28 iunie, 2011

IMPOTRIVA UNEI MARI CRUZIMI







In apărarea lui Marian Vanghelie


Nici o bucurie personală, poate doar o licărire de speranță
Luni și marți am primit câteva zeci de telefoane care omagiau curajul lui Victor Ponta care l-a trimis pe margine pe Marian Vanghelie. Unii m-au întrebat dacă mă bucur și le-am spus că Vanghelie nu a fost niciodată o miză pentru mine. Așa cum mi-a spus odată într-o discuție între patru ochi el nu auzise de mine când a fost trimis pentru prima dată de șeful de partid de la Bucuresti să atace Grupul de la Cluj, într-o conferință de presă. De câte ori era redirecționat de cineva să mă atace pentru diverse poziții ale mele în care nu eram ”pe linie” am simțit doar o mare tristețe și un acut sentiment al derizoriului în legatură cu mediul în care am ajuns să activez, ca să spun așa. Una dintre argumentele interioare ale plecarii mele definitive din politica mare a fost, dincolo de dezamăgirea față de Mircea Geoană, și nefirescul, grotescul situației în care partidul îl trimite la polemică ideologică împotriva mea pe cineva fără poziție, fără studii, cultură politică sau urmă de abilități discursive, pe cineva care, nu are nici o vina, pentru că nici măcar nici nu știe de ce este acolo. In tot acest nefiresc, Marian Vanghelie nu mi-a produs un sentiment de adversitate, doar unul de incompatibilitate cu situația de dialog despre devenirea ideologică a partidului-far al stângii românești. Pentru că Marian Vanghelie a fost de cele mai multe ori folosit în competiția politică internă de mai mulți dintre ”greii” partidului care l-au promovat și acceptat pentru că este săritor să sponsorizeze orice și destul de dispus să își arate solidaritatea față de colegi.

L-am iertat total pe Vanghelie când mi-a spus: Domnule Profesor, eu am plătit din greu pentru fiecare lucru pe care l-am obținut în politică. Eram sigur de asta, iar sinceritatea si franchețea lui m-au cucerit. Mi-am dat seama atunci că este mult mai uman decât mulți dintre colegii mei de atunci, cu gulere albe, butoni de aur și discurs impecabil. In nici un caz nu am crezut vreodată că este destul de tânăr și poate învăța pentru a ajunge chiar Presedintele PSD sau Presedintele României cum a fost încurajat, ipocrit, de către unii. Am fost de multe ori șocat de lipsa de criterii și mai ales cruzimea celor care au stat alături de liderul din sectorul cinci după principiul regulii de aur a politicii, adică ”cine are aurul face regula”. In plus, Vanghelie a fost încurajat chiar și de unii care nu aveau curaj să facă opoziție tânărului președinte al PSD, Victor Ponta. Dar dincolo de toate, era clar pentru toată lumea că autenticul Vanghelie se află în incompatibilitate cu nivelul la care ajunsese să se simtă ca peștele în apă.


Ponta-dictatorul



Unii jurnaliști mă întrebau ieri și azi ce părerea am despre gestul lui Victor Ponta. Deși nu mi-a dat o satisfacție personală, recunosc că m-am gândit cu simpatie că, în fine, cineva rupe lanțul ipocriziei și încercă să instituie o brumă de normalitate în orânduirea criteriilor de evaluare din PSD. Faptul că acest om este Victor, partenerul meu de excludere din perioada reformei, l-am considerat un fel de revanșă a tinerei generații politice. Și poate o licărire de speranță …
Incă din primele ore după care s-a anunțat decizia aproape unanimă a PSD am așteptat reacția celor care de peste un an mă bat la cap cu ideea că Ponta nu face nici o schimbare în PSD, că nu are curaj să-l schimbe pe Vanghelie, că nu este cu nimic mai breaz decât Iliescu sau Năstase. Nu mă așteptam să-l laude pe Victor Ponta, credeam că doar o să minimalizeze hotărîrea conducerii PSD. Dar nu mă asteptam ca oamenii din diferite medii, în a căror judecată aveam o încredere, să înceapă divinizarea lui Vanghelie: un tip autentic, un tip sincer, mare castigător de voturi. Nu-mi venea să cred că Ponta o devenit peste noapte Marele Dictator, Tortionarul autenticitătii politice. Că adversarii stângii îl consideră perfect pe Vanghelie, o adevărată imagine a stângii, înțeleg foarte bine. Ei în campania electorală arată cu degetul, le convine o stângă cu o imagine caricaturală, deși adversarii slabi fac întreg meciul politic încâlcit și confuz, iar victoriile nu au strălucire.
Nu am stat prea mult să mă gândesc cum a făcut Victor saltul asta de la marioneta lui Năstase, la gâdele sângeros, căci am fost acaparat de spectacolul susținătorilor de ocazie pentru Marian Vanghelie.




