13 mai, 2011

Lansare de carte





Argumentum
Despre meditaţii şi flasmoburi


Textele pe care le-am adunat în acestă carte nu trebuie justificate, nici explicate mai mult decât pot s-o facă ele însele, fiindcă că vorbesc despre lumea noastră, încearcă să aducă înţelesuri, nişte justificări. Sunt încercări de ordonare a lucrurilor în viaţa mea şi oglindesc înţelegerea pe care un sociolog implicat încearcă să o dea astăzi lumii sociale româneşti. Sunt texte vii, texte care s-au născut şi au trăit în context sociale binedeterminate de care sunt influenţate. Toate au întrat într-un circuit, mai mic sau mai mare, de discuţie, de polemic, în reviste , pe bloguri , pe platforme virtuale ca “Vox publica”, “Contributors” sau altele. Cele mai multe nu sunt subiecte alese de mine, ci sunt teme despre care am fost invitat să scriu de prieteni, cititorii blogului meu sau revistele la care scriu. Cele mai multe dintre subiecte au fost evenimente cu mare impact social, cu audienţă record sau ocazii care au produs puternice vibraţii collective. Nu am scris texte pentru un public anumit, nici cu intenţia de a face sociologie, nici măcar sociologie aplicată. Sunt mesaje ale prezenţei mele sociale în spaţiul social românesc. Adunarea lor în cadrul volumului de faţă este însă un tribut, se va observa usor, adus lui Pierre Bourdieu, sociologul meu preferat şi lui Emil Cioran pentru că astăzi, când scriu aceste rânduri, se împlinesc o sută de ani de la naşterea lui. Un tribut pentru Bourdieu pentru că lupta sa a avut în centru distrugerea iluziilor care ne fac să nu putem avansa cu destulă viteză pe terenul stiinţific dar pentru cel al practicii sociale, militând pentru o sociologie lucidă prin părăsirea iluziilor gândirii pure sau a celei savant, învingerea prenoţiunilor în sens durkheimian sau distrugerea barierei limbajului, cum ar spune Wittgenstein.
Am asteptat câtiva ani pentru a uita două cărţi importante ale celui mai influent sociolog francez al secolului XX pentru a putea scrie si eu despre asta: Meditaţii pascaliene şi Schiţă pentru o autoanaliză. Mi-a rămas în minte un fragment pe care unii îl interpretează ca ipocrizie, dar la care eu il cred ca fiind un adevarat program pentru fiul postaşului din Pirinei: “Niciodată nu m-am simţit cu adevărat îndreptăţit să exist ca intelectual. Si totdeauna am încercat, ceea ce fac şi acum, să exorcizez tot ceea ce, în gândirea mea, poate fi legat de acest statut, de pildă intelectualismul filosofic. Nu iubesc intelectualul din mine, şi ceea ce, în ceea ce scriu, poate să sune a antiintelectualism, este îndreptat împotriva a ceea ce, în ciuda eforturilor mele, persistă în mine în materie de intelectualism şi intelectualitate, precum dificultatea, atât de tipică intelectualilor, de a accepta cu adevărat că propria libertate îşi are limitele ei ”.
Da, nici eu nu iubesc intelectualul din mine atunci când seamănă, chiar întâmplător, în diverse contexte, cu vreunul dintre intelectualii publici care se autoconteplă narcisist, ignoră practica socială şi nu au forţa de a particpa la o cât de mică acţiune de rezistenţă. Nu am rezistat tentativei de a pune meditatiile mele sub semnul socioanalizei, măcar ca metaforă, chiar dacă unii vor privi asta doar ca un ornament neologistic sau alţii, neincrezători în calea descrisă la finalul vieţii de către Bourdieu, se vor indigna poate de lipsa de distanţă faţă de obiectul cercetat. Ca un cercetător al opiniei publice şi nu numai, îngropat între munţii de date prin care aproape 100 de oameni care lucrăm la IRES ne câştigăm pâinea, cred că am dreptul ca, măcar în clipele de odihnă, să mă opun artei divinatorii bazate pe modelări statistice şi să caut, demontarea unor mecanisme sociale dotate cu diferite forme de prestigiu sau rezonanţe pe care le luăm ca practice seculare sau valori eterne.
Textele din această lucrare nu au ambiţii ştiinţifice, dar vor să completeze viaţa mea de intelectual şi sociolog pentru că sociologul, orice ar face, se află într-o triplă ipostază: este producător de cunoaştere obiectivată, este un cercetător care are propriile proiecte si metode de cercetare preferate însă, să nu uităm, este şi participant activ sau nu la procesele sociale reale. În această a treia ipostază, sociologul este afectat de socializarea la care a fost supus din prima copilărie până a ajuns să-şi conteple diploma de absolvire, este marcat de ideologii şi credinţe, poartă în interior urmele supunerii liber consimţite sau cele ale revoltei, ambele atitudini care nu concordă cu distanţa şi neutralitatea axiologică. Astfel, el interiorizează sau nu, este conştient sau nu de o anumită cerere socială care este îndreptată spre el sau spre profesia sa. Cea de a treia ipostază, cea participant la viaţa socială şi la cea publică, este cea care a reprezentat un fel de amvon pentru textele de faţă.
Am părăsit şi eu deliberat filosofia şi, repetând destinul lui Bourdieu, mi-am urât originile până aproape de 40 de ani. După aceea, aici nu mai stiu ce credea Bourdieu, am inceput să mă urmărească frica de a nu le trăda. Şi acum încă mă uit cu atenţie la viaţa mea şi la poza bunicului Sebastian care mi-a spus cu o seară înainte de a muri: ai grijă să nu joci jocuri de noroc, esti pătimaş ca mine şi să ai grijă de un singur lucru: respectarea cuvântului dat este cel mai important capital al familiei noastre.
Am scris în aceste analize despre oameni şi despre schimbarea lor aşa cum am văzut-o la concetăţenii mei. Am citit tot timpul lucrări despre sociologia mentalităţilor, valorilor şi culturii contemporane mereu cu gândul la regretatul meu profesor de sociologia şi filosofia istoriei Ion Aluas, cel care m-am frat filosofiei şi m-a introdus brutal în prima echipă de cercetare de teren, dar am crezut mereu că noi suntem încă într-o fază încă neatinsă de civilizaţie şi transformare spre modernitate aşa că temele predilecte despre care am scris sunt abordate pornind de la viaţă, si de cele mai multe ori nu am făcut nici o referireinţă la marea sau mica teorie sociologică. Am vrut să-I feresc pe cititori de această metehnă a profesorilor, în plus, majoritatea textelor mele aveau un destinatar vizat de mine, real sau imaginar, iar acesta nu era fericit să meargă la bibliotecă pentru a mă urmări. De aceea am încercat să comunic cu subiectul analizelor mele într-un limbaj cât mai aproape de limbajul lui.
Dar am încercat să comunic cu bună ştiinţă cu predilecţie într-o paradigmă emoţională sau morală mai uşor de interpretat ca semnificaţie şi îndrumare dintr-un motiv pe care o să-l explic în continuare. Cititorului meu mediu, uneori poate prea grăbit, era greu să-i impărtăşesc lecturile mele preferate: Giddens, Baudrillard, Lipovetsky, Maffesoli, Goffman, Eco, Barthes, Bauman, Fukuyama, Schutz, Beck sau mulţi alţii. Mi-e frică în textele acestea să nu cad în păcatul intelectualilor publici, descris de Bourdieu, si nici nu cred că pot să explic realitatea noastră pentru cei mulţi folosindu-mă de erudiţie sociologică.

