01 decembrie, 2011

Iubind cu disperare Romania (o revenire cu un text mai vechi)




Am cunoscut un grup de romani stabiliti in strainatate care mă roaga sa republic un text mai vechi care, spun ei, este potrivit pentru ziua de azi. O fac de dragul lor si pentru alinarea suferintei mute pe care o simti in orice pribegie. La multi ani, prieteni de departe!



IUBIND CU DISPERARE ROMÂNIA

(Scrisoare către un tânăr care nu găsește motive ca să iubească România)





Există un timp al iubirii şi unul al îndepărtării de iubire. Vorbele înţeleptului Solomon îmi răsună în urechi destul de des. Se spune că, în tinereţe, împăratul Solomon a scris Cântarea Cântărilor, un imn al iubirii cum nu s-a mai scris vreodată, la maturitate a scris Proverbele, mostră de înţelepciune, iar la bătrâneţe Eclesiastul, o operă despre deșertăciune, pustiu şi lipsa de sens a zbaterii vieţii. Fiecare din vârstele înțeleptului a adus o operă care corespundea cel mai bine stării lui de spirit. La tinerețe este iubirea cea care trebuie să ne domine, ea poate să ne orbească, să ne facă să trăim mai intens şi să înfășurăm lumea întreagă în dragostea noastră de viaţă. Nevoia de a fi iubiţi este nevrotică, cum spune psihanalistul american Karen Horney, “Trebuie să mă iubești numai şi numai pe mine”, trebuie să mă iubești pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce fac. Trăim nevoia nevrotica de afecțiune şi aprobare: nevoia oarbă de a plăcea celorlalţi şi de a le primi dragostea şi aprobarea.



Dar şi nevoia de a iubi trebuie să fie la fel de puternică. Nu am găsit încă teoretizarea prin psihanaliză sau în alte locuri, dar este clar că iubirea te încarcă de energie şi de viaţă, te împinge înspre ziua de mâine cu o forţă vitală pe care nu avem cum s-o luăm din altă parte. O vreme am locuit lângă o biserică în Cluj şi, în zilele de sărbătoare, mă uitam la feţele fără nici un rid ale unor oameni luminaţi de credinţa în Dumnezeu, de iubirea pentru Isus, vedeam în privirea lor blândă o parte din cer. Vedeam pe feţele lor iubirea şi mila pentru celălalt şi asta îmi dădea în fiecare duminică un sentiment de înțelegere şi resimţeam o mare emoție pentru întreaga natură umană.
Mă uit de mai multe zile peste răspunsurile unui eșantion de tineri pe care i-am întrebat lucruri despre relaţiile cu celălalt și despre relaţia lor cu ţara şi patriotism. Cei mai mulți dintre ei sunt răniţi. Nu le place viaţa pe care o duc, abia aşteaptă să plece din România în altă parte. Încerc să-i înţeleg, nu-i condamn, mă uit cu drag şi cu infinită compasiune la ei, mai ales când vorbim în pauzele de curs, dar mă întorc acasă şi, singur, în apartamentul meu de la București, nu pot adormi gândindu-mă ce ar trebui să facem pentru ca tinerii noștri să poată din nou să-şi iubească ţara. Da, prieteni tineri, poate că nu v-ați născut în locul potrivit, cum spune un cântec de-al vostru, dar nu trebuie să iubiţi pentru că viaţa v-a adus ceva gratis, pentru că soarta v-a paraşutat într-un loc fără de griji. E adevărat, nu mă pot opri din a scrie cu îngrijorare despre nimicniciile de fiecare zi ale semenilor noștri sau despre politicienii corupţi, despre modul în care ne ucidem viitorul cu mâna noastră, dar niciodată nu mi s-a făcut chiar atâta lehamite încât să moară şi ultima speranță. Nu sunt fericit cu ceea ce se întâmplă, dar scriu cu disperarea că poate mă aude cineva, poate sunt oameni care vor reuşi să se uite dincolo de ciorovăiala zilnică a politicienilor şi vor putea să meargă mai departe cu sufletul neîntinat de zoaiele şi noroiul zilnic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, se spune capitolul 13 al cărţii 1 Corinteni, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

Nu trebuie să iubești ca mulţumire pentru ceva, poţi iubi cu disperare doar pentru nevoia înălţării pe care ți-o dă iubirea. Trebuie să îţi dezvolţi capacitatea de a iubi ca o formă de înălţare în umanitate şi spiritualitate. Iubim prin ceea ce avem mai bun, iubind luminăm partea cea mai bună din noi, cum spunea Octavian Paler.



Tinere prieten, poţi pleca departe de România, dar nu pentru a nu te mai întoarce, nu pentru a te pierde într-un peisaj străin, ci dacă ai un proiect personal puternic. Poți visa să ajungi un mare savant, să-ți fie recunoscut vreun talent, dar nu cred poţi să-ţi iei lumea în cap pentru speranţa că dincolo mănânci mai bine ori pentru că acolo o să-ţi poţi cumpăra mai repede maşină sau casă. Nu știu dacă dincolo ai mai multe şanse în lipsa unui proiect foarte clar şi a unei dorinţe nestăvilite de a munci până la epuizare pentru el. Ai mari şanse de eşec dacă nu te poartă un vis, un vis mai puternic decât tine, mai puternic decât naturala dorinţă de a face doar un minim efort pentru maximum de rezultate.
Este adevărat, uneori societatea noastră poate să-ţi ucidă speranţa, dar când este o speranţă puternică, ea nu moare prea uşor. Speranţa nu este o strategie, este adevărat, dar speranţa poate fi bazată pe un proiect mare pentru care în fiecare zi faci câte ceva. Speranţa devenirii unui tânăr trebuie să-i poarte paşii prin toate bibliotecile unde poate să-și slefuiască mintea şi sufletul, apoi își caută un magistru, un om care să-i îndrume primii paşi pentru ca să își îndeplinească visul acela mare.
Dragă prietene, nu văd altă mare modalitate de a deveni un om realizat, de a trăi mai bine, de a fi respectat decât prin intermediul realizării tale ca om, ca specialist, ca şi o parte excepțională dintr-o reţea care face ceva pentru societate.
Dar pentru acestea este nevoie să visezi la ceva înalt şi să cauți modele, să cauţi un magistru care să te îndrume. Chiar nu ai găsit pe nimeni în viaţa asta căruia ţi-ar fi plăcut să-i semeni? Gândește-te bine, poate vreun profesor, un antrenor, poate ai văzut pe cineva la televizor, poate poţi admira un părinte, un unchi sau vreun prieten al familiei…

Poate România nu este locul potrivit, dar, dragul meu prieten tânăr, tu ai un proiect pentru care ai facut ceva, l-ai gandit, ai facut vreun efort? Înainte de a vrea să pleci din România fără a te uita în urmă, încearcă să faci o mică contabilitate. Câte ore pe zi ai alocat în ultima vreme visului tău, proiectului tău personal? Dacă încă nu ai acest proiect, măcar ai visat la el cu ochii deschiși? Te-ai gândit măcar la mijloacele prin care poate fi atins visul tău?
Am cunoscut mulţi români nefericiţi în străinătate, mulţi români cu destine mediocre care înjurau ţara de adopţie, aşa cum înjură şi România. Probabil că fiecare societate are lucruri pentru care merită blamată, aşa cum sunt sigur că putem găsi lucruri bune oriunde am merge. Doar proiectul nostru este cel care se poate lovi de bariere sau poate sa valorifice oportunităţile. Nicio societate nu cred că este bună în sine şi nici paradis absolut pentru toţi locuitorii ei. Dacă vom avea puterea să credem în ceva, atunci poate vom reuşi să schimbăm lumea noastră. Dar schimbarea trebuie să înceapă cu noi. Schimbarea trebuie provocată, istoria trebuie provocată. Trebuie să așteptăm ca istoria să ne scoată în faţă o mare ocazie pentru a reuşi să ne remarcăm? Poate că trebuie să ne gândim noi primii să încercăm cu toate puterile noastre să modificăm cursul lucrurilor înspre realizarea proiectului nostru.
Am citit, în ultima vreme, două lucruri care m-au şocat şi pe mine.

