii i au cheltuit, că este vreme de criză economică (dar o criză care nu poate produce manifestări de stradă, nici proteste violente, să fim bine înţeleşi!), iar pastilele le au păstrat pentru vreo lovitură de stat ce s ar ivi.


5 februarie 1999





23 ianuarie, 2012

Nu trageți în suporteri!

Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!


Ultimele manifestații politice au adus în piața publică un cuvânt nou, pe care încă mulți români de vârste mai înaintate nu-l cunoșteau: ultras, ultrași. Cei care nu auziseră de acest cuvânt, ca și în trecut de cuvinte ca oligarhi, moguli sau tehnocrați, auzite tot la scandaluri politice, au putut afla că este vorba de niște hoarde de tineri care sunt în stare să dea foc României fără de motiv. Mai mult, ei sunt vinovați de compromiterea manifestațiilor pașnice, la care se venise să se planteze flori în Piața Universității, la peste 20 de ani după ce plantaseră trandafiri (câte trei!) minerii cărora șeful statului le-a mulțumit pentru civism și pentru înclinațiile botaniste (adică, în limbaj ultras, pentru că au pus botul!).

Dar nu doar violența, incriminabilă, fără nici o discuție, a fost pusă în cârca ultrașilor, ci și faptul că ar fi niște găști folosite - unii au spus de către opoziție, alții au zis că sunt trimiși de putere - pentru a oferi motive de violențe și pentru a se curma seria manifestațiilor.

Degeaba au încercat suporterii de fotbal să facă declarații sau să scrie manifeste, puțină lume a fost dispusă să asculte, într-un fel de ipocrizie colectivă.

E adevărat că unii au observat timid că și ultrașii sunt cetățeni, că au dreptul să iasă în stradă, mai ales că intra în vigoare în ianuarie o celebră ”Lege Dragomir”, care reducea foarte mult libertatea acestora și impunea o serie de măsuri destul de dure.

Am citit un manifest al ultrașilor care depășește cu mult orice text politicianist citit de mine în ultima vreme. Doar prin sentimentul profund și prin stil este mai demn de luat în seamă decât produsele unor intelectuali publici care își editează și reeditează cărțile, pînă ce ajung audiobookuri.


„E iarnă, pot veni vremuri și zăpezi grele. Pot veni abuzuri și mai grele, pot veni înfometații după plăcinte, care să ceară prăzile războiului fără a fi participat la el. Poate veni plafonarea noastră, pe fondul lipsei de coagulare, pe fondul unei confuzii ce riscă să devină resemnare.

Dar datoria noastră e să nu ne oprim. Și dacă Piața Universității va rămâne goală, ultimul rămas e dator să aprindă lumina, nu să o stingă!”

...

”Corupția care tinde să devină molipsitoare și la care ajung de multe ori și oameni cinstiți, folosind ca scuză supraviețuirea. Milioane de Români observă și legați la ochi că sunt conduși de ani și ani de aceleași organizații mafiote, cu nume de partide. E de necrezut, dar totuși real, că trăim un nou regim fanariot și nu găsim un Român să urce pe tron (e o metaforă, nu o propagandă pentru monarhie). Am fost foarte aproape să avem un prim-ministru neamț și am fi fost mulți de acord, pentru că a nu fi Român a ajuns un fel de garanție a cinstei.

- presa în căutare de senzațional, rating, care face jocuri politice și reclame unor fufe dezbrăcate și care de multe ori dezinformează și manipulează. Și totuși, Poiana lui Iocan înțelege! Cum ar fi să trăim fără TV o săptămână? Am fi Congo, sau Atlantida?


- vrem respect și demnitate, nu vrem să fim catalogați de avocați-deputați ca viermi, nu vrem ca un bătrân (16 ian, P. Univ.) să vină cu ghete date cu cremă, vechi de 5 ani și ușor găurite în talpă, în timp ce diva din Pleșcoi are sute de perechi de pantofi de lux, purtați ostentativ.

- vrem să închideți mall-uri și să deschideți fabrici. Și spunând asta, spunem că vrem industrie, agricultură, locuri de muncă. Vrem și modernitate, dar nu consumerism de joasă speță, incultură și îndobitocire!

...

Prin aceste revendicări, unele poate mai importante, Ultrașii țării cer RĂSPICAT reconsiderarea Legii 4, atât de ușor semnată de Președinte. E făcută superficial, diletant și, cel mai important, anti-constituțional. Nu ne afectează doar pe noi, ci fură din drepturile tuturor Românilor. Orice pas mic prin care se fură drepturi e un pas mare către dictatură și lanțuri! .”

Rândurile de mai sus sunt scrise ad-hoc de un Ultras. Dar, în același timp, de un fost student, de un tânăr care vrea să muncească pentru țara lui, nu pentru “alții”, de un fiu al părinților lui și de un vecin al doamnei care hrănește cățeii vagabonzi. Reprezintă un mod de gândire și categorii diverse de oameni.

Am trunchiat mesajul lor, din lipsă de spațiu, dar el poate fi găsit întreg la o simpla cautare pe net și vă asigur că merită a fi căutat și citit.


Chiar credeți că oamenii aceștia sunt demni sa răsturnăm peste căruța cu noroi a politicii și a tuturor lașităților noastre? Precum în alte situații, arătăm un gregarism fantastic când este vorba să nu vedem nuanțele, de aceea suntem de multe ori atât de manipulabili și atât de ușor de descurajat când este să ne căutăm dreptatea sau fericirea.


Am făcut cercetări mai multe legate de suporterii de fotbal din România și am căutat de câțiva ani să citesc studii sau cărți despre acest fenomen.  Într-un raport realizat pentru Consiliul Europei de către Prof. Dr. Gunter A. Pilz și Franciska Wölki-Schumacher, de unde voi folosi mai multe informaţii aici,  ultrașii sunt definiți drept suporteri foarte pasionați, implicați, investiți emoțional și foarte activi, care sunt fascinați de susținerea echipei și care sunt dedicați creării pe stadioane a unei ambianțe cât mai plăcute și susținerii echipei cât mai bine și mai creativ. Mișcarea ultras se originează într-o cultură meridională a susținerii și se exprimă prin mijloace vizuale (coregrafii, banderole, drapeluri, folosirea mijloacelor pirotehnice), dar și prin mijloace auditive (tobe, scandări, cântece etc.), iar ceea ce toți ultrașii europeni au în comun este dorința de a susține un club sau o echipă trăind o experiență vie, dorința extremă de a încuraja acea echipă timp de 90 de minute în mod creativ și cu maximă libertate de exprimare, precum și plăcerea de a pregăti aceste intervenții cu o săptămână înainte de meci, în același timp, însă, criticând fotbalul modern.

