24 decembrie, 2011

Sarbători fericite!





Ce pot face sărbătorile pentru noi? Nimic, ele doar oferă ființei ocazia de a se trezi din goana zilnică sau din fuga de sinele nostru cel profund,de care fugim cum fugeam de fratele cel mic în copilărie. Nașterea Fiului este re-naștere, este întoarcerea la origine. Adică, stai o clipă, întoarce capul înspre timpul acela din viața ta în care famlia era acolo în jurul mesei, într-un timp aproape uitat. In care fetele îți aduceau mere în sân și nu era nici o tresărire de moarte. In care mai puteai să visezi, iar viața era în față ca o pajiste verde, verde, iar dacă închideai ochii te năpădeau visele, indiferent dacă era noapte sau zi. Nu pot să trăiesc din cauza viselor, i-ai spus la un moment dat tatălui tău, iar el s-a uitat la tine lung și a înlemnit de parcă nu știa că defectul de a scrie versuri se poate transmite ca oricare boală a copilăriei. Opreste-te, spune sărbătoarea, nu vezi că ai luat-o razna, ai nevoie de senzații tot mai tari pentru simți ceva uman, nu vezi că umbli anesteziat și apatic pe covorul negru dintre dimineață și noapte. Stai un pic și uită-te în micile oglinjoare de pe turta dulce cu Moș Crăciun, pe micile cioburi din turta dulce colorată nu poți vedea toate tăieturile de pe chip, poti vedea doar ochii și aici ai noroc, doar ei nu au îmbătrânit.


Doar când vin sărbătorile mai poți să te întorci, mai poți pleca pentru câteva zile în permisie, te poți îmbăta cu prietenii din liceu, poți s-o înjuri pe curva asta de viață ca la ușa cortului, Dumnezeu nu te aude, el are de coordonat armatele de îngeri și trebuie să-l monitorizeze pe Mos Crăciun.Tu ști la ce sunt bune sărbătorile, ți-a spus odată, prietenul tău tigănușul din armată, cel care semăna atat de mult cu Bănel, sărbătorile au fost inventate pentru cozonac și mirosul lui. Îți aduci aminte ca ți-ai jurat atunci că dacă o să ajungi bogat o să-i cumperi colegului tău de armată un cozonc mare cât catedrala catolică din Radna. Unul cald, aburind, care să facă atâta abur pe cer încât să se topească gheața din amintirea iarnii acelea acelea înghețate. Vezi, ai uitat, nici măcar nu mai sti cum îl cheamă pe băiatul acela brunet și speriat de ceea ce i se întîmpla în lumea aia imbecilă împachetată în haine kaki!


Prietene, nu pot face nimic sărbătorile pentru tine dacă nu te lași în voia lor ca în brațele mamei, ca în brațele iubitei din adolescență. Fără rușine, fără gânduri, fără spaime, fără proiecte sau suspiciuni. Numai așa poate dispărea lumea ta de fiecare zi, numai așa o să te poți desprinde de agendă, de telefon și de pământul de asfalt înghețat. Dacă te uiți pe etichetele de pe uși o să vezi peste tot că scrie ”no exit” așa că, prietene, trebuie să petrecem sărbătorile cu ochii închiși!