Mai întâi declaraţia unui vameș de la Moraviţa: “Am atâţia bani că pot să mă şterg la fund cu ei! Dar nu pot să mă opresc, mă, nu pot să nu mai iau! Mi-a intrat în sânge!”. Da prietene, asta este o parte din realitatea crudă a zilelor noastre. Acest vameş vorbeşte pentru o masă destul de mare de funcționari publici care au intrat într-un sistem corupt care alimentează politicienii cu resurse. Ce facem în această situaţie? Plecăm din ţară? Putem să nu participăm măcar noi, personal, la ticăloşia generalizată. Putem să promovăm alte valori în grupul nostru de prieteni, putem să ne educăm copiii altfel, putem să ne opunem acestor practici. Să nu uităm că practica aceasta de corupție are cel puțin două părți care câștigă, în detrimentul interesului colectiv. Nu doar vameşul este vinovat că pretinde spagă, sunt vinovați şi cei care găsesc în contrabandă un mod de a câștiga şi de a nu plăti impozite. Ne putem gândi că o parte dintre noi întreţinem din comoditate sau conformism chiar practicile de care ne plângem. Acceptăm şi nu ne opunem, uneori chiar ne convine acest lucru, este de cele mai multe ori o complicitate generală la cele mai proaste obiceiuri ale noastre.

Un al doilea lucru care m-a intristat a fost un articol scris de Mircea Eliade în 1934, deci atunci când avea 28 de ani. Mircea Eliade vorbește despre imaginea noastră proastă în lume şi despre faptul că hoţia noastră devenise proverbială. Iată ce proverb citează el dintr un almanah al vremii: “Când cineva fură, este cleptomanie. Când mai mulți fură, se numește manie. Când un popor fură, este România”.

Revoltat, tânărul Eliade se întreabă retoric dacă nu ar trebui să ne crape obrazul de ruşine, dar eu mă îngrijorez de faptul că este deja atât de veche meteahna încât a devenit un comportament deja generalizat social. Deci vameşul acela de la Moraviţa vorbește deja despre un fel de ADN cultural. Este un obicei pe care trebuie să-l schimbăm, nu cred că avem voie să ne resemnăm sau să plecăm din ţară pentru asta. Indiferent ce ne arată fiecare zi trăită în România nu cred că trebuie să ne luăm lumea în cap, nu cred că trebuie să plecăm oriunde în lume, chiar fără nici un proiect personal. Motivația negativă de a părăsi România pentru că este un loc urât, fără morală, fără şanse pentru tineri, fără viitor nu poate să ne împingă spre ceva în viaţă. Este greu să credem că acest lucru ne va ajuta să ne împlinim undeva în altă ţară.
Mircea Eliade a plecat din România, dar nu pentru a nu se mai întoarce. A plecat în India, apoi în lumea largă pentru a studia marile religii ale lumii, a plecat să împlinească un destin. Împrejurările istorice au făcut să mai poată reveni în patrie, dar acest lucru a fost o rană care a purtat-o peste tot până la sfârșitul vieții sale. A reușit să devină una din personalităţile lumii pentru că a avut un proiect. Nu s-a despărţit de România cu ură, a purtat-o peste tot, a arătat-o lumii prin partea ei de mister, nu prin noroiul care o aseamănă cu alte ţări. Tinere prieten, Mircea Eliade avea 28 de ani și era revoltat când scria articolul citat, dar încheia acel articol din Vremea cu următoarele cuvinte: ”Trebuie sa iubești Romania cu frenezie, s-o iubești şi să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”.

Dacă prietene, nu-ţi propun să gândești pozitiv, cred că gândirea pozitivă este o ideologie a controlului social. Îți propun să iubești ceva cu disperare, împotriva evidențelor, mai ales pentru că este lucrul cel mai ușor de făcut la vârsta tinereţii. Dacă nu poţi iubi patria, atunci încercă să-ți iubeşti propriul tău vis, propriul proiect. S-ar putea să găseşti într-o zi România printre lucrurile din viaţa ta, ori că face parte din visul tău.