Mișcarea ultras militează pentru puritatea fenomenului sportiv, pentru ultrași nu contează atât de mult rezultatul sau liga în care joacă echipa, ci sprijinul constant pe care ei i-l arată, precum și activitățile organizate înainte, în timpul sau după meci. În multe situații se remarcă, pe lângă interesul față de fotbal, un interes pentru cultura grupului în sine, pentru intervențiile și reprezentațiile propriului grup, dar și pentru cele ale altor grupuri de suporteri.

Pentru ei înșiși, a fi ultras înseamnă adoptarea unei noi atitudini față de viață, înseamnă a fi extrem, a te distra, a face parte dintr-o cultură a tinereții și a suporterilor de fotbal, nouă și autonomă. Ei nu sunt ultrași doar în timpul meciului sau la sfârșit de săptămână, ci și în restul timpului. Cultura ultras nu este o cultură a violenței, în primul rând, ci o cultură a tinereții, o celebrare a vieții autentice. Ultrașii resping comercializarea excesivă a fotbalului și marketingul care decurge de aici, majoritatea nu poartă accesoriile obișnuite ale unui suporter. Aceștia au un cod vestimentar bine pus la punct, care reflectă identitatea grupului și care îi distinge de ceilalți indivizi. Multe grupări din Europa au propriile colecții de haine cu logo-ul sau motto-ul echipei pe care o susțin. Ultrașii își iubesc comunitatea și clubul, însă, pentru a-și defini identitatea, clubul nu este suficient, iar grupurile ultra își construiesc propria identitate.

Majoritatea ultrașilor europeni doresc să aibă o influență asupra fotbalului, federației sau clubului și revendică de obicei această influență, pentru a obține unele avantaje. În cadrul grupărilor de ultrași se încurajează o cultură machistă, valorile principale fiind forța, puterea si abilitatea de a se impune. Lumea ultrașilor, deși violentă, uneori, este o lume care nu este lipsită de valori: spiritul de echipă, solidaritatea (coeziunea în tribune, sprijinul reciproc și încrederea în club), virilitatea, succesul triumfal și suveranitatea teritorială.

Într-o lume a fotbalului falsificată de conducători, politicieni sau case de pariuri, ultrașii încercă să mai păstreze ceva înainte ca această lume să se prăbușească definitiv.

Unele grupări sunt foarte bine organizate formal, au reguli bine stabilite, cotizații și o ierarhie clară. Altele, în schimb, au la bază structuri informale, mai degajate, se ghidează după reguli nescrise și nu se vorbește despre ultrași, ci despre suporteri cu tendințe ultra. Spre deosebire de huliganii din anii 80, când vine vorba despre susținerea echipei, ultrașii sunt organizați, acest lucru fiind valabil în ciuda diferențelor de structură a grupurilor. Pentru ca un membru să fie inclus în grup, acesta trebuie să-și câștige acceptarea și respectul nucleului. Fiecare grupare ultra se constituie în jurul unui nucleu dur, de circa 20-50 de persoane, în jurul căruia gravitează mai mulți suporteri cu tendințe ultra.

Există o mișcare europeană, tot mai des grupările ultra din țări diferite colaborează, creându-se relații de prietenie între acestea; se vizitează cu ocazia unor evenimente sau meciuri, creează rețele care contribuie la dezvoltarea și promovarea scenei ultra. Cu toate că nu există o vastă rețea oficială în acest moment, la care să participe sistematic grupările mari ultra din Europa, există exemple de astfel de colaborări, precum constituirea rețelei „ALERTA!”, creată în 2007 de grupări din Italia, Germania și Spania pentru agregarea grupărilor antirasiste.

Comportamentele suporterilor pe stadion seamnănă cu niște ritualuri, ele comentează și simbolizează situațiile de joc. Aceste sunt comparate uneori cu ritualuri religioase, apartenența la scena ultra fiind asemuită deseori cu o religie de substituție.

În afara susținerii echipei, este vorba și despre prezentarea propriei imagini. Suporterii ultras dau grupului din care fac parte o identitate, o înfățișare comună care suscită o identitate de grup. Numele sunt alese în așa fel încât să atragă atenția și să exprime identitatea și duritatea grupului.

Ultrașii se consideră o contragreutate critică la disfuncționalitățile sportului, declanșând boicoturi sau manifestații împotriva interdicțiilor pe stadion, a prestațiilor mediocre ale jucătorilor sau antrenorilor sau contra măsurilor intervenționiste.

Un lucru pe care majoritatea persoanelor exterioare mișcării ultra îl ignoră este faptul că, deseori, aceste grupări se implică în viața socială. Aceștia se implică în sprijinul comunității, făcând donații pentru cauze caritabile, empatia lor fiind pe măsura aroganței pe care o afișează uneori. Polițiile și jandarmeriile europene dau mereu ca exemplu pericolul pirotehnic, dar folosirea efectelor pirotehnice nu are scopul de a exprima violență sau de a reprezenta o amenințare la adresa celorlalți spectatori, ci au un rol stilistic în cultura ultras, similar cu cel al coregrafiilor sau scandărilor.

Ultrașii nu au o orientare politică clar definită, iar cele mai multe grupări se declară neutre în ceea ce privește politica, cu argumentul că politica nu are ce să caute pe stadion. Rareori grupurile ultra se ocupă de politică, deși uneori se mai întâmplă. Cu toate că păstrează distanța față de partide politice și față de ideologii, ultrașii se implică atunci când politica vizează suporterii sau fotbalul, cu atât mai mult cu cât se opun exploatării comerciale și represiunii, revendicări esențialmente politice.

La noi s-a votat cu entuziasm o lege ”occidentală” pentru prevenirea violențelor pe stadioane. Aproape în unanimitate, ceea ce nu arată prea multă reflecție, ci mai mult un comportanment de turmă. Ba, nu, exagerez, a fost și un vot împotrivă, dintre cei 239 de deputaţi care au votat iniţiativa, doar unul a fost împotrivă: deputatul PDL Daniel Bărbulescu. Contactat de Gazeta Sporturilor, acesta a avut o explicaţie dezarmantă pentru votul său: “Sincer să fiu, am apăsat din greşeală! Voiam să votez pentru. Sunt microbist, dar am votat greşit”. Fără cuvinte!