Cititorul meu tânăr cu care corespondez des pe mail sau prin comentariile de la forumuri vine deja din altă lume, trăieste într-o lume a imaginii şi poate mai bine să mă înţeleagă pe baza unor analize mai sumare, mai imagistice şi mai colorate emotional. El a crescut întro epocă a televiziunii şi este posesorul unei identităţi mai flexibile realizate prin bombardament de supraevenimenţialitate şi o presiune mai mare a timpului si alternativelor. El face parte din ceea ce Maffesoli a numit magistral triburile postmoderne, unde oamenii se simt legat prin partajarea de emoţii şi afecte. Ei sunt reprezentanţii unei mutaţii genetice, de ruptură a legăturilor sociale tradiţionale, mult mai sustraşi determinismelor. Ei fac parte déjà dintr-o generatie în care, spune Olivier Mongin, sunt atinşi de individualism negative, adică afectaţi de nelinişte şi singurătate, intră în reţele sociale unde te poţi sustrage reciprocităţii. Grupurile lor sunt provizorii, sau mai précis, ceee a ce numesc ei retele sociale sunt regrupărin provizorii, aflate sub semnul celei de a treia solidarităţi (după solidaritatea organică şi cea mecanică) unde relaţiile sunt fragile şi superficiale, dar fiecare individ face parte din mai multe retele intre care poate să aleagă. “Prietenii” de pe facebook sunt puncte de stabilitatea mişcătoare pentru fiecare individ, într-o societate a incertitudinii maxime unde solidaritatea este reflexivă, in sensul lui Giddens: reflexivitatea ca examen de revizuire a practicilor sociale. Aici individul este asaltat de multiapartenenţe şi nu există principii solide care să antreneze adeziuni colective stabile. Aceşti tineri care se plâng în cântecele lor că “nu s-au născut în locul potrivit” şi visează să plece în străinătate sunt produsul acestui timp. Poate ei, tinerii, sunt singurii contemporani cu lumea noastră, cei mai mulţi români nefiind cetăţeni tipici ai acestei societăţi moderne. Poate că doar ei sunt victimele Timpului, ceilalţi sunt victime ale decalajului nostru continuu faţă de istoria Europei şi mai ales a plonjeului direct într-o libertate care poate fi necesitate înţeleasă doar dacă ai construit ceva la propria ta viaţă şi mai puţin dacă schimbările ţi-au venit mereu dinafară şi la intervale scurte de timp a trebuit să schimbi valorile, zeii sau altarele la care te închini.