În fiecare zi mă gândesc la ţara noastră cu îngrijorare şi nu-mi este ruşine să spun că îmi iubesc ţara cu disperare, împotriva tuturor evidențelor, împotriva tuturor raționalizărilor, împotriva tuturor probelor care arată că descompunerea este totală. Nu e un moft acesta, nu e o demagogie, este pur şi simplu nevoia de a crede că mâine dimineaţă va răsări soarele și nevoia de a iubi, nevoia de a crede în valori. Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.

5 comentarii:

  1. Foarte topical acest articol, D-le Dancu.
    Fie din pricina crizei adanci in care sa afla Romania, sau ca reactie de intampinare la perceptia persistenta precum ca incurajati tendintele centrifugale ale unor provincii,
    articolul este extrem de oportun si pertinent.
    Se pare ca in sfarsit vorbim aceeasi limba si asta ne face comuniunea de idei mai puternica.
    Mai ales dupa ce un pigmeu politic cu numele de Moisin/primarul interimar al Clujului, s-a scapat pe el in spatiul public cu o declaratie de o imbecilitate demna de institutionalizare.
    Un cugetator de talia D-stra este necesar pentru crearea si asumarea unui discurs social-democrat ce ar trebui sa coalizeze o mare parte a populatiei impotriva asaltului obscen si salbatic al dreptei politice.
    Sa auzim de bine!

    RăspundețiȘtergere
  2. Buna seara, blogul dvs. este unul dintre cele mai dragi inimii mele.
    Intamplarea face ca azi sa reeditati un mai vechi articol cu care v-am imortalizat in blogul meu adaugandu-va in Blogroll.
    Pentru ca inimile cunosc un limbaj prin care se pot infrati dincolo de cuvinte va rog sa aruncati o privire asupra acestui act oficializat de Organizatia Monidala a Sanatatii
    din care inca nu m-am dezmeticit si poate ca veti gasi ceva potrivit sa ne dumiriti.

    https://deepiny.wordpress.com/

    Cu stima de suflet

    RăspundețiȘtergere
  3. buna as dori si eu un schimb de link daca se poate cu http://filmedivix.com/ lasa-mi un com

    RăspundețiȘtergere
  4. Dle Dâncu,
    Una dintre cele mai perturbante ştiri din România, pe care vin să o reţin, este sinuciderea Iuliei Plăian. Absolventa de Bacalaureat cu 10.
    E un gest tragic. Ştim că de multe ori o dramă individuală sensibilizează mai mult opinia publică decât o dramă colectivă..dar în aceast caz al fetei care vroia să urmeze o carieră în istorie, iar părinţii i-au impus una tehnică(probabil şi din faptul că se consideră că ştiinţele umane nu asigură mai târziu un trai normal)...e relevant pentru mentalitatea generală.
    Este o dramă naţională, şi nu doar una individuală, dincolo de gestul tragic al unei persoane neînţelese..cred că în spatele ei se află mai multe tare socioculturale, de la incapacitatea celor din grupul ei imediat social de a sesiza durerea ei şi de a reacţiona, la prezumţia că acest gest a fost şi determinat în parte de mentalitatea încă actuală, a părinţilor care hotărăsc soarta copiilor, după genul de mentalitate eu te-am făcut, eu te distrug.
    Vă o spun şi din calitate unui om care a avut parte de o pregătire de criminolog în Nord America, resursele alocate combaterii suicidului la nivel de societate românească sunt la prima vedere insuficiente. Şi probabil datorită unor fenomene sociale- disoluţia ţesutului social în România(părinţi plecaţi peste hotare), mentalităţi , lipsa culturii dialogului- asemenea drame se vor repeta cu o frecvenţă îngrijorătoare.
    Sociologii au luat-o clar pe calea politicului, se dedică unor sondaje nenumărate, despre cine cu ce votează...au uitat să coboare în viaţa tinerilor a oamenilor obişnuiţi, să le definească problemele,temerile să-i asculte..să prezinte societăţii problemele lor.
    Nu se poate construi o ţară, pe un vid de insensibilitate.
    Cu respect
    D.T

    RăspundețiȘtergere