Ultrașii acuză forțele de ordine că folosesc forță excesivă în interacțiunile cu ei și că îi tratează cu condescendență și aroganță, nerespectându-le drepturile fundamentale și nefiind deschise la discuții. În unele țări se fac eforturi pentru înlăturarea atitudinii de tip „toleranță zero” din partea reprezentanților forțelor de ordine, utilizându-se mediatori pentru a restabili comunicarea dintre cele două tabere. Cu siguranță există prejudecăți din partea ambelor grupuri în ceea ce îl privește pe celălalt.

Grupările ultras nu sunt lipsite de autoreflecție sau de autoreglementare. Unii membri pot fi sancționați sau chiar excluși din grup în urma unei conduite nepotrivite, cu toate că aceste grupuri nu dispun de structuri profesionale care să permite excluderea oricărei persoane care are un comportament nepotrivit. Sancțiunile aplicate de grup nu pot garanta de fiecare dată lipsa unui suporter anume din tribune.

Sigur, ar fi nepotrivit să negăm violența unor grupuri de ultași, evident, ea nu poate fi aprobată, dar de multe ori violența lor este reactivă. Un lucru este cert, ultrașii nu sunt grupuri constituite în scopul violenței gratuite. Multe lucrări scrise de sociologi sau psihologi în ultima vreme arată că este vorba de un fenomen specific socializării tinerilor, de o formă de organizare și de un rit de trecere care merită respectul pentru lucrurile bune și dezaprobarea pentru violență.

Dar, în primul rând, merită să ne uităm cu atenție la ei, să încercăm să înțelegem fenomenul și să-i ascultăm pe iubitorii aceștia înfocați ai fotbalului. Să-i recunoaștem ca pe semeni ai noștri care au dreptul la diferență, la expresie și la cuvânt. Trebuie sprijiniți să se exprime și să scape singuri de violență. Au și ei dreptul la asociere și la prezumția de nevinovăție si măcar atâta cultură din partea noastră încât să nu-i confundăm cu huliganii anilor 80. Fenomenul acela este de mult depășit și doar incultura noastră și dorința de a vedea lucrurile în alb și negru ne duce în situația de a privi lucrurile cu nuanțe.



PERCEPȚIA IMPLICĂRII SUPORTERILOR DE FOTBAL ÎN DEMONSTRAȚIILE DIN IANUARIE 2012

Am studiat într-un sondaj recent cum a evoluat ”vinovăția” galeriilor pentru violențele de la manifestațiile politice. E adevarat, manipularea a reușit, cel puțin în parte.

 Efectul magic al cuvintelor



Suporterii sunt destul de bine priviți, chiar dacă este greu de înțeles de ce vreo 40% dintre români nu prea îi agreează pe cei care au o pasiune pentru fotbal.





Deja galeriile echipelor pierd foarte mult în percepția publică, deși un meci de fotbal fără galerie este ca o nuntă fără lăutari.



În cazul ultrașilor, avem o adevărată stigmatizare. Totul vine de la faptul că suporterii sunt catalogați în primul rînd prin violență.








Evaluarea următoarelor afirmații arată ce influență puternică au avut violențele din Piața Universității asupra percepției publice a suporterilor.



Oamenii recunosc că violența de pe stadioane a galeriilor nu este un fenomen prea frecvent care să-i sperie.







Ultrașilor nu li se recunoaște dreptul de a se implica în societate și în politică.



Știrea cu implicarea ultrașilor în manifestații a avut o penetrare uriașă.





Explicația privind declanșarea violențelor de către ultrași a prins foarte bine, 61% cred că altfel pacea și armonia ar fi domnit peste manifestația de la Piața Universității.



Totuși, subiecții sondajului cred că are și violența rolul ei. Aici pare pozitiv rolul violenței.



În ”competiția” violenței, manifestanții câștigă majoritatea în fața jandarmilor.




Până la urmă, oamenii recunosc că nu doar ultrașii au fost violenți.



Românii cred că suporterii au fost manipulați, deci teoria conspirației a funcționat perfect.



La un calcul mai atent, vedem că sunt împărțite părerile privind manipulatorii din spatele suporterilor, adică și puterea, și opoziția sunt menționate.



Răspunsul la această întrebare explică mai bine de ce a prins atât de bine ideea vinovăției suporterilor pentru violențele din timpul demonstrațiilor.





Un asemenea spectacol politic este clar că produce tot felul de victime colaterale. Ultrașii aveau antecedente, după unele incidente de anul trecut, astfel că erau o pradă ușoară pentru angrenajele de imagine și management al percepțiilor colective de la televiziuni, partide sau alte instituții.


Epilog


Mâine, 24 ianuarie, 2000 de ultrași au anunțat că vin la București ca să-și apere onoarea. Vor să arate că sunt altceva decât animale, brute sau sălbatici. Mi-s dragi cei care trăiesc viața fără delegație și fac chiar și tâmpeniile la timpul lor. Mi-s dragi cei care cred că nu trebuie să lase să treacă viața pe lângă ei ca un uriaș camion cu reclame la vacanțe exotice. Sunt alături de cei care cred că bărbăția și solidaritatea sunt valori care definesc cel puțin o formă de umanitate. Nu suport prefăcătoria și lipsa de implicare, nu-i suport pe cei care așteaptă să primească totul de la viață prin comis voiajor. Nu suport să-i văd pe unii care așteaptă ca alții să facă toate sacrificiile, iar ei să vină doar la final, când se împarte prada.

Mă enervează cei care nu iubesc nimic pe lumea asta decât cuvântul EU si se închină doar la arginți. Nu-i suport pe cei care nu au nebunia de a iubi peste măsură, chiar știind că totul se plătește pe lumea asta.

Suporterii echipelor de fotbal au vârsta medie a fiicei mele, deci îi aștept să se întoarcă acasă cu bine, cu bucuria și îngrijorarea tatălui căruia fiul i-a plecat în depărtări ca să se descopere pe sine, ca să scape de regulile care-l opresc din creștere. Ei sunt tineri și nici nu știu încă de câte ticăloșii este capabilă lumea cu care luptă. Sper să știe să scape de capcane, sper să înțeleagă că lumea lor este mult mai pură decât cea a politicii. Chiar dacă uneori sunt violenți, ei sunt copiii noștri și nu putem să rămânem la singura reacție de a-i asmuți pe jandarmi împotriva lor. Le datorăm măcar respectul pentru că sparg tăcerea apăsătoare pe care ar merita-o fotbalul nostru, merită iubirea noastră pentrucă, inarmați cu tobele, fularele și petardele lor, dau sens unor întreceri care de multe ori sunt simple forme de negoț sau simulări jalnice.

Sper să înțeleagă că atunci când scăpăm de instinctul violenței suntem cu adevărat puternici.
Sper din tot sufletul să reușescă să arate că nu sunt ei inamicul public numărul unu într-un timp lepros în care se murdăreste tot ce poate fi murdărit doar ca să se abată atenția de la adevăratele pericole.

Nu trageți în suporteri! Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!










Cluj Napoca , 23 ianuarie 2012













































15 ianuarie, 2012

Revoluția neterminată și lecția zilelor din urmă

 

Dacă te uitai la televizor tot weekendul acesta înțelegeai mai puțin ce se întamplă, decât dacă ai fi încercat să analizezi situația fără să ai aceste elemente de desfășurare. Presa a interpretat fiecare cadru televizat sau declaratie după tot felul de interese de sprijin politic, iar analiștii au căutat să vină cu explicații fantasmagorice: de vină a fost doar telefonul lui Băsescu de la Realitatea TV (ca și cum viața oamenilor curgea linistită), ba că galeriile de la fotbal sunt de vină, ba că în stradă se află o gloată de lombrosieni care nu are revendicari sau limbaj, ba că sunt oameni dezinformați și manipulați care nu stiau de ce se află acolo. Gogorița cu suporterii echipelor de fotbal a fost mai naivă decât cea cu golanii de la Piața Universității. Nici împărțirea manifestanților în buni și răi nu este decât o prostie generată de încercarea de a aduce explicații și vinovății false. In fine, încercarea de a arăta că serviciile secrete au instigat la violență pentru a murdări revoluția curată este la fel de tampită ca și celelalte.

Politicienii nu și-au asumat în nici un fel ceea ce se întâmpla în stradă. Opozitia era presată de presă să nu se politizeze mișcarea, complexată de discursurile unor fideli ai puterii care o acuzau de asta încă înainte de a deschide gura. Dar ce politizare mai mare se poate închipui decât situația în sine, decât situația în care oamenii ies în stradă împotriva politicienilor. Ieșirea în stradă este politică, nu e romantism și nici flower-power, iar politicienii ar trebui să-și asume într-un fel canalizarea acestor atitudini spre dialog și negociere.

Politicienii puterii s-au ascuns de mulţíme, ba chiar am vazut că unii analişti căutau să dea vina exclusiv pe Traian Băsescu, să spună că nimeni nu amintește de PDL în lozinci, iar cei din opoziție au fost destul de timorați și s-au limitat la o cerere de alegeri anticipate sau pact politic pentru sănătate. 

Cum a pornit. Delict de autoritate?

Guvernul şi-a pierdut, ori poate nici măcar nu a avut vreodată, abilitatea de dialog social, de consultare sau de negociere. Două lucruri au dus la aceasta pasivitate: activismul Președintelui generat probabil tot de lipsurile asumarii reformei de către miniștri şi poate obisnuinţa cu asumările de răspundere care au pus Parlamentul în paranteză. Indiferent dacă este valabilă una, alta sau ambele cauzalități, astăzi guvernul sau miniștrii nu participă decât foarte rar la promovarea unei iniţiative guvernamentale mai dure pentru populație, decât poate atunci când răspund câte unei moțiuni de cenzură.

La prima vedere ar părea că este vorba despre un delict de autoritate din partea lui Traian Băsescu, dar nu cred că este doar asta, dacă vorbim de cauza protestelor. Traian Băsescu a fost acceptat în multe situaţii să se comporte ca un Premier. Premierul s-a estompat în timp, iar sintagma guvernarea Băsescu a câştigat destul de mult teren și consistență. Dar asta la nivelul presei şi cel al comentatorilor politici. Uneori confundăm asta cu opinia publică, dar greșim profund. Majoritatea tăcută, acea spirală a tăcerii, acumulează tensiune şi în anumite circumstanțe situație poate exploda. Tensiunea era destul de mare dacă ne uităm în sondaje, din păcate ne-am obisnuit cu catastrofa din sondaje şi oamenii nu mai văd nimic deosebit în faptul că 75% din populaţie spune că nu are bani pentru un trai decent. Nu a contat,cred, niciuna din analizele situației dramatice, căci exista credința că orice ar face guvernul, nu se mai poate opune nimeni. Neputința sindicaliștilor de a da jos guvernul prin mitingurile de anul trecut și din 2010 a creat o senzație de omnipotentă și aroganță.

 Scânteia: Arafat (după Tokes)

Băsescu a mai promovat destule proiecte atacandu-i direct pe cei care se opuneau, dar acum totul era în alte condiții. Hotărârea prezidenţială se lovea de un bolovan destul de tare, o piatră de cremene care putea produce scânteia. Fără să-l măsurăm prea des în sondaje, Arafat era aproape un mit, cu o notoritate de aproape 90% și o încredere de 70%, mai mare decât a Patriarhului sau a guvernatorului Băncii Naţionale. Smurdul, pompierii sau salvarea erau instituţiile cu cea mai mare încredere, cu zeci de procente peste armata sau chiar biserică. Aflate la hotarul dintre viaţă şi moarte, mereu arătate cum salvează vieţi de televiziunile care trăiesc de pe urma dramelor, accidentelor şi senzaţionalului, aceste instituții aveau un statut prijilegiat în imaginarul colectiv. Arafat este un luptător versat în lupta cu autorităţile, mai ales acum după peste 4 ani în care s-a ocupat de la vârf de urgenţe, iar încercările unor analişti de a-l discredita, el comunicase preventiv asta, au pus doar paie pe foc, ca şi insistenţa lui Traian Băsescu pe această temă.

Istoria se repetă: din nou un ne-român, etnic vorbind, scoate lumea în stradă. Dar cauza nu este Arafat, el este doar scânteia care a ieșit din ciocnirea politicii cu o realitate tragică, într-o atmosferă foarte încărcată. Din nefericire, guvernanţii dar şi noi, ceilalţi, am uitat că în multe ţări au fost manifestații destul de violente legate de măsurile anticriză. La noi, Guvernul a mers mereu pe presupunerea că mămăliga nu explodează si, ideologic, a  crezut chiar că ţara este de dreapta şi a înțeles politica justă a guvernului. In plus, știm marele păcat al tuturor guvernelor: confundă opiniile culese de la militanți apropiaţi cu aprecierile întregii societăţi şi nu bagă în seamă semnalele negative.

Intr-un weekend întreg de manifestaţii, doar presedintele României face ceea ce se mai putea face, adică a propus să se  retragă proiectul de lege, guvernul doar a executat şi s-a ascuns. In loc să dea mesaje şi să nu lase o singură ţintă, să diversifice dezbaterea  și să dea mesaje ca răspunsuri la cererile oamenilor, guvernații au lăsat să se escaladeze acțiunea de protest.

O desensibilizare generală față de problemele oamenilor

Obsesia pentru austeritate a creat o adevărată desensibilizare socială și nu doar guvernanții. Nici măcar presa ori societatea civilă nu mai reacţionează la datele despre social: sărăcie, polarizare, neliniști. Statul social a fost luat la șuturi de toată lumea. A devenit un concept înjurat chiar și de șoferii guvernanților. Am publicat în ultimele două săptămâni vreo patru sondaje IRES cu date care altă dată ar fi explodat toată presa din Romania. Au fost publicate de puține medii, selectiv, uneori trunchiat, dar nu au impresionat pe nimeni, ca și cum ar fi normal să vedem disperarea a 80% dintre români pentru că este criză. In plus, mulți au început să spună că este bine că nu trăim ca în Grecia sau alte tări europene aflate în criză, dar toţi aceşti comentatori sau politicieni uitau că trăiam mai prost decât toate ţările europene, suntem la coada Europei la toate criteriile de venituiri, consum sau economie cu toate măsurile de austeritate din acestea țări.

Nici măcar politicienii din opoziție nu mai citează aceste cifre pentru a legitima acțiunea lor. Poate sunt și ei descurajați, poate au obosit, poate nu mai credeau nici ei în posibilitatea de a se face ceva până la alegeri, de a mai mobiliza cu cifrele despre nefericirea celor mulți.  Politicienii ar trebui să se uite mai des în sondaje și la alte pagini decât cele cu imaginea lor și intentia de vot.

Altă eroare: a nu asculta oamenii, a bagateliza situaţia în sine.

Ințelegem că orice partid sau guvern caută să delegitimeze asemenea mișcări de stradă, este o mișcare tehnic vorbind, de asteptat. Dar nu trebuie să confunzi explicația pentru alţii cu explicația pentru tine. Chiar dacă au fost acolo și galerii de fotbal și oameni cu figuri mai lombrosiene, cum arătau unii jurnalisti ai puterii, nu putem reduce miile de pensionari sau tinerii la niște bande fără minte, viermi sau nemernici, cum le spuneau unii manifestanților la televizor. E adevarat că nu aveau program clar, că nu vorbeau conceptual, că mai înjurau pe ici pe colo, dar în esență vorbeau despre pensii, salarii, medicamente, educația copiilor, viitor, boală, medicamente, tratamente medicale, corupție.

Dacă guvernul va continua să nege că oamenii au o raţiune de a ieşi în stradă și nu va încerca să răspundă la aceste cereri,  atunci se poate ca aceste proteste să câştige o amploare pe care nici măcar nu o bănuim acum.



Câștigul politic sau pierderile.

Sunt întrebat de jurnaliști dacă USL va câștiga procente și dacă cei de la guvernare vor pierde procente. Pot răspunde că ambele tendințe se vor mainfesta în acest moment, dar nu știm cât vor dura aceste efecte, pentru că este vorba de emoţii colective și acestea se resorb după câteva săptămâni. Dincolo de aceste cîștiguri sau pierderi momentane, puterea ar putea să tragă o spaimă care să o facă să revină la dimensiunea dialogică a politicii, să renuţe la autism. E prea mare tensiunea și dacă nu se face ceva nu vom putea struni oamenii în viitoarea campanie electorală chiar dacă este amânată până în toamnă. Inițiativa lui Ponta pentru un pact social pentru sănătate era bună și era în avantajul puterii care avea astfel posibilitatea să iasă din încercuire. Dacă nu se va lăsa, dacă nu va accepta că a pierdut teren, atunci va continua starea de tensiune si putem asista la generalizarea protestelor cu desfăsurări imprevizibile. In locul lui Boc, sambătă dimineața i-as fi invitat pe Ponta si Antonescu la o discutie formală sau informală și aș fi dat un semn astfel că începe dialogul cu oamenii, chiar dacă nu politicienii erau cei care au adus oamenii în stradă. Ponta a întins o mână,  a aruncat un colac de salvare, dar guvernul nu s-a prins. Ar fi putut poate să limiteze  protestele la problema sănătății. Aşa, din aroganţă, au lăsat să se extindă la nivelul nemulțumirilor generale şi aici bătălia este pierdută şi nici nu se câştigă cu jandarmii.

După violențele și escaladarea din această seară probabil că mulți dintre cei care sunt migratori se prin politică vor schimba probabil sensul migrației, vor începe să meargă spre cealaltă parte, adică spre opoziție. Poate fi un câștig pentru Ponta si Antonescu, dar eu unul nu m-aș bucura pentru asta.

Ţară fără conducători, premisă pentru violenţă

In trei zile de proteste cu violenţe, guvernul a fost ascuns, politicienii puterii au tăcut. Nici ministrul de interne,  nici premierul nu au transmis nici un mesaj ca răspuns la cererile manifestanților, chiar dacă erau difuz exprimate. Fiindcă nu au răspuns s-a transmis un mesaj subliminal care a accentuat prezența în stradă şi protestele: acest regim se clatină, nu mai poate exercita puterea. Fără însemnele puterii și reprezentanții puterii pe canalele media, ca o sfidare la adresa celor care pot să ramână în stradă cât vor, protestele nu puteau decât să se accentueze. Intr-o țară fără conducători, conform teoriei ferestrelor sparte din sociologie, toate formele de devianţă se amplifică pentru că începe să domnească starea de anomie. Nu poţi lăsa jandarmii să fie singura instituţie care ieşe în faţa oamenilor, prezenţa lor este tot un semn că dezordinea este iminentă.

