19 septembrie, 2011

100 de săptămâni în locul potrivit



Mesagerul 100!

100 pare o cifră fără de viață lângă numele nostru, la fel cum probabil va fi și Mesagerul 1000. Nu spune mare lucru despre disperarea de a rămâne drept, de a pleca acasă măcar cu bucuria că nu ai lăsat o ticăloșie în urmă. Cele 100 de numere, adică vreo 6000 de pagini, nu vorbesc nimic despre bucuria de a vedea cuvântul întrupat, răstignit pe coala albă de hârtie.

În 100 de săptămâni o mână de oameni au vrut să fie povestitorii unor lucruri frumoase, dar nu au vrut să facă elogii gratuite. Nu vom face un elogiu gratuit comunității noastre nici de acum încolo, vrem doar a o transforma într-o comunitate care se mișcă spre înaintele istoriei, care este vie, trăiește și are o publicație ce apare într-o dimineață marcând astfel timpul social, așa cum ceasul din turn bate din oră în oră, așa cum lăptarul sau poștașul trec zilnic, chiar dacă doar la unele porți.

Mesagerul a fost visul unor tineri de a reînvia o publicație care se înecase în mlaștina șmecheriilor și iluziilor unei societăți care descoperea primele forme ale libertății … supravegheate. Un vis care a crescut saptămână de săptămână, în proximitatea clujenilor, câteodată chiar în mijlocul lor. Este încă un proiect care caută certitudinea că a gasit calea cea mai bună spre mintea și sufletul celor care mai cred în comunicarea prin cuvânt și imagine ca și modalitate de eliminare a străinătății care, dacă nu suntem atenți, se cuibărește între noi. O căutare de certitudini care are drept rezultat faptul că la numarul 100 avem o singură certitudine: ne-am născut în locul potrivit.

Locul potrivit pentru presă? Da, pentru că este încă un loc neprietenos, rece, uneori îți dă senzația că este o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu speriați că va veni dușmanul prevăzut, așa că ei și-au închis ferestrele și ușile, s-au ferecat în case și au învățat să urască la comandă. Locul unde solidaritatea cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate și unde trădarea a devenit un mod de viață, unde ritualul ipocriziei absolute ține loc de sociabilitate.

O comunitate unde presa flutură mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverență este un mod de a respinge implicarea și de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris? Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag acum este doar un cearșeaf murdar pus la loc de cinste, ca la nunta oltenească, drept dovadă a unei virginități pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai mulți jurnaliști au fugit sau fug cât văd cu ochii sau se ascund după birouri de piariști sau comunicatori. Comunitatea unde românii și ungurii și-au creat, la prețioasele indicații ale liderilor lor, bastioane de carton și baricade de hârtie, de după care aruncă noaptea (ziua le este rușine!) cu conținutul olițelor de noapte, ca într-un ev mediu târziu.

Clujul este locul potrivit pentru că aici poți înțelege cel mai bine că există o singură cale pentru a trăi cu demnitate și 100 de căi prin care poți să te îndepărtezi de natura ființei tale. Singurul loc din România unde presa a fost purtată în cătușe ca un semn că libertatea trebuie să poarte culoare politică. O comunitate în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât votul. Desigur, unii le-au cerut să se teamă, alții să urască, să fie orbi sau să își păzească buzunarele, pentru a vedea unde li se găsește portofelul.

Da, cred că locul potrivit este locul care are nevoie de tine, locul unde lucrarea ta este vitală ca aerul și prezența ta o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care huzurești, unde te simți ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care îți solicită instinctul de supraviețuire, locul în care îți testezi limitele și umanitatea. Iar pentru a face presa trebuie sa existe un loc care are nevoie de tine.

Visul tinerilor care au început această întreprindere a fost o răbufnire a inocenței și nebuniei inconștiente de a crede în valori. Visul unor tineri de a face o presă bună, cum i-au zis ei, forțând simplitatea, era poate mai mult o comandă a sufletului lor de adolescenți care mai cred că libertatea este pe gratis și liberartatea de exprimare se află la o aruncătura de creion.

O perioadă am crezut că lumea se poate schimba prin pilde și povești simbolice, prin parabole și povești motivaționale. Azi nu mai credem că o societatea infantilă mai poate fi educată în acest fel. Poate doar punându-i mereu o oglindă în față și, eventual, aruncându-i cu cerneala pe hainele mincinoase de duminica.

Poate echipa noastră pare un ultim detașament, cel al disperaților, în încercarea de a trezi acest oraș mort, o comunitate care se mulțumește cu puțin și nu vrea să facă niciun gest pentru apărarea propriei demnități. Un loc unde valorile sunt călcate în picioare și doar obraznicia vorbăreață ocupă spațiile unde ar trebui sa se audă vocea cetății. Pentru că respect visul foștilor mei studenți care au pus la cale această întreprindere vă promit că Mesagerul nu va fi preș. Promitem că vom căuta acea singură cale, cea mai grea, de a ne păstra demnitatea.

Aliații noștri sunt cititorii, dar nu nici ei nu ne vor supune la modul absolut. Cu tot respectul, prieteni, cititorul este rege, dar nu vom accepta un rege gol. Nu vom ceda dorinței de vulgaritatate sau futil și nici nu vom fi oglindă pentru chipul mai marilor zilei.

Vrem să facem încă multe sute de numere pentru oamenii cărora n-are cine să le scrie. Vrem să-i ascultăm pe cei care nu au pe nimeni să le asculte vocea, chiar dacă povestea vieții lor este un roman, cum fiecare credem despre viața noastră. Vrem să vă trimitem săptămânal un ”mesager” pentru cutiile poștale, mai ales pentru cele care ramân mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele veștede. Vom desena pentru cei care nu mai aud, le vom șopti la ureche celor care nu văd. În fine, vom încerca să-i ținem de mână pe cei care nici nu văd, nici nu aud.

Sper ca tinerii mei prieteni jurnaliști să nu se sperie de visul lor dacă îl vor vedea vreodată realizat. Sper să-l recunoasca și fiecare dintre ei să se recunoască pe sine.

Un comentariu:

  1. de ce tirajul cumulat al presei locale clujene nu aduna tirajul unui singur local din Baia Mare sau Arad?

    RăspundețiȘtergere