Dar nu aștepta prea mult de la sărbători, dacă nu ai făcut înainte exerciții de respirație, de dezghețare și extinse exerciții de adulmecare. Trebuie să-ți obișnuiești ochiul cu lumină și să nu tresari dacă vin cântece direct spre tine, să nu le cauti în playlisturi de pe youtube, pentru că sunt sunete fără nume și doar ființa ta vibrează. Si mai ales nu trebuie să te ascunzi, așa cum o faci de multe ori în zilele tale îngropate în ceață, trebuie să ieși cu pieptul deschis spre locul execuției, să te îmbrățisezi cu toate fetele pe care o să le întâlnești pe traseu, nu te amendează nimeni pentru tulburarea liniștii publice și nici pentru conducere în stare de beatitudine.Va fi un traseu lung și cu cât o să ți se pară mai lung cu atâta va fi mai bine, după cum spun niște filosofi fățarnici. E adevărat, poate ar trebui să nu-i credem, dar ei ne zic că doar pe drumul acesta este cărarea cea adevărată, pe drumul acesta nu ramân pași încrustați în noroiul zilei, doar aici nu este rătăcire. Dacă o să vezi pe toți că se uită la tine să nu te rușinezi, ei nu te văd, văd doar o flacără care plutește. Nu deschide ochii, cuprinde tot universul cu aripile imense care ți-au crescut într-o clipă și nu spune nimic, poți spune ceva greșit, vreun cuvânt în care cine știe ce s-a cuibărit. Lasă totul să curgă de la sine, poți opri ceasul, ca atunci când te îmbătai pe datorie în birturile tinereții.


Doamne al sărbătorilor, sfinte Părinte al mersului pe aer, nu  te lua după dorințele nătânge ale mele și a le prietenilor mei. Fă tu să se întîmple cum crezi că este mai bine!

Sărbători fericite, prieteni!




19 decembrie, 2011

Și a fost prima zi …



Nu am avut emoții și nici nu sunt la primul proiect greu din viața mea. Credeam că atunci când nu ai emoții, nici bucuriile nu pot fi trăite cu intensitate totală. M-am înșelat și cu toată oboseala acumulată în ultimele luni cred că am simțit o bucurie profundă. De fapt, este prima dată când folosesc blogul pentru a marturisi, pentru a împartăsi cu prietenii mei un sentiment. De regulă, blogul meu este un fel de revistă online prin care comunic cu mediul meu de sensibilitate, dar și cu opinia publică. Am privit toată seara în jurul meu pentru a observa mișcările oamenilor. M-am uitat la fuga ieșirii din cadru sau la modul în care se sprijineau unul pe altul la mișcările din platou. Un fel de coregrafie febrilă, fără scenariu, mișcată doar de frica de a nu da greș. Unii erau osteniți după zile întregi de așteptare și antrenamente, alții se uitau cu curiozitate la ceilalți și deși nu erau parte a scenariului din seara asta, căutau să facă ceva. Fiecare se uita la fluența imaginilor de pe monitoarele de control. O fată tânără ce părea o elevă și pe care nu o cunosc, probabil era de la tehnic, se uita la o imagine care încremenise pe o plasmă și murmura lângă mine, parcă rugându-se: Nu te opri! Hai, mișcă! Toți erau cu răsuflarea tăiată, era parcă prea multă liniște. Dana si Raul stăteau nemișcați în fața plasmelor în așteptarea primei numarători inverse și deși erau câteva zeci de oameni în zonă, parcă ne asurzea o liniște grea. Spuneți careva ceva, îl aud pe Raul, voi nu vedeți ce liniște tâmpită s-a lăsat? I-am spus eu ceva, dar nu-mi mai aduc aminte ce am zis, nici mie nu-mi plăcea liniștea.

De la o secvență la alta, de la o oră la alta mișcarea haotică și febrilă de la început s-a tranformat într-un adevărat dans. Oamenii mei desenau déjà miscări sincronice si gesture sigure. Am început să aud comenzile scurte pe care altădată nu le înțelegeam, dar care acum înseamnă limbajul de platou. Cei cu experiență și-au intrat în mână, iar cei mai noi trăgeau cu coada ochiului la primii. Pe Mihaela, cea care lucrează zi și noapte alături de mine la acest proiect de câteva luni, am văzut-o surâzând discret, după foarte multă vreme. A început să vină valul de invitați și am înțeles că totul merge, că nu mai poate fi oprit. Râul de imagini și căldură pe care ne dorim să-i trimitem spre oameni a început să-și facă albie.