 O nouă revoluţie?

M-au întrebat niște jurnalişti dacă este o nouă revoluţie, aşa cum mai zic unii oameni în stradă, dar nu pot să răspund decât negativ. Nici cea din 1989  nu a depășit cu mult granițele definirii unei lovituri de stat asezonată cu popor împuşcat de dușmanii imaginari ai revoluţiei. Nu e o revolutie pentru că revoluţiile se produc astăzi în dinamica socială de profunzime, pe tăcute, fără să ne dăm seama, iar manifestările lor politice sunt doar efecte secundare, controlate. In plus, trăim intr-o eră a controlului social aproape absolut al populatiilor și grupurilor sociale. Societatea contemporană este o societate supravegheată şi controlată destul de bine. Revoluţiile arabe nu au fost decat niște influențe externe asupra unor societăţi pline de tensiune care timp de decenii nu au fost lasate să evolueze firesc spre transparență și democrație. Mă uitam la manifestaţiile de la Cairo şi am văzut un fenomen ciudat: manifestantii țineau pancartele scrise, majoritatea in limba engleză, spre cer, pentru a putea fi filmate din satelit, nu spre forțele de ordine sau spre cei care erau în față, în clădirea guvernului. Am înțeles că ei cereau ajutorul lumii noastre, într-o limbă pe care s-o înțelegem, iar ajutorul pentru revoluția lor a fost primit.

Cum să facem revolutie în Romania când nici măcar nu avem un proiect de societate, darmite un proiect alternativ? In asemenea condiții putem face doar diferite revolte. Sau ieșim în stradă să ne aducem aminte de o revoluţie neterminată, dar începută în 1989.


Lecția finală: al treilea element în politică.

De douăzeci de ani lupta politică ce a coalizat emoții, ratiuni sau sentimente a fost dată de bipolaritatea putere – opoziţie. Oamenii au făcut mereu naveta între acești doi poli. Unii veneau la putere, altii plecau, speranța renăştea, apoi totul se lua de la capăt. Partidele se mutau în toate coalițiile posibile (asistate de un UDMR mereu la putere), politicianismul și demagogia au fost ipocrizii acceptate de toată lumea.

Migraţia între partide a făcut ca intrările şi noutăţile să fie minime. Guvernarea devenea o afacere a unui grup destul de restrâns de oameni care erau siguri că după maximum patru ani revin din opoziție. Traian Băsescu reusit să-i scoată pe pesediști din acest ciclu al revenirii după patru ani, dar asta nu schimbă prea mult regulile acestei configurații.

Incercările de  a aduce asa ziși tehnocrații nu au avut parte nici consistență, dar nici voinţă serioasă. Nimeni nu credea în asta decât poate unele mase naive de votanţi.

Acum însă revendicările au fost clare: nu mai vrem lupte între specialiști și politicieni în timp ce țara se duce de râpă. Vrem lupte între politicieni, iar specialiștii eventaul să se dueleze cu alţi specialişti, ei să se ocupe de viaţa noastră,  care este tot mai proastă datorită politicienilor.  Răzmeriţa declanşată de polemica Băsescu - Arafat este un indiciu perfect pentru cererea populatiei de a schimba logica legitimării acțiunii politice. Nu politicieni deţin știinta conducerii, este nevoie de specialiști. Specialistul a avut acum numele de Arafat, dar revendicarea oamenilor este mai serioasă și acest instinct i-a scos în stradă în apărare lui Arafat.

Al treielea element, specialistul, devine o necesitate, devine chiar o salvare pentru sistemul politic, dacă sistemul va înțelege acest lucru. Dacă criteriul loialității va ramâne singurul criteriu de selecție a cadrelor, dacă familia și nepotismele vor ramâne arealele de selectie pentru revitalizarea clasei politice, atunci înseamnă că politicienii nu au înțeles nimic și aceste răbufniri ale maselor vor fi tot mai dese și tot mai organizate, iar oamenii vor promova doar politicieni extremisti, politicieni care vor duce România mai jos decât se află acum.




12 ianuarie, 2012

UN PUSTIU FĂRĂ ORIZONT







(Rânduri despre un sondaj și despre o șoferiță de taxi)




În două decenii de lucru cu subiecții (vreau să spun cu oamenii, îmi cer scuze!) am auzit multe lucruri și am învățat ceva esențial: oamenii nu pot fi transformați în cifre, oricât de tari am fi la statistică sau la metode cantitative. Deși facem zilnic asta, prelucrând opinii, păreri, viața este mult mai complicată decât schema de realitate pe care o putem pune la dispoziția opiniei publice. Nu toate lucrurile umane se pot măsura chiar dacă folosim cele mai sofisticate metode. Despre suferința incomensurabilă a vorbit marele Bourdieu, dar putem extinde analiza sa și la alte sentimente. La frică, la frica de viitor a oamenilor.