O mare cruzime

Nu, nu Victor Ponta este autorul ei!



Din nevoile bătăliei politice și atacării lui Ponta, Vanghelie începe să fie elogiat in spatiul media si chiar in zone intelectuale. Peste noapte va fi reevaluat voinicește și i se vor gasi resurse speciale de management politic modern și reprezentare socială. Este pragmatic și dedicat, este un personaj care alungă monotonia politică și falsul. El este autentic, nu simulează, are emoții adevărate iar oamenii de la glie apreciază foarte mult asta. Parcă până mai ieri era vorba că trebuie să ajutăm electoratul să evolueze, nu să ne coborâm la nivelul celor mai de jos instincte. Inainte de asta aceleași personaje se oripilau la televizor gândind la cumpărarea de voturi sau alte metehne nedemocratice.


Incepe parcă a doua etapă a cruzimii față de Marian Vanghelie, după cea în care a fost încurajat din interiorul partidului că poate deveni orice vrea el în statul roman doar că, deocamdată, este nevoie să plătească revelioane, serbări de 1 mai, concedii sau lansări de carte pentru partid în lupta cu marii inamici. Această metodă l-a ajutat să se descurce foarte bine și cu adversarii politici care impărteau resursele capitalei, că doar regula de aur a politicii nu se schimbă doar pentru că PDL conduce țara.


Această a doua fază a cruzimii față de Vanghelie este începutul unei celebrări publice și o nouă încurajare pentru el ca să-și depășească limitele, sa duca din nou politica in derizoriu si vulgaritate. Asa cum în Comitetul Executiv a PSD s-a votat aproape în unanimitate pentru eliminarea lui, noii lui apologeți vor doar să-l folosească împotriva USL si a lui Victor Ponta. Eu stiu că Vanghelie este un băiat (spune mereu că este foarte tânăr!) care a progresat mult, sunt convins că este un om bun, poate fi probabil un prieten pe care te poți baza. Sunt sigur că are caracter și am dovada asta prin faptul că nu i-a dat în gât pe cei care l-au taxat în timp, dar cred că ar trebui lăsat în pace să-și continue o carieră la nivelul pe care îl înțelege și unde poate.


Eu, vechiul lui adversar, consider că este inuman acest circ care văd că începe să se înfiripe. Pentru că este un om simplu s-ar putea să creadă din nou că ar putea deveni un mare conducător politic în viitor. Să ne întelegem, Vanghelie nu este vreun înger, nici vreun naiv. Dar este aberant ca la nivelul cel mai înalt al politicii să fie încurajat un om căruia trebuia oricine să-i spună că nu are ce căuta, după cele mai elementare reguli ale rationalității. Crede cineva sincer că putem avea conducători politici la acest nivel de pregătire? Nu cred, iar faptul că el a ajuns acolo sus este o culpă colectivă.


O nouă capcană se conturează pentru el și peste câteva zile s-ar putea să iasă la talk-showuri care să distrugă tot ce a construit până acum. Până la urmă nu cred că merită aceste lucruri pentru că, vorba noilor lui fani, este un tip autentic care nu cunoaște mecanismele șulfăriei intelectualizate și nici cât de urât poate fi chipul trădării orchestrată de prieteni și camarazi din politică. Dacă va accepta cântecele de sirenă pentru a forța reintrarea în forță s-ar putea ca acest lucru să-i fie fatal.



Sunt alături de el cu naturalețea unuia care nu mai vrea nimic de la politică, poate doar ștergerea tuturor amintirilor acelei perioade.


Am mai făcut un efort în 2006, atunci când am scris un articol cu afecțiune și sinceritate pentru un politician care începea să bata cu pumnul la porțile grele ale politicii mari: Marian Vanghelie. Robert Turcescu i-a citit atunci pasaje lungi în cadrul unei emisiuni de televiziune, dar atunci Marian nu a prea înțeles și l-a apreciat ca un atac intelectualist. Acum are mai multă experiență, iar eu nu mai fac politică, poate va înțelege ce am vrut să spun atunci, când se afla la poalele dealului. Public acum pe blogul meu acel text, reluat și în cartea mea ”Politica inutilă”, ca un semn de afecțiune autentică, solidaritate si iertare.