Mi-a venit să-i îmbrățisez pe toți, dar erau prea mulți și nu știu ce ar fi înțeles ei din gestul meu. I-am îmbrățișat în gând si am plecat devastat de sentimentul că aveam încă o echipă minunată a cărei energie trebuie direcționată spre construcție, spre Binele cu care suntem datori lumii, spre slujirea unor valori.
Vom putea face acest lucru, mă vor înțelege oamenii și chiar prietenii mei acționari? Voi avea forța de a nu intra în conflicte și intrigi mărunte, de a trece peste așteptările ignobile ale unor pigmei pentru a nu le confirma? Vom putea demonstra că politica nu este totul și că televiziunea înseamnă și altceva decât persuasiune și influență? Vom putea fi o voce veritabilă a Transilvaniei reinventate?

Nu mă grăbesc sa răspund. Doar viitorul ne va putea aduce răspunsul. Multe proiecte care aveau ca ideal o construcție în Transilvania au fost ucise, au murit, s-au asfixiat. Dar noi dăm vina de prea multe ori pe Bucuresti sau pe cauze externe pentru slăbiciunile și nevolniicile noastre. De data asta nu mai putem da vina pe nimeni.




PS. Multumesc tuturor celor care m-ati sunat, tuturor celor care au fost alături de mine prin diverse forme de empatie și comunicare.

18 decembrie, 2011

TRANSILVANIA L!VE



In această seară, 19 decembrie, la ora 18.00, începem!

Proiectul Transilvania L!VE iese din laborator și umbră. A născut speranțe și spaime încă înainte de a se arăta lumii. Dacă speranțele sunt îngerii buni ai proiectelor, complexele și spaimele unora pentru faptele lor trecute, prezente sau făptuirile viitoare, nu ne privesc. Sunt spaimele lor și le vor căra după ei cât timp vor prefera să se ascundă sau să caute mereu să acționeze departe de moralitate, călcând in picioare valorile și principiile. Ei se vor speria de fiecare dată când va apărea o instituție pe care nu o pot controla sau un competitor și poate că aceasta este cea mai mare pedeapsă pentru ei.

Noi ne propunem doar să construim un proiect pozitiv, o scenă, o vitrină, tablouri care să arate lumii ceea ce avem noi mai interesant. Vrem să arătăm că țara are dreptul, dar mai ales resurse, pentru a furniza subiectele agendei publice naționale. De multă vreme visam să particip la aducerea României dinafara Bucurestiului pe agenda de lucru a demnitarilor din capitală și să arătăm colțuri de țară care sunt eclipsate de cancanurile de pe malurile Dâmboviței sau de poftele unor conducători fără chemare.

Nu pornim cu suficiența că am avut revelația unei căi unice, nu venim să spunem că aceasta este cea mai bună cale. Nu, noi vrem ca proiectul să crească odată cu maturizarea echipei noastre și împreună cu marile schimbări prin care trec comunitățile noastre. Vrem să înțelegem mai bine cât de mult își doresc oamenii un nou tip de media și ce nu le place din oferta de acum. Știm însă că un demers făcut cu sinceritate are mai șanse să fie recunoscut, respectat și chiar iubit. Nu vom alerga după audiența care derivă din noutatea urâtului și nici cea din surpriza și spaimele date de dezastre și nenorociri. Căutăm ca selecția pe care noi o s-o facem să fie un râu de imagini și cuvinte care să semene cu viața, nici doar cu roz, nici doar în negru, ci adevărat, veritabil, credibil. Televiziunea nu are șanse de a înfrumuseța pentru mult timp viața, dar paradoxul este că o poate schimonosi dacă alegem mereu urâtul, vulgarul, facililul, scandalul.