Am sondat în ultimii ani, sistematic, câteva teme strategice pentru a înțelege societatea noastră și pentru a oferi unor manageri societali, destul de neiteresați, date de context, de atmosferă, evaluări ale oamenilor. Sistematic, am oferit date despre neliniștile oamenilor, despre speranțele lor, despre așteptările lor, așa cum le poți surprinde în chestionare sau în ghiduri de interviu. Uneori standardizând, alteori inhibând subiectivitatea oamenilor, care poate ar fi dorit să ofteze sau să înjure în loc să dea o notă sau să se plaseze pe o scală. Noi, sociologii, avem mereu justificarea că trebuie să reducem la legea numerelor mari manifestările oamenilor, că trebuie să găsim lucrurile care ne apropie, mai mult decât pe cele care ne individualizează. Dacă scriitorii pot crea tipuri ideale, personaje simbol (mă rog, asta cu tipurile ideale a spus Max Weber că putem face și noi), sociologii trebuie să reducă gândul la probele pe care le putem constitui în realitate, iar pe aceste probe să le reducă la concept. Conceptele trebuie construite cu migală, din dimensiuni, caracteristici și indicatori … O bucatărie tehnică, care nu are nici o relevanță aici. Revenind la ceea ce vroiam să povestesc: în seara asta reveneam de la o televiziune și mă gândeam să publicăm mâine ultimul episod dintr-o serie de sondaje despre bilanțul anului 2011 și despre predicțiile pentru 2012. Un sondaj mai conceptual, despre percepția riscurilor în România. Sună un pic pretențios și nu-mi venea să mă apuc să scriu câteva rînduri, pentru că este o temă care nu se lasă ușor îmblânzită pentru un discurs jurnalistic. M-am uitat un pic peste grafice, dar automatismele de a căuta relații sociologice distrug repede gândul de a scrie ceva uman. Am văzut că se continuă ceea ce găseam și în ultimii doi ani, peste jumătate dintre români cred că totul va merge rău, că vor face economii și că nu vor merge în vacanțe. Niște lucruri care nu mai impresionează pe nimeni, nici presa nu le mai prea publică, deși acum vreo câțiva ani ar fi făcut prima pagină în câteva zile. Găsisem un lucru interesant, dar nici pe acesta nu-mi venea să-l comentez. Am întrebat oamenii ce ar face dacă ar putea lua viața de la început. Nu puneți întrebări de anticipație, îmi aduc aminte că îmi spunea dragul meu professor de MTCS, ele nu aduc nici o cunoaștere despre viața socială, dar răspunsurile mi-au părut interesante: 41% dintre români spuneau că ar schimba TOTUL, 23% multe, deci un total de 64% de viteji care cred că dacă am avea o nouă șansă am schimba destinul. Dialogam în gând cu acei oameni în timp ce o pornisem spre casă. Ce să schimbați fraților, nu vedeți cât de fataliști suntem la toate lucrurile? Nu putem să ieșim în stradă să ne apărăm drepturile, așteptăm să lupte alții în locul nostru! Ce să mai spunem de determinările personale? Voi, prieteni, nu vedeți că mereu facem aceleași greseli, la altă scară sau la altă vârstă? Nu vedeți că mulți dintre îmbogățiții noștri de după revoluție își iau amante mai tinere, dar care seamănă leit cu nevestele? Schimbarea este mai mult o grozăveală, noi, de fapt, tindem mai mult spre stabilitate, adică am vrea mereu schimbarea sau reforma, dar pe noi să nu ne atingă cu nimic. Adică noi să stăm în mijloc, ca un fel de buric al pământului, iar în jurul nostru schimbările să vină ca niște chelneri cu fripturi pe tavă, iar noi, belferii, să ne alegem acele schimbări care ne convin, mai prăjite, mai în sânge, poate… medii.

În timp ce polemizam cu eșantionul meu de români, am ajuns în stația de taxi, unde am intrat în prima mașină - obicei de la Bruxelles, unde nu poți lua decât acel taxi care este primul la coadă – nu într-un Mercedes care se afla pe la mijloc. La volan era o femeie, care se ascundea sub o șapcă de adolescent, cred că era una din șepcile suporterilor ”U” Cluj. A pornit băiețeste și apoi a încercat să-mi arate că este bărbată și îi vine să se dea jos. Să-l ia pe un bou la palme. Nu aveam de mers mult, doar timp de vreo patru minute, dar mi-a povestit viața ei în acest interval și a tratat și o temă de sociologie morală. Mi-a spus că este singură cu doi copii, pe care îi crește singură, și nici măcar nu cere ceva statului. „Nu vreau alocație”, mi-a spus, „statul ăsta are destule pe cap și, mai grav, este și un stat hoț și corupt!”. Am vorbit despre egoism și individualism și mi-a povestit tot felul de pățanii din viața și din traseele ei. La un moment dat s-a oprit, a frânat pur și simplu, a tras pe dreapta și mi-a spus, uitându-se la mine: „Domnule, acum să vă spun serios de unde vine tot răul asta, tot egoismul acesta care crește pentru că se escaladează ca un război. Vă spun foarte serios, știu sigur, nu e nici un secret: este vorba de frica de viitor, de faptul că oamenii nu mai sunt siguri de nimic. Acționează acum ca animalele, ca vitele bezmetice, nu sunt siguri că undeva în viitor poate să-i aștepte ceva bun.” A pornit din nou și peste 30 de secunde eram în fața casei. I-am mulțumit pentru drum și am plecat direct în biblioteca mea, am deschis computerul și am văzut datele încă o dată. Mă gândisem să nu mai public acest ultim episod, nu mai interesează pe nimeni, credeam eu, până ce am cunoscut-o pe doamna cu voce tabagică din taxi.

E adevărat, teama pentru viitorul copiilor avea cea mai mare valoare a emoției negative. Cum să trăiești cu o asemenea imagine despre un viitor care vine ca un nor negru, ca un hău care te absoarbe? Da, dacă reducem oamenii la cifre, orice devine o judecată cantitativă. Câteva mii de morți pe șosele, pentru că nu am fost în stare să facem niște autostrăzi care să ne protejeze, pot fi pierderi colaterale. Când vorbești de 40% dintre oameni care spun că sunt disperați, politicianul poate să înțeleagă că a realizat ceva măreț, deoarece sunt 60% care nu sunt disperați, deci am putea spune că sunt fericiți și nici măcar să nu-i mai menționăm pe cei 40%, deoarece sunt minoritari. Dar întâlnirea cu drama oamenilor este o experiență mai tare decât absintul, nu se exprimă doar în cifre, ea poate fi trăită empatic. Descoperi oameni reali care pot fi introduși în statistici, cifre sau procente, doar sărăcind viața, mutilând-o chiar.

Taximetrista pirpirie care m-a dus acasă în această seară trăia fără să se plângă, își pierduse speranța, dar, pentru că bărbatul ei o fi lăsat-o pentru una mai tânără, se camuflează în bărbat și se aruncă în infernul urban pentru a supraviețui. A învățat unde să se uite, adică în viitor. Nu-i place ce vede, dar nu se lasă, își explică corect. Mi-a explicat și mie ceea ce este important în acel sondaj de care ea nu avea habar. Nu sărăcia, nu lipsa de venituri, nu marile economii pe care trebuie să le facă oamenii, nu acestea sunt marile drame. Toate acestea sunt doar trepte ale Golgotei, părea a-mi spune taximetrista; răul vine din faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar o linie, o umbră. Doar ceață, o beznă, un sentiment de gol. Strigi ca să cauți un răspuns, dar nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este un mod prin care poate muri ființa socială din noi, este, poate, începutul unei mari căderi, poate calea cea mai scurtă prin care un popor devine, încet, încet, o populație. Un mers prin pustiul fără orizont.



