21 iulie, 2011

Evadarea din zadarnicie

La plecarea lui Mircea Ivanescu


S-a dus dintre noi unul din cei mai mari poeți pe care i-a avut Romania, Mircea IVĂNESCU.

Desi in 1999 a fost propunerea Romaniei pentru Premiul Nobel pentru literatură, astazi nu vor afla prea multi români că s-a stins un mare poet. Nici tinerii cei destepți și sensibili, cu sufletul tânjind după frumos si după iubire, nu vor afla vreodată că bucuresteanul refugiat la Sibiu ar fi putut sa le spună că ”nu exista singuratate/ suntem intotdeauna mai multi în noi insine”.

La plecarea unuia dintre cei mai discreți poeti ai literaturii noastre nu se vor bate televiziunile pentru transmisii de la cimitirul din Sibiu si nici nu se va face breaking-news, ca la spectacolul mortii Madalinei Manole. Politicienii nu se vor inghesui pe la televiziuni sa deplanga marea pierdere.

A fugit de la Bucuresti la Sibiu si nu s-a mai întors in Capitala noatra unde tot mai multi scriitori deveneau samsari de vorbe. Unul din cei mai mari postmodernisti ai Europei nu cred că va fi omagiat de Presedintele României si nici nu i se vor face ediții de lux la Humanitas pentru că nu s-a alaturat pasiunilor desarte ale contemporanilor săi.

Intrunul dintre putinele interviuri spunea:„N-am mai scris din 1997, de cînd s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit. [...]Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.”

De fapt, acest mare contemporan al nostru a evadat dintr-o ”mare, dintotdeauna știută, zădărnicie”.

Mă bucur pentru că, in fine, a reusit să găsească iesirea din locul acesta neprietenos unde ”spaima se rostogoleste, străvezie, prin aer. deasupra/in jurul meu”.

Drum bun, bătrâne!


Pentru cei care, cu sau fără vina lor, nu au cunoscut nici un gând al marelui poet și nici măcar nu i-au dat vreodată buna ziua, imi permit sa le dau niste esantioane de vers. Pentru cei care nu au mai citit demult o poezie am pus si niste variante you tube, poate așa o să le fie mai usor.



Despre moarte ca revedere
1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
- dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe


Mai acceptati o poezie, vă rog! Sau treceti direct spre final.

Poezia e altceva?

nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?


Iata si niste prelucrări you tube







5 comentarii:

  1. Cu permisiunea Dvs., as adauga si "Palide stele", publicat in anul 1968, in volumul "Versuri":
    "acum foarte mulţi ani a scris o nuvelă în care e vorba
    de o fată cu mişcări liniştite – el o însoţea
    noaptea spre casă pe bulevardul foarte larg, atâta de larg
    încât, în plin oraş, se vedeau stelele deasupra – (se răsturnau
    stelele – el îi spunea – iată, aldebaran. şi dacă ea-l întreba
    care anume din fulgurările acelea este aldebaran
    el răspundea – oricare. cred că era foarte tăcută.
    câţiva ani mai târziu mi-au spus că fata aceea
    din nuvelă era o fiinţă reală – şi care, tocmai,
    murise de cancer. eu stiusem de altfel
    că povestirea lui era doar o transcriere. cred
    că el a vrut mult s-o iubească.) foarte mult
    a trecut de atunci. acum, e o dimineaţă cu ploaie
    murdară, printre casele acestea înalte şi cenuşii –
    şi eu trec prin faţa intrării blocului unde el, într-o noapte,
    acum o viaţă, i-a sărutat mâna. el a murit
    foarte curând după aceea – ea, ani mai târziu.
    şi eu merg acuma pe strada aceasta."

    RăspundețiȘtergere
  2. extraordinar de frumos!

    RăspundețiȘtergere
  3. Buna seara
    Frumos si trist, dar toti poetii (cei care nu au curtat Inalta Poarta si nu au trimis volume cu dedicatzie inainte si acum) au sfarsit in durere, tristetze si singuratate. Pentru ca prietenii itzi fug cand esti amarat, ai raie parca. Un mare poet. Si la ce i-ar ajuta o decoratzie post-mortem sau ditriabe la televiziuni obisnuite sa urle despre accidente de masina si cutzitari.
    Pacat.

    RăspundețiȘtergere
  4. Buna Ziua!
    Eu sunt Vlad, unul dintre membri Radio Whisper – un radio antimanele dedicat bloggerilor şi nu numai.
    Am găsit întâmplător blogul tău, am citit câteva articole şi nu am vrut să ies înainte să te felicit – mi-a plăcut mult ce am găsit aici. Am fost atras de subiectele interesante si de originalitatea articolelor. Felicitari ! Noi promovăm la radio diferite articole ale bloggerilor, iar azi am promovat un articol de-al tău; am specificat sursa articolului şi am deschis şi un subiect pe baza acestuia. Dacă doresti, poţi să ne recomanzi orice articol, iar noi îl vom promova.
    Ne-ar face plăcere să ştim că ai dori să ne susţii în acest proiect de radio şi să accepţi o eventuală colaborare.
    M-am gândit aşadar să vin cu o propunere:
    Pe Radio Whisper se difuzează toate genurile de muzică, exceptând manele şi piese necenzurate. Avem şi câteva emisiuni, ştiri etc. Ne-am propus să realizăm un proiect mare, iar pentru asta avem nevoie de susţinerea şi ajutorul tău şi al celorlalţi colegi bloggeri. Dorim să creăm o echipă cât mai complexă de oameni cu un talent aparte şi m-am gândit că poate ai vrea sa ni te alături şi să colaborăm (binenţeles, pe unul dintre domeniile care îţi place). Dorim de asemenea să îţi luăm un scurt interviu. Pentru noi sunt importante ideile şi modul de a gândi al bloggerilor şi al ascultatorilor noştri.
    Îti multumesc pentru timpul acordat, iar acum îti propun sa adaugi linkul sau bannerul nostru pe blogul tău şi să ne dai add la id-ul asculta_whisper sau un e-mail, tot la asculta_whisper@yahoo.com, pentru a discuta mai multe.

    http://www.radiowhisper.com
    Multumesc,
    Cu stimă Vlad!

    RăspundețiȘtergere
  5. Multi bloggeri romani ar vrea sa stie daca ai avea curajul sa raspunzi la cateva provocari simple si de bun simt. Daca esti interesat/a sa participi la acest joc intre bloggeri intra aici.

    RăspundețiȘtergere