Avem ambiția de a crede că vom ști să vorbim cu oamenii, nu să ne erijăm în purtătorii lor de cuvânt. Deja românii au delegat majoritatea formelor libertății lor: puterea o dau din patru în patru ani politicienilor, libertatea cuvantului a devenit un lux în condițiile unui nivelul de trai care se îndepărtează de zona decenței, iar flacăra protestului si speranța dreptății nu mai fac nici măcar obiectul preocupării societății civile. Un grup de media nu poate suplini aceste lucruri fundamentale pentru sănătatea democrației, dar poate pune întrebări și căuta răspunsuri alături de oamenii reali din comunitățile noastre. Dar cel mai important este, credem noi, că o televiziune îi poate arăta comunității pe cei care acționează, pe cei care gândesc sau pe cei care nu cedează, pe cei care nu se lasă învinși de lehamite sau pesimism. Transilvania L!VE vrea să rupă spirala tăcerii, cercul indifentei generale și să dea timp de antenă celor care nu se refugiază, nu fug din calea vieții, celor care își păstrează demnitatea și aleg acțiunea.

Nu vom face politica vreunui partid, dar nu ne vom feri să spunem ceea ce gândim despre societate sau politică. Consider că este o lașitate să te ascunzi după false echilibre statistice sau fluxuri de stiri fără de relevanță pentru oameni. Cred că oamenii au nevoie de înțelesuri, au nevoie de intelectuali care să le traducă viața, de elite, de oameni în care să-și pună speranțele. Vom avea porțile deschise pentru cei care arată sau încarnează diferențele dintre noi, dar și celor care vin cu partea prin care ne asemănăm. Vom căuta să mobilizăm pentru schimbarea necesară, dar și pentru stabilitatea unor valori și moduri de viață.

Nu am emoții, ci simt doar o căldură amețitoare care vine din suprapunerea amintirii obstacolelor ultimelor șapte luni cu îngrijorarea legată de modul cum vom putea explica proiectul în fiecare zi, în fiecare ceas, oamenilor, instituțiilor, chiar celor care susțin acest proiect. Marile proiecte au o parte ascunsă, un miez care nu se dezvăluie oricui, se camuflează ușor după stereotipuri și parcă îl împing pe cel care nu le simte să găsească similitudini cu altele de pe piață, pentru ca să se înșele mai ușor. Sper că proiectul nostru să se arate așa cum este celor care vor dori să-l înțeleagă și să participe la el, sper că noi vom avea înspirația să-l facem înțeles. Dar am putea spera mai mult, ca sa folosesc termenii unei minunate parabole pe care o datorăm lui Geo Bogza, cred și sper să-i ajutăm pe ardeleni, și pe români în general, să-și vadă sufletul!

Speranța noastră este să punem scheletul a ceea ce încă nu există: NOUA TELEVIZIUNE REGIONALĂ. Prieteni, nu ne urați noroc, success sau baftă. Mai bine haideți alături de noi. Vreau să construim împreună o variantă a intelectualului colectiv de care România are nevoie.



12 decembrie, 2011

Culorile noptii

O plimbare de noapte cu aparatul de fotografiat .














orasul care fuge de tine














lanturile noptii













Imbratisarea ingerilor













brazii sarbatorii












Fantomele zilei de ieri












Orasul de dincolo de râu











Asfintit in Apahida




































































































































































































01 decembrie, 2011

Iubind cu disperare Romania (o revenire cu un text mai vechi)




Am cunoscut un grup de romani stabiliti in strainatate care mă roaga sa republic un text mai vechi care, spun ei, este potrivit pentru ziua de azi. O fac de dragul lor si pentru alinarea suferintei mute pe care o simti in orice pribegie. La multi ani, prieteni de departe!



IUBIND CU DISPERARE ROMÂNIA

(Scrisoare către un tânăr care nu găsește motive ca să iubească România)