Prieteni, sondajul îl publicăm maine.
Acum acceptați o ilustrare mai bună, o piesă a prietenului meu Pavel Stratan




04 ianuarie, 2012

CE CRED ROMANII DESPRE ANUL POLITIC 2012




Prognozele experților sau predicțiile opiniei publice?

Expertologia a devenit una dintre cele mai noi religii. În toate domeniile, experții fac analize, predicții și dau sfaturi. De la modă la cosmetică, de la viața economică la viața de cuplu. Marile agenții de rating economic sau politic și laureații premiului Nobel nu au prevăzut criza mondială, dar pentru asta nu au renunțat să apară peste tot și să dea sfaturi.

Fondul Monetar Internațional a explicat printr-un raport de evaluare extern că economiștii săi nu și-au dat seama de riscurile care au condus la criza financiară globală din cauza admirației naive pentru reglementarea limitată a piețelor financiare din SUA și Marea Britanie și din cauza mentalității de turmă.                              

După ce, undeva la sfârșitul anului 2008, FMI declara că "SUA a evitat aterizarea dură" și că "veștile proaste au trecut", iar peste doar un an ne-a explicat în mod penibil că, din păcate, FMI a pus accent în mod eronat pe urgența rezolvării dezechilibrelor de cont curent la nivel mondial, dar nu a investigat modul în care aceste dezechilibre erau legate de riscurile sistematice din cadrul sistemelor financiare. Cu toate aceastea nu și-a pierdut deloc rolul de mare planificator și strateg mondial împotriva unei crize pe care nu a prevăzut-o și probabil nici nu o înțelege. În urma unor prognoze optimiste ale agențiilor de rating sau chiar a Consiliului Europei din primăvara lui 2008 tot mai mulți specialiști au început să conteste capacitatea economiei ca știință, dar mai ales a economiștilor ca experți în previziunea crizelor și chiar a managementului economic eficient.

În general, majoritatea celor care fac predicții în spațiul public, experți sau simpli comentatori, nu se bazează pe vreo formă de validare a cunoștințelor lor sau pe vreo metodă de cercetare sau observație sistematică. Cu expertiza din politică este și mai complicat. Aici, de regulă, foarte rar sunt întrebați experți din exterior, iar cel mai adesea prognozele le fac actorii politici. Ei spun ce se va întâmpla cu dorința ca acest lucru să se întâmple ca și profeție care se autorealizează. Ideea că un sondaj de opinie sau o proiecție poate produce efectul respectiv pentru că oamenii caută să se alinieze tendinței dominante este mistic acceptată, dar asta nu se produce decât într-o mică măsură, nesemnificativă am putea spune.

Dacă cineva produce o proiecție defavorabilă pentru un candidat sau partid, atunci propagandiștii și liderii acelei grupări se mobilizează imediat și caută să deschidă o polemică ce va desființa si decredibiliza respectivul studiu, dar fără să se bazeze pe argumentele de cercetare.

Comentatorii politici sunt, în multe situații, afectați de diferite forme de partizanate politice. De aceea, cercetătorii sau cadrele didactice de la facultățile de sociologie sau politologie sunt arareori prezenți acolo unde se comentează politica. Iar atunci când sunt invitați, sunt prea conceptuali, nu se adaptează stilului de televiziune sau nu acceptă să comenteze chestiuni de o factualitate revoltătoare.



Dar “expertiza” omului de pe stradă are vreo valoare?

Una dintre condițiile ideale de funcționare pentru democrație ar fi să existe un nivel mediu de informare și cunoaștere, iar potenţialii electori să fie un public informat şi atent. Dar cum acest lucru este tot mai greu de susținut, chiar și ca utopie, putem constata că procesul electoral nu este viciat total de către cei care nu sunt chiar experți, ba chiar din contră. Sociologii observă că suma deciziilor de vot exprimate poate reprezenta, pentru ansamblul procesului electoral, un rezultat mai stabil şi aparent mai „raţional” decât deciziile de vot individuale luate separat, atât timp cât se presupune că erorile conţinute de acestea sunt aleatorii.

Dacă în teorie este adevărat, apar însă erori majore dacă judecățile oamenilor sunt afectate de un nivel mare de ignoranță, dacă media se poziționează propagandistic pe anumite teme și dacă apare un mare dezechilibru în sprijinirea candidaților sau partidelor.

Așa-numitele euristici sunt tipare de gândire și decizie pe care indivizii le folosesc pentru a simplifica realitatea, sunt scheme și mecanisme cognitive activate aproape în mod automat, fără intenții conştiente şi se aplică atât proceselor de evaluare a informaţiilor analizate, cât şi celor de decizie.

Opinia publică nu este un expert, dar am observat că agregarea unor opinii individuale poate să producă un efect de prospectivă mai consistent decât opiniile unor experți, chiar dacă nu putem face nici din asta o regulă.
CONTINUARE .....

http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires_predictii-ale-opiniei-publice.pdf

03 ianuarie, 2012

Interviu la RFI




Mondenii în politică: „O intoxicare a politicii de televiziune”

Dâncu: "Odată ce acumulează un capital de imagine, cu bani şi influenţă, eroii show-urilor tv îl pot folosi în sfera politică" Personajele mondene mediatizate în cadrul show-urilor de televiziune nu au avut ca scop, în general, intrarea în lumea politică, spune la RFI sociologul Vasile Dâncu. Declaraţia vine în contextul în care, marţi, omul de afaceri Irinel Columbeanu şi-a anunţat intrarea în cursa electorală pentru fotoliul de primar al Capitalei. Odată ce acumulează un capital de imagine, cu bani şi influenţă, eroii acestor show-uri de televiziune îşi dau seama că îl pot folosi în sfera politică, arată sociologul, care semnalează un fenomen de „intoxicare a politicii de televiziune”, prezent în Europa anilor 1996-1997, pe care România îl repetă astăzi.


În anunţul său de candidatură, postat pe internet, omul de afaceri Irinel Columbeanu precizează că are ca atuuri „un pic de inteligenţă”, precum şi lipsa apartenenţei la vreun partid politic.


Sociologul Vasile Dâncu, preşedintele Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) şi fost ministru al Informaţiilor în guvernarea PSD, vorbeşte la RFI despre relaţia dintre personajele mondene care candidează la funcţii importante în stat şi încrederea tot mai scăzută a românilor în clasa politică.