CURSA LUI MARIAN SPRE LUMINĂ


16 iunie 2006

Primăvara este, la Bucureşti, o minune răsărită din noroi. O maree verde invadează oraşul năclăit de sudorile unor secole de istorie incertă şi destin ghebos. Ritmul oraşului se reduce la jumătate, oamenii nu se mai calcă în picioare şi nici la intersecţii nu mai vezi şoferi care se scuipă sau îşi cară pumni. Ai senzaţia că numai în acele zile, timp de câteva săptămâni pe an, bucureştenii pot fi fericiţi. În restul timpului, dacă eşti venit din afară, parcă aştepţi pe un peron (vorba ardeleanului Octavian Paler) vestea proastă că trenul tău s-a anulat. În aceste zile de primăvară, un prieten al meu jurnalist se luptă cu o boală necruţătoare, pe care o va învinge, cu siguranţă. O va învinge pentru că, înainte de a fi jurnalist căutat pentru opinia curajoasă, a trecut prin viaţa şi lumea dură a României. A cunoscut fabrica şi înghesuiala din autobuz şi a învăţat să lupte, ca firul de iarbă care iese din asfalt. Înţelege şi iubeşte viaţa pentru răsăritul de soare de fiecare dimineaţă. Iubeşte viaţa, dar ştie că nu merită trăită decât cu capul sus, fără compromisuri şi fără ticăloşie. Într-o asemenea primăvară, anul trecut, prietenul meu jurnalist şi-a propus să-mi arate ceva ce nu am mai văzut: sectorul lui Marian Vanghelie, proaspăt pregătit pentru campanie electorală. Deşi credeam că este un mare naiv, în încercarea de a mă pune în contact cu o viaţă pe care nu o cunosc, după ce am văzut multe feţe ale suferinţei umane şi mizeriei în peregrinările mele prin România, am acceptat şi ne-am urcat în maşina mea, mai degrabă cu o poftă de ducă primăvăratică, decât cu speranţa descoperirii unui teritoriu nemaivăzut.



În Rahovei, unde ne-am oprit, străzile erau pline de lume, fiind zi de Mărţisor. Hala din Rahova era un fel de expoziţie a hidoşeniei, o exhibare a mizeriei. Chiloţi „dinamo” imenşi sau sutiene ca nişte hamace se legănau în vânt, prevestind parcă detaliile unei sexualităţi lugubre, a unei sexualităţi consumate la beţie. Nişte blocuri au fost vopsite la exterior în culori pastelate, dar numai pe partea dinspre stradă, ca nişte curve fardate doar până la nivelul bărbiei. Câţiva beţivi cerşetori, ieşiţi la soare, ne priveau miraţi, crezându-ne candidaţi, poate. Peste tot se vindeau flori de plastic şi hârtii colorate: şapte fire la 20.000 de lei (2 lei noi). Am intrat în halele unei pieţe mirosind a şoşoni de gumă. Printre tarabe cu cămăşi de noapte şi infernali chiloţi de damă se vindea vin şi ţuica la pahar. Femei cu ochii învineţiţi de mâna grea a bărbaţilor se uitau la noi cu uimire, fiindu-le clar că nu suntem din lumea lor. Am mers pe străzi în neştire, am rătăcit întristaţi câteva ore. Am ajuns într-o colonie cu blocuri scunde, unde, în mijlocul unei mizerii infernale, te frapau uşile de metal, ultramoderne, ale unor apartamente insalubre. Aveai senzaţia că uşa este mai valoroasă decât casa şi că ea a costat cât venitul pe o jumătate de an al oamenilor de aici. Era amiază, dar nu vedeai ţipenie de om. Doar acele uşi, fără nici un fel de semne distinctive: nici numere de apartament, nici adrese, nici nume de proprietari. Parcă nu au vrut să le murdărească cu detaliile unor biografii neînsemnate. Ca nişte capace de metal la intrarea unor vizuini pe care oamenii le părăsesc dimineaţa şi le reiau seara în stăpânire. Stranie senzaţie de loc mort, contaminat, un fel de Cernobîl social.


Ne-am adus aminte de vremurile în care atât eu, cât şi prietenul meu ne luptam cu viaţa de pe poziţii de outsideri. Despre navetele cu muncitori mirosind a salopete afumate şi respiraţii parfumate cu Rachiu de Vin (redeveu, după expresia exactă din cartier). Mi-a devenit drag atunci Marian Vanghelie. Chiar dacă, la un moment dat, cineva, un şef de la Bucureşti, l-a pus să-i înjure pe clujenii din politică. Poate mi s-a făcut milă de lumea lui sau de copilăria acelui om. Seara, l-am văzut la televizor vorbind cu o voce plângăreaţă, parcă jenat de situaţia în care se afla. A sugerat, într-o şedinţă a organizaţiei lui, că a plătit o grămadă de bani pentru a fi lăsat să fie ceea ce este. Nu ştiu cât adevăr există în asta, ştiu sigur că, în toată viaţa lui, în Bucureştiul tuturor timpurilor, un băiat care porneşte dintr-o cizmărie şi nu are 2 metri şi muşchi de oţel trebuie să îndure foarte mult şi trebuie să plătească, la fiecare pas, orice loc în faţă. Am văzut lumea lui Vanghelie şi am înţeles că el reprezintă cu adevărat pe cineva în politică. Lumea lui Vanghelie este peste tot în Bucureşti sau în ţară. Degeaba strâmbă unii din nas şi spun că Vanghelie este doar băiatul din sectorul 5. Lumea cartierelor sărace este o parte a României, o Românie fără speranţă şi viitor.

Marian Vanghelie a crescut fără tată, într-o lume dură a Ferentariului. Probabil că, pentru un copil fără tată, cel mai greu este de sărbători, atunci când familiile se adună, părinţii se întorc, taţii, plecaţi la munci sezoniere, vin acasă cu cadouri pentru copii. Poate singurul moment de tandreţe într-o lume care nu prea avea timp pentru detaliul mângâierilor. Poate că a fost foarte singur de sărbători şi aşa i-a venit ideea revelioanelor de 5.000 de oameni. Câte revelioane o fi petrecut singur, cu nasul de copil lipit de geamul unor restaurante în care domnii şi doamnele petreceau cu şampanie şi sclipici? A pătruns apoi în asemenea restaurante, ca şi chelner sau crâşmar, dar şi-a dat seama că nu mai poţi recupera copilăria pierdută şi nu mai poţi umple golul care ţi-a crescut în suflet, într-o copilărie cu uşi care ţi se închid în nas. A făcut bani mulţi pe urmă, a plătit politicieni şi a văzut ca ar putea ajunge şi el politician. Într-un fel, se gândea, poate, mereu cum să evadeze din lumea Ferentariului, lumea copilăriei lui nefericite.


Mă simt legat de Marian prin faptul că mereu am fost protectorul unor copii ca el, prin nesfârşitele mele internate, cazărmi sau cămine studenteşti, ori cămine de nefamilişti prin care am trecut. Am trăit în proximitatea nefericirii din lumea lui şi cred că îl înţeleg. Acum, când o ţară întreagă a sărit să-l linşeze pentru că vrea să fie şef la PSD, el probabil că nu are cum să înţeleagă de ce îl atacă tot felul de „maimuţoi”, care nu ar fi valorat nici o ceapă degerată în lumea în care el se adaptase, lumea lui Sile Cămătaru şi Fane Spoitoru.

E vinovat Vanghelie pentru că a crezut în teoriile noastre democratice, după care toţi oamenii sunt egali şi toţi pot să jinduiască la a conduce? Nu noi le-am spus maselor că a venit timpul lor şi democraţia a deschis o eră a egalităţii în faţa politicii? Dar copilăria ne ajunge din urmă. Vine o zi în care copilul din noi se revoltă, ne priveşte cu ochii plânşi şi ne împinge la sinceritate. Este normal că şi Vanghelie încearcă să evadeze spre lumea gulerelor albe. S-a chinuit mult şi crede că saltul spre vârful politicii o să-l scape de tot ce a trăit până acum. A ridicat capacul calei vaporului şi a privit o clipă pe punte, orbit de lumina tare. Vrea poate să fugă de mizeria unei vieţi trăite fără nici un fel de derogare. Crede el că acolo, sus, domnii aceia, politicienii mari, au scăpat de griji, aşteaptă, ca sultanii, peşcheşuri, muzici şi cadâne. Ce nu ştie Marian este că acolo sus, în lumea gulerelor albe, mizeria este şi mai mare. Acolo sus nu este ceea ce crede el, nu va găsi nimic din visele lui. Nici prietenie, nici onoare, nici căldură, nici urmă de lumină. Doar un deşert parfumat. Cursa lui spre lumină va eşua lamentabil în lumea de sus a politicii. Dacă el ar înţelege, i-aş spune ca unui frate: lumea ta, Marian, este sectorul cinci, aşa cum este el. Cu mizeria, sărăcia şi florile lui de plastic. Acolo sunt oameni care te respectă şi poate chiar te iubesc…Dincolo de sectorul cinci începe deşertul.



2 comentarii:

  1. Imi pare rau de dvs si inteligenta dvs.ca sunteti pus in slujba unui prost ca victor ponta. Chiar nu vedeti ca nu este nici o diferenta intre cei 2? Din contra cred ca Vanghelie este mult mai fidel decat prostul de ponta. Va rog mult uitati-va la toate discursurile lui sa vedeti aberatii si contaziceri mai mari ca ale lui Vanghelie. Daca Vanghelie isi facea scoala, era cu mult deaspura lui ponta. Pe Vanghelie il duce capul, in schimb pe ponta...........

    RăspundețiȘtergere
  2. Marian Vanghelie a fost indepartat evident dintr-un calcul electoral.In ciuda greselilor sale gramaticale eu cred intr-o competenta organizatorica a domnului Vanghelie,care in comparatiile cu fostii contracandidatii in ochii electoratului dar si a membrilor a iesit in avantaj.Domnul Vanghelie i-a facut pe mai multi colaboratori de ai sai sa se simta castigati pe perioada mandatului sau,iar impleticirile gramaticale palesc in fata interesului de a castiga.Are ceea ce se numeste inteligenta sociala ,care printr-o empatie ,prin respectarea angajamentelor probabil are un efect mult mai puternic decat niste postulate de ale domnului Plesu.Vanghelie pare accesibil ,in fata lui Vanghelie te poti duce cu o doleanta fara sa te simti mic ca si in fata vervei intelectuale a lui Plesu.Vanghelie prin portretizarea presei pare naiv,iar afaceristii romani in special, spera la un reprezentant al municipalitatii care sa aiba mai putine argumente ca si ei,este evident de ce.Cand esti naiv devii intotdeauna mai simpatic,iar apetitul senzationalist al presei va populariza in special aceasta naivitatea nuantata grosolan de media doar din interes de rating.
    Persoane ca Vanghelie au un teren fertil sa apara in orice oras din Romania,insa ghinionul sau este ca presa la investit cu influenta popularitatii ce este o conversie a puterii la fel ca banii daca vreti.Este de remarcat ca gafele sale gramaticale nu s-au rarit o data cu ascensiunea lui.Asa ca de ce sa repete Vanghelie gramatica daca este sursa lui de simpatie in fata electoratului nishat de la sectorul 5.
    PSD isi asuma un risc de evaluare al impactului acestei masuri de inlaturare.PSD estimeaza ca sunt mai putini oameni care simpatizeaza cu gafele lui Vanghelie decat cei care le considera ireverentioase.Asa ca cel simpatic si bruscat de eminentele cenusii s-ar putea sa transpuna, orice fel de frustrare a cetateanului de rand, in fata sumedeniei de sefi pe care ii are si i-a avut intr-o puternica solidarizare cu cazul Vanghelie.Apropo pe baza acestei teorii a solidarizarii romanului cu cel mai slab intuiesc ca alianta USL ar fi avut un momement mai oportun dupa alegeri,separat ar fi castigat mult mai multe optiuni ale electoratului.
    Prin schimbarea lui Vanghelie se poate resimti o intentie de schimbare a valorilor la varf in Romania.Persoanele puternic mediatizate au atasata si o simbolistica ,uneori nu este doar o rafuiala personala ,poate fi o rafuiala cu tot ce simbolizeaza Vanghelie(ascensiune pe bani ,pe cardasii si driblarea oricarei certificari educationale).Orice partid care si-a schimbat conducerea si este nemultumit de scorul electoral isi doreste o schimbare la fata cand cosmetizarea nu mai poate prosti.Nici nu m-as fi putut gandi la o schimbare la fata cu mai mare impact la populatie ca retrogradarea lui Marian Vanghelie.Evolutia cazului Vanghelie in presa ne va arata cat de unit este PSD-ul,in fata marii provocari din 2012.(Sunt curios cata unanimitate va exista in PSD pe aceasta situatie si cata energie isi vor consuma in conditiile marii provocari din 2012)
    In concluzie Vanghelie nu s-a scrantit ,nu este mai rau ca inainte ,doar ca o schimbare credibila cere sacrificii si el este ofranda care o cere timpul.

    RăspundețiȘtergere