Există un timp al iubirii şi unul al îndepărtării de iubire. Vorbele înţeleptului Solomon îmi răsună în urechi destul de des. Se spune că, în tinereţe, împăratul Solomon a scris Cântarea Cântărilor, un imn al iubirii cum nu s-a mai scris vreodată, la maturitate a scris Proverbele, mostră de înţelepciune, iar la bătrâneţe Eclesiastul, o operă despre deșertăciune, pustiu şi lipsa de sens a zbaterii vieţii. Fiecare din vârstele înțeleptului a adus o operă care corespundea cel mai bine stării lui de spirit. La tinerețe este iubirea cea care trebuie să ne domine, ea poate să ne orbească, să ne facă să trăim mai intens şi să înfășurăm lumea întreagă în dragostea noastră de viaţă. Nevoia de a fi iubiţi este nevrotică, cum spune psihanalistul american Karen Horney, “Trebuie să mă iubești numai şi numai pe mine”, trebuie să mă iubești pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce fac. Trăim nevoia nevrotica de afecțiune şi aprobare: nevoia oarbă de a plăcea celorlalţi şi de a le primi dragostea şi aprobarea.



Dar şi nevoia de a iubi trebuie să fie la fel de puternică. Nu am găsit încă teoretizarea prin psihanaliză sau în alte locuri, dar este clar că iubirea te încarcă de energie şi de viaţă, te împinge înspre ziua de mâine cu o forţă vitală pe care nu avem cum s-o luăm din altă parte. O vreme am locuit lângă o biserică în Cluj şi, în zilele de sărbătoare, mă uitam la feţele fără nici un rid ale unor oameni luminaţi de credinţa în Dumnezeu, de iubirea pentru Isus, vedeam în privirea lor blândă o parte din cer. Vedeam pe feţele lor iubirea şi mila pentru celălalt şi asta îmi dădea în fiecare duminică un sentiment de înțelegere şi resimţeam o mare emoție pentru întreaga natură umană.
Mă uit de mai multe zile peste răspunsurile unui eșantion de tineri pe care i-am întrebat lucruri despre relaţiile cu celălalt și despre relaţia lor cu ţara şi patriotism. Cei mai mulți dintre ei sunt răniţi. Nu le place viaţa pe care o duc, abia aşteaptă să plece din România în altă parte. Încerc să-i înţeleg, nu-i condamn, mă uit cu drag şi cu infinită compasiune la ei, mai ales când vorbim în pauzele de curs, dar mă întorc acasă şi, singur, în apartamentul meu de la București, nu pot adormi gândindu-mă ce ar trebui să facem pentru ca tinerii noștri să poată din nou să-şi iubească ţara. Da, prieteni tineri, poate că nu v-ați născut în locul potrivit, cum spune un cântec de-al vostru, dar nu trebuie să iubiţi pentru că viaţa v-a adus ceva gratis, pentru că soarta v-a paraşutat într-un loc fără de griji. E adevărat, nu mă pot opri din a scrie cu îngrijorare despre nimicniciile de fiecare zi ale semenilor noștri sau despre politicienii corupţi, despre modul în care ne ucidem viitorul cu mâna noastră, dar niciodată nu mi s-a făcut chiar atâta lehamite încât să moară şi ultima speranță. Nu sunt fericit cu ceea ce se întâmplă, dar scriu cu disperarea că poate mă aude cineva, poate sunt oameni care vor reuşi să se uite dincolo de ciorovăiala zilnică a politicienilor şi vor putea să meargă mai departe cu sufletul neîntinat de zoaiele şi noroiul zilnic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, se spune capitolul 13 al cărţii 1 Corinteni, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

Nu trebuie să iubești ca mulţumire pentru ceva, poţi iubi cu disperare doar pentru nevoia înălţării pe care ți-o dă iubirea. Trebuie să îţi dezvolţi capacitatea de a iubi ca o formă de înălţare în umanitate şi spiritualitate. Iubim prin ceea ce avem mai bun, iubind luminăm partea cea mai bună din noi, cum spunea Octavian Paler.



