06 aprilie, 2011

La Judecata de Apoi a politicii



(Partide vii, partide moarte)



Partidul Poporului este de aproape un an un partid politic în toată regula. S-a născut într-un moment în care Dan Diaconescu fusese arestat de DNA pentru ceva șantaj de presă. Atunci, Dan Diaconescu a mizat pe un model deja descoperit, poate din întâmplare, de Sorin Oprescu sau de Gheorghe Becali. O revoltă a oamenilor împotriva instituțiilor și politicienilor pe care-i văd hoți și incompetenți, drept pentru care manifestă simpatie față de orice situație de victimizare. Jurnaliștii, indiferent de cum își fac meseria, sunt singurii care au mai rămas să denunțe abuzurile politicii și păstrează o anumită simpatie a publicului.

Alături de Dan Diaconescu, considerat nevinovat de către opinia publică, partidul lui a început să existe prin emisiunile OTV și în sondajele de opinie ale sociologilor. A ajuns la încredere mai mare decât cea pe care o avea partidul de guvernământ, iar Dan Diaconescu la o încredere mai mare decât a Președintelui care tocmai lansase strategia tăierilor de salarii și pensii. E adevărat, nu a ajuns la o intenție de vot mai mare de 15%, dar a ținut-o așa constant. Săptamâna trecută, când am realizat cel mai recent sondaj de opinie pe un eșantion național, Partidul Poporului avea încă o intenție de vot de 9%. Deci, partid parlamentar puternic, practic al patrulea partid din România, mai tare ca PRM, ca UDMR sau PC, partide care conduc sau au condus România multă vreme. Și totusi, în instanță, săptamâna trecută, trei judecători nu au lăsat acest partid să se nască; l-au respins. Nu discut motivele, probabil au avut dreptate, și nici actul în sine pentru ca acestea nu sunt importante în ceea ce vreau eu să spun.

Trebuie doar să ne întrebăm dacă partidul acesta a existat sau nu, dincolo de acte, căci a fost votat în sondaje de opinie publică și a înființat sute de filiale, a înscris sute de mii de membri, dacă este să-l credem pe Dan Diaconescu. Da, partidul acesta există pentru că partidele politice au următoarea caracteristică paradoxală: pot exista înainte de a se naște și pot să viețuiască moarte, multă vreme înainte de a se fi desființat cu adevărat.

E adevărat, există multe modalități de a înființa un partid, unele birocratice, altele ca întâmplări rezultate din scindări, dar partidele adevărate sunt cele care se nasc dintr-o spaimă, dintr-o dorință sau dintr-o speranță. Partidul lui Dan Diaconescu există și este unul adevărat, indiferent ce va face Dan Diaconescu sau fratele lui cu el. Este partidul născut dintr-o spaimă de viitor asociată cu o speranță firavă și poate că destul de tâmpă. Este partidul pentru care ar vota o mare parte dintre oamenii de peste 55 de ani, oameni de care nimeni nu mai are nevoie și cărora nimeni nu le adresează vreodată vreun mesaj. În subteranele societății sunt milioane de oameni care beau bere ieftină, mănâncă prost și nu au o situație sigură, nu știu de unde vor lua banii pentru ziua de mâine.

Nu am interpretat intenția lui Dan Diaconescu ca una serioasă. Toți cunoscătorii de politică au considerat că este o șmecherie oltenească sau că este vorba de o modalitate de a negocia cu puterea sau de a se apăra în procese. Alții au spus că nu are program, că este doar o afacere. Mi-am zis și eu, doct, că este un partid-franciză sau un partid-crampon, născut pe spatele unei televiziuni populiste. Poate că aveam dreptate, dar nu în totalitate. Mulți au sărit să spună că Dan Diaconescu și-a pus fratele în rol de președinte la Partidul lui încă nenăscut, că pseudo-jurnaliștii lui au devenit un fel de apostoli pentru cauza poporului otevist. Un caracalean șmecher care s-a îmbogățit peste măsură fără să plătească niciun fel de impozite, au spus concurenții lui. Poate sunt ceva adevăruri aici, cunoscute sau nu, poate că este și fantezie. Dar aici subiectul nu este Dan Diaconescu sau intenția lui reală sau nu de a construi un boutique politic. Aici cred că este vorba despre oameni. Ca un partid să primească 15% din intențiile de vot fără ca să existe în acte trebuie să aibă niște rădăcini în mintea și sufletul oamenilor. În timp ce multe partide au murit demult, chiar dacă din inerție apar în sondaje, în guverne sau pe buletinele de vot și chiar intră în Parlament pe bază de mită electorală sau prin forme de mită guvernamentală sau șantaj colectiv din bugetul nostru, partidul lui Dan Diaconescu este un partid politic viu. Mai viu decât partidele rămase moștenire de pe vremea spaimei de unguri sau chiar mai vii decât cele care au cântat melodia spaimei de români. Mai viu decât făcăturile unor politicieni care au convertit identitatea și mijloacele securiste în media de șantaj perpetuu pentru întreaga clasă politică sau societate.