Pot să accept că este vorba de o regresie colectivă masivă şi că trăim o criză socială de identificare sau, cum spune Maffesoli, o saturaţie societală faţă de marile valori ale celor trei secole de capitalism tradiţional şi , probabil, trecem la o altă paradigmă, la o altă manieră de a fi împreună, trecem de la un inconştient colectiv dominat de triada muncă-ratiune-viitor (Prometeu) spre o epocă dionisiacă, dominată de triada vis-imaginar-fantasmă iar acest lucru nu se mai produce prin intermdiul revolutiilor care ne aratau schimbarea, ci prin virusi ai contaminării culturale. Cum spune Maffesoli în Le Temps des Tribus, nu mai avem contracte sociale intre indivizi ca si cele din comunitatile de până acum, ci mai degrabă pacte in cadrul unor comunităşi fragmentate (triburi muzicale, sportive, sexual, religioase etc) unde regula este individualismul emoţional. Emoţia face regula şi în politică, a se vedea cazurile Dan Diaconescu, Gheorghe Becali, Sorin Oprescu, produsele politice ale unor moment de răscoală emoţională generate de arestari sau respingeri care păreau abuzuri faţă de indivizi şi unele dintre libertăţile lor. In această situaţie elita intelectuală este cu totul depăşită, aceste triburi noi, unde predonmină un sentiment, nu sentiment de apartenentă. Tribul se adună să protejeze o emoţie sau să vadă cum această emoţie face să vibreze mii de oameni.

Textele scrise de mine in diferitele reviste sau pe platformele virtuale nu au căutat teme esenţiale sau structurale ale societăţii, pentru acest tip de abordare sociologică am câteva proiecte aflate în curs. Am căutat mai mult să fac injecţii de sens în corpul nou născut al unei emoţii sociale. De aceea, căutând o metaforă organizatională pentru pentru grupul pe care il propun eu în jurul unui asemenea text-pretext, am găsit că cea mai fericită este cea a unei noi forme de agregare socială, flashmobul.

Flash mobul este cea mai volatilă organizare pe care a putut-o inventa societatea şi în acelaşi timp cea mai nouă în ordine istorică, primul flashmob având loc în 2003 în SUA. Este o foarte scurtă adunare într-un loc de o mare vizibilitate publică, participanții realizând o acţiune surprinzătoare, deosebită, neobişnuită, pentru o foarte scurtă secvenţă de timp, apoi grupul intră într-o disolutie spontană. Flashmobul e o prezentare spontană, fără o regie deosebită, fără publicitate prealabilă şi se desfaşoară pentru spectatori accidentali, cu intenţia de a trezi constiinţe, de a expune un sentiment, o dorinţă un proiect. In general, flash-mobul este împotriva politicului, al economicului sau ideologiilor şi se fereste de parteneriat cu mass-media.
Acest tip de agregare spontană, realizată datorită posibilitatilor de mobilizare pe care oferă internetul, are ca scopuri şi motivatie transmiterea unei emoţii, distracţia oferită străzii sau doar partricipanţilor , participarea comună la acţiuni de sincronicitate socială, cunoaşterea unor oameni noi sau fronda fată de mecanica existenţei şi rutinei. La un flashmob oamenii vin din directii diferite realizează instrucţiunile iar apoi pleacă fiecare într-o directie diferită, un fel de adunare fără scop şi fără nici o finalitate expresă, o negare a tuturor formelor teziste de mobilizare şi protest cunoscute până acum.
Într-o societtae aflată sub semnul mitologiilor şi hirofaniilor şi ontofaniilor decăzute, a emoţiei şi fantasmelor, a idolatriilor, textele mele au căutat să creze o discontinuitate care să fie percepută ca şi efect de contrast şi meditaţie. Este nevoie de elemente de rupere a curgerii şi fluxului de imagini care a înlocuit fluxul de informaţii pentru a ne putea regăsi impreună, măcar pentru cateva secunde, ca la un flashmob. Acum nu mai este jurnalistul cel care strigă: regale e gol!. Acum regale se dezbracă şi strigă disperat prin piaţă la trecătorii indiferenţi, trecătorii care nu se mai miră: Hei, nu vedeţi, sunt gol, indignaţi-vă!

Media participă la marile celebrări colective şi craeză o iluzie perfectă a realităţii. Dar nu prin oglindirea, strambă sau concavă, ci prin proximitate. Televiziunea moare, spun specialistii în media, dar moare pentru că se confundă tot mai mult cu viaţa, locuim tot mai mult în televiyor, nu putem să mai criticăm televiziunea pentru că am deveni nişte absurd care critică viaţa. Cum sugerează Bogdan Ghiu, televizorul s-a mutat în noi, iar în domeniul politic, critica televizorului la adresa unor politicieni devine o modalitate de a-i ţine în viaţă, iar polemicile sunt mai mult o competiţie şi o enervare pentru că televizorul s-a apropiat prea mult de viaţă şi trebuie să stea în proximitatea unui politician care şi-a câştigat dreptul de a locui în televizor, alături de mogul sau de profesionistii lui şi deontologiile lor minunate. Politicianul ar putea fi ucis prin nebagare în seamă, dar atunci ar suferi si televizorul siamez.

De aceea meditaţiile mele caută aibă semnificaţia unui flashmob care atrage atenţia, care opreşte curgerea, chiar dacă poate autorul şi pierdut o parte din entuziasmul care-l făcea, la primele cărţi, să creadă că scrisul poate schimba lumea. Acum caut să organizez adunări spontane şi cred că un flashmod poate lăsa urme chiar dacă participanţii au indicaţia să se reîntoarcă care de unde au venit, fără să arate că se cunosc, fără să-şi conteple urmarea propriei opere. Dacă în jurul unor emoţii viaţa noastră comună capătă sens atunci dreptatea şi adevărul pot fi căutate şi în altă parte, sau cum spunea Nicolae Steinhardt Mitropolitului Ardealului, Andrei Andreicuţ, în tineretea celui din urmă: “Părinte Ionică, dacă dracul scrie pe o foaie de hârtie Există Dumnezeu, şi semnează, să nu semnezi alături de el”





SAMBATA, 28 MAI, ORELE 12.00
Bucuresti



VA ASTEPT LA LANSARE LA BOOKFEST








Un comentariu:

  1. Succes.
    Sper sa ne intalnim la Bucuresti. Si eu am lansare, tot sambata. Si tot de la 12.

    RăspundețiȘtergere