Tinere prieten, poţi pleca departe de România, dar nu pentru a nu te mai întoarce, nu pentru a te pierde într-un peisaj străin, ci dacă ai un proiect personal puternic. Poți visa să ajungi un mare savant, să-ți fie recunoscut vreun talent, dar nu cred poţi să-ţi iei lumea în cap pentru speranţa că dincolo mănânci mai bine ori pentru că acolo o să-ţi poţi cumpăra mai repede maşină sau casă. Nu știu dacă dincolo ai mai multe şanse în lipsa unui proiect foarte clar şi a unei dorinţe nestăvilite de a munci până la epuizare pentru el. Ai mari şanse de eşec dacă nu te poartă un vis, un vis mai puternic decât tine, mai puternic decât naturala dorinţă de a face doar un minim efort pentru maximum de rezultate.
Este adevărat, uneori societatea noastră poate să-ţi ucidă speranţa, dar când este o speranţă puternică, ea nu moare prea uşor. Speranţa nu este o strategie, este adevărat, dar speranţa poate fi bazată pe un proiect mare pentru care în fiecare zi faci câte ceva. Speranţa devenirii unui tânăr trebuie să-i poarte paşii prin toate bibliotecile unde poate să-și slefuiască mintea şi sufletul, apoi își caută un magistru, un om care să-i îndrume primii paşi pentru ca să își îndeplinească visul acela mare.
Dragă prietene, nu văd altă mare modalitate de a deveni un om realizat, de a trăi mai bine, de a fi respectat decât prin intermediul realizării tale ca om, ca specialist, ca şi o parte excepțională dintr-o reţea care face ceva pentru societate.
Dar pentru acestea este nevoie să visezi la ceva înalt şi să cauți modele, să cauţi un magistru care să te îndrume. Chiar nu ai găsit pe nimeni în viaţa asta căruia ţi-ar fi plăcut să-i semeni? Gândește-te bine, poate vreun profesor, un antrenor, poate ai văzut pe cineva la televizor, poate poţi admira un părinte, un unchi sau vreun prieten al familiei…

Poate România nu este locul potrivit, dar, dragul meu prieten tânăr, tu ai un proiect pentru care ai facut ceva, l-ai gandit, ai facut vreun efort? Înainte de a vrea să pleci din România fără a te uita în urmă, încearcă să faci o mică contabilitate. Câte ore pe zi ai alocat în ultima vreme visului tău, proiectului tău personal? Dacă încă nu ai acest proiect, măcar ai visat la el cu ochii deschiși? Te-ai gândit măcar la mijloacele prin care poate fi atins visul tău?
Am cunoscut mulţi români nefericiţi în străinătate, mulţi români cu destine mediocre care înjurau ţara de adopţie, aşa cum înjură şi România. Probabil că fiecare societate are lucruri pentru care merită blamată, aşa cum sunt sigur că putem găsi lucruri bune oriunde am merge. Doar proiectul nostru este cel care se poate lovi de bariere sau poate sa valorifice oportunităţile. Nicio societate nu cred că este bună în sine şi nici paradis absolut pentru toţi locuitorii ei. Dacă vom avea puterea să credem în ceva, atunci poate vom reuşi să schimbăm lumea noastră. Dar schimbarea trebuie să înceapă cu noi. Schimbarea trebuie provocată, istoria trebuie provocată. Trebuie să așteptăm ca istoria să ne scoată în faţă o mare ocazie pentru a reuşi să ne remarcăm? Poate că trebuie să ne gândim noi primii să încercăm cu toate puterile noastre să modificăm cursul lucrurilor înspre realizarea proiectului nostru.
Am citit, în ultima vreme, două lucruri care m-au şocat şi pe mine.

Mai întâi declaraţia unui vameș de la Moraviţa: “Am atâţia bani că pot să mă şterg la fund cu ei! Dar nu pot să mă opresc, mă, nu pot să nu mai iau! Mi-a intrat în sânge!”. Da prietene, asta este o parte din realitatea crudă a zilelor noastre. Acest vameş vorbeşte pentru o masă destul de mare de funcționari publici care au intrat într-un sistem corupt care alimentează politicienii cu resurse. Ce facem în această situaţie? Plecăm din ţară? Putem să nu participăm măcar noi, personal, la ticăloşia generalizată. Putem să promovăm alte valori în grupul nostru de prieteni, putem să ne educăm copiii altfel, putem să ne opunem acestor practici. Să nu uităm că practica aceasta de corupție are cel puțin două părți care câștigă, în detrimentul interesului colectiv. Nu doar vameşul este vinovat că pretinde spagă, sunt vinovați şi cei care găsesc în contrabandă un mod de a câștiga şi de a nu plăti impozite. Ne putem gândi că o parte dintre noi întreţinem din comoditate sau conformism chiar practicile de care ne plângem. Acceptăm şi nu ne opunem, uneori chiar ne convine acest lucru, este de cele mai multe ori o complicitate generală la cele mai proaste obiceiuri ale noastre.

Un al doilea lucru care m-a intristat a fost un articol scris de Mircea Eliade în 1934, deci atunci când avea 28 de ani. Mircea Eliade vorbește despre imaginea noastră proastă în lume şi despre faptul că hoţia noastră devenise proverbială. Iată ce proverb citează el dintr un almanah al vremii: “Când cineva fură, este cleptomanie. Când mai mulți fură, se numește manie. Când un popor fură, este România”.

Revoltat, tânărul Eliade se întreabă retoric dacă nu ar trebui să ne crape obrazul de ruşine, dar eu mă îngrijorez de faptul că este deja atât de veche meteahna încât a devenit un comportament deja generalizat social. Deci vameşul acela de la Moraviţa vorbește deja despre un fel de ADN cultural. Este un obicei pe care trebuie să-l schimbăm, nu cred că avem voie să ne resemnăm sau să plecăm din ţară pentru asta. Indiferent ce ne arată fiecare zi trăită în România nu cred că trebuie să ne luăm lumea în cap, nu cred că trebuie să plecăm oriunde în lume, chiar fără nici un proiect personal. Motivația negativă de a părăsi România pentru că este un loc urât, fără morală, fără şanse pentru tineri, fără viitor nu poate să ne împingă spre ceva în viaţă. Este greu să credem că acest lucru ne va ajuta să ne împlinim undeva în altă ţară.
Mircea Eliade a plecat din România, dar nu pentru a nu se mai întoarce. A plecat în India, apoi în lumea largă pentru a studia marile religii ale lumii, a plecat să împlinească un destin. Împrejurările istorice au făcut să mai poată reveni în patrie, dar acest lucru a fost o rană care a purtat-o peste tot până la sfârșitul vieții sale. A reușit să devină una din personalităţile lumii pentru că a avut un proiect. Nu s-a despărţit de România cu ură, a purtat-o peste tot, a arătat-o lumii prin partea ei de mister, nu prin noroiul care o aseamănă cu alte ţări. Tinere prieten, Mircea Eliade avea 28 de ani și era revoltat când scria articolul citat, dar încheia acel articol din Vremea cu următoarele cuvinte: ”Trebuie sa iubești Romania cu frenezie, s-o iubești şi să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”.

Dacă prietene, nu-ţi propun să gândești pozitiv, cred că gândirea pozitivă este o ideologie a controlului social. Îți propun să iubești ceva cu disperare, împotriva evidențelor, mai ales pentru că este lucrul cel mai ușor de făcut la vârsta tinereţii. Dacă nu poţi iubi patria, atunci încercă să-ți iubeşti propriul tău vis, propriul proiect. S-ar putea să găseşti într-o zi România printre lucrurile din viaţa ta, ori că face parte din visul tău.

În fiecare zi mă gândesc la ţara noastră cu îngrijorare şi nu-mi este ruşine să spun că îmi iubesc ţara cu disperare, împotriva tuturor evidențelor, împotriva tuturor raționalizărilor, împotriva tuturor probelor care arată că descompunerea este totală. Nu e un moft acesta, nu e o demagogie, este pur şi simplu nevoia de a crede că mâine dimineaţă va răsări soarele și nevoia de a iubi, nevoia de a crede în valori. Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.