Un partid ca acesta, partid care nu este făcut cu banii vreunui mare latifundiar și nici prin căpușarea vreunui mit istoric, își are rădăcini în speranța trădată a oamenilor care merg la vot de două decenii și votează oameni care le promit orice, doar până trece momentul alegerilor. Am fost surprins să descopăr că sunt și oameni cu studii superioare care spun că ar vota acest partid-fantomă. Este adevărat că nu studiile superioare te fac neapărat mult mai deștept, dar sunt destui oameni în România pentru care diploma lor nu valorează mai nimic. Unii dintre cei mai tineri au obținut-o poate mai ușor, pe la universități particulare, dar nu este cazul tuturor. Profesorii sunt umiliți în țara noastră de chioșcari sau buticărese puși în funcții înalte în administrație, iar școala nu mai reprezintă o miză nici măcar pentru familiile care trebuie să hotărască pentru copiii lor.

Un partid politic se legitimează prin existența unui val de emoție colectivă, negativă sau pozitivă, prin dorința de schimbare împărtășită colectiv. Un asemenea partid poate fi oprit să se nască la un moment dat, poate fi compromis de oamenii care îl fac, poate fi blocat de autoritățile momentului prin tertipuri judecătorești sau prin alte manevre balcanice. Dar suferința din viața oamenilor și disperarea lor sunt autentice în România și devin tot mai vii pe zi ce trece. Ele nu pot fi destrămate cu ușurință cel puțin atât timp cât o conducere politică, chiar o întreagă clasă politică, nu au ca principal scop fericirea oamenilor.


Nu macro-stabilizarea, reducerea inflației, echilibrul dintre venituri și cheltuieli sau creșterea exporturilor pentru că toate acestea trebuie să fie metode prin care trebuie să ajungem la obiectivul principal: o viață mai bună pentru câți mai mulți dintre oameni. Un destin mai uman, o calitate mai bună a vieții, o solidaritate și o coeziune care să-i ajute să trăiască decent pe cei care nu se pot ajuta singuri. Nu idealurile unei stângi care vrea o egalitate imposibilă, nici cele ale unei drepte hrăpărețe care fură în numele sporirii eficienței sociale generale și stimulării producătorilor sunt idealuri pentru politică. Atunci când o întreagă clasă politică se limitează doar la competiția pentru resurse, la scandalul continuu și ascunderea intereselor clientelei politice după principii de austeritate, atunci este clar că partide de genul celui promis de Dan Diaconescu există înainte de a se naște și nu pot fi ucise prin hotărâri ale instanței. Nu știu ce va face Dan Diaconescu cu partidul acesta care a fost declarat mort înainte de a primi certificat de naștere. Este treaba lui, el are mize personale și duce războaie de tot felul. Dar acest partid își are originea simpatiei și procentele din sondaje nu în programele și telenovelele lui, ci în suferința socială, în sentimentul nedreptății și al neputinței.


La un moment dat, Diaconescu a ieșit în față și oamenii au crezut că el poate fi eroul. A ajuns la o încredere mai mare decât cei mai tari politicieni ai zilei, 48% dintre români declarau, când a fost arestat, că este un om în care au încredere. Între timp, s-a pierdut o parte mare din această încredere, lucru ușor de explicat. Poate era o armură mult prea mare pentru el, poate că nici n-a înțeles nimic războiul pentru care urma să fie investit. Dar a avut o clipă de grație, un moment astral, o clipă pe care o au puțini oameni și, de foarte multe ori, nu cei care își doresc cu disperare acest lucru.


Valul care l-a purtat și pe el câteva luni, spre disperarea tuturor politrucilor, nu s-a spart. Este doar la început și va veni un moment în care s-ar putea să provoace un adevărat dezastru la nivelul establishmentului politic. Este valul de care trebuie să se teamă partidele care sunt pomădate, vopsite, ținute în viața cu televizorul, cu pomenile electorale sau cu falși profeți scoși în față de păpușarii istoriei. Ar putea fi o zi a Judecății de Apoi a politicii...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu