23 februarie, 2011

UNDE MERGEM NOI, MĂ NICULAIE?


DOUĂ COMENTARII LA SONDAJUL PRIVIND AGENDA PUBLICĂ
(FEBRUARIE -ROMANIA -2011)


Mi-am adus aminte de replica lui Moromete pe când mergea cu caruţa spre oras și Stere Gulea a hotărât, magistral, să încheie filmul cu o ceață de nepătruns şi o întrebare la care nu se putea răspunde.
Ultimul studiu IRES de analiză a agendei publice ne aduce câteva lucruri interesante. Nu epocale, dar interesante.

Ce legătură este între BNR și SRI?
Se nasc noi instituții psihologice, instituţii generate de spaimă sau neîncrederea în alte mecanisme ale functţionării statului. De douăzeci de ani avem două instituții care polarizează încrederea românilor, datorată spaimei de românilor de viitor, adică BISERICA şi ARMATA. Sunt instituții de siguranţă psihologică, instituțiile ultimei sanșe, ale ultimei stații. Analizând situația în agenda publică din februarie 2011 se poate observa nașterea unui nou cuplu de instituții aflate pe primele două locuri ale încrederii publice în contextul unor arestări masive şi acţiuni de forță ale statului, BNR şi SRI. Apare şi o învestire simbolică a unor instituții care pot crea sentimentul că statalitatea nu este ameninţată. Banca Naţională a României obţine o încredere de 59%, iar SRI 37%. Tandemul de instituții care se naște în criză după cel născut după Revoluţie, al Bisericii și Armatei.

Indiferent cum interpretăm aceste acţiuni de forţă ale statului, ele au relevat din nou existenţa unui climat de îngrijorare, au developat o situaţie socială și politică. Unii români au văzut în ele o radiografie a statului și a modului în care politicienii au creat rețele mafiote. Alţii s-au gândit că sunt reglări de conturi sau chiar o acţiune de a păcăli UE pentru ca să ne primească în Schengen. Indiferent de interpretare se pare că oamenii resimt climatul politic și social ca fiind marcat de îngrijorare și se caută din nou soluţii cu caracter utopic, soluții pentru senzaţia de siguranță. Dacă BNR este o instituție care simbolizează moneda, SRI pornea în 1990 cu pasivul pentru că era moştenitorul vechii Securități, dar acum dobândeşte noi valenţe prin contribuţia pe care o are la lupta cu corupţia şi reţelele de infractori. Acum Justiţia are doar 23% încredere, Presedinţia are 15%, Parlamentul 10%, Guvernul 8%, iar mai jos nu cred că se poate coborî.

Dacă analizăm cele două tandemuri, observăm că fiecare dintre ele conține o instituție militară şi o instituţie de factură simbolică pentru nişte valori colective: credinţa şi moneda. Trebuie să constatăm că este vorba despre semnul unui climat social și politic de nevroză colectivă, de anomie, de lipsă a ordinii sociale liber consimțite și de neîncredere în statul civil care reglează viața de zi cu zi.
Banca Naţională şi Biserica ar trebui să fie instituţii de vitrină, iar Armata şi SRI - instituții ale ultimei intervenții. Prieteni politicieni, cred că trebuie să ne uităm și la altceva decât la cifrele creștirii minuscule de PIB pentru a decreta moartea recesiunii economice.

Nu cumva suntem deja într-o atmosferă socială și politică ce nu are cum să producă un minim sentiment de stabilitate şi securitate individuală dacă ne așteptăm ca Armata să vegheze, preotul să se roage pentru noi, sereiștii să se lupte cu violenţa si hoții, iar Banca Natională să ascundă aurul de hoți și golani?






Nici măcar partidele noi nu sunt albe ca zăpada!
O discuţie despre posibilitatea unui nou partid reuşeşte de câteva luni să facă o mare carieră. La noi, dacă cineva da drumul la o înjurătură sau la o metaforă atunci sigur va avea succes. Dacă cineva caută date şi încearcă să păstreze un limbaj tehnic, atunci nimeni nu este interesat de ceea ce spune. E mai bine să avem cu toții loc de opinie și comentarii.
Aşa a fost cu sintagma lui Sebastian Lăzăroiu ALBA CA ZĂPADĂ. Toată lumea o așteaptă pe Alba ca Zăpada după colț, să fie primul care îi pupă mâna, ori îi trage o înjurătură, după caz. Un priceput jurnalist politic cu blog vede o strategie băsesciană în studiul nostru despre un nou partid. I-aş spune băiatului respectiv că, dacă ar fi studiat cu atentie sondajele din ultimii ani, ar fi vazut că nimic nu s-a schimbat, nimic nu este nou. De vreo câţiva ani peste 50% dintre români spun că ar avea un nou partid ar avea o şansă, iar vreo 40% declară că ar vota cu aceast partid. Este o întrebare ipotetică, iar oamenii se referă la ceva ideal. Sunt sătui de actualele partide politice şi, pentru o clipă, poate că se gândesc chiar că ar putea să se elibereze. Evident, când acel partid apare, oamenilor nu le convine cine îl conduce, nu agreează ideologia sau nu sunt interesaţi de mersul la vot.
Deci, prieteni deontologi, nu vă speriati de un nou partid, este un personaj, deocamdată imaginar, iar în perioade de criză nu se pot naşte zâne, aşa cum este Alba ca Zăpadă.
În criză, istoria ne spune că va veni pe lume Sfantul Gheorghe, ucigătorul de balaure ori arhangheli de genul lui Mihail sau Gavril. Dar mai bine nu ne dorim ceva ce nu suntem sigur ca am putea duce.
Vorba marelui poet grec Odysseas Elitys: ”O nimica toată mi-am dorit şi pedepsit am fost cu prea multul”.







Sondaj. UN NOU PARTID?

Perceptia aceasta este de vreo trei ani.



17 februarie, 2011

Bancile si noi, rumânii

National Banking Index – o premieră pe piața cercetării de marketing financiar din România

Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES derulează în anul 2011 Programul Național de Evaluare a Serviciilor Instituțiilor Bancare din România - NATIONAL BANKING INDEX 2011, primul program integrat de evaluare a percepției pieței bancare derulat în România.

National Banking Index redă imaginea detaliată a percepției utilizatorilor de servicii bancare din România asupra prestației băncilor, dar și a comportamentului de consum de produse bancare, elemente de branding și nu numai, pornind de la următoarele dimensiuni:
o Identificarea percepției generale a consumatorilor de produse bancare cu privire la serviciile pe care le oferă băncile
o Imaginea principalelor bănci din România
o Frecvența utilizării unor servicii bancare
o Factori de satisfacție/insatisfacție cu privire la bancă
o Evaluarea gradului de încredere în instituțiile bancare în raport cu alte instituții
o Evaluarea comportamentului de economisire
o Intenții cu privire la creditare
o Factorii care determină alegerea unei instituții bancare
• Rezultatele National Banking Index reprezintă un feedback al clienților cu privire la experiența lor pe piața bancară. În studiul realizat de IRES, percepțiile acestora sunt analizate atent și interpretate într-o manieră coerentă, astfel încât să servească drept barometru pentru eficiența băncilor, pe de o parte, dar și drept linii directive pentru viitor, pe de altă parte. Prin evidențierea punctelor nevralgice, dar și a punctelor forte a relației client-bancă, rezultatele studiului pot conduce la o mai bună raliere a serviciilor și produselor oferite de bănci la nevoilor clienților.
Desfășurarea National Banking Index
• Institutul Român pentru Evaluare și Strategie – IRES propune un studiu sindicalizat, la realizarea căruia să participe principalele instituții bancare din România. Studiul va fi realizat trimestrial, pe un eșantion reprezentativ la nivelul populației urbane din România, utilizatori de produse sau servicii bancare. Datele vor fi culese prin metoda CATI (Computer Assisted Telephone Interviewing).
• Pentru aprofundarea rezultatelor, IRES propune suplimentarea cu metode de cercetare calitativă: organizarea unor focus grupuri tematice care să dezvăluie acele elemente mai dificil de surprins într-un studiu cantitativ (care poate oferi informații de natură descriptivă extrem de utile, indicând intensități ale fenomenelor măsurate, însă mai puțin profunde și bogate în detalii specifice).

Indicele de satisfacție National Banking Index
În decursul lunii ianuarie 2011, cercetătorii IRES au realizat un studiu prospectiv cu privire la piața bancară. Acest demers a avut două obiective, importante în egală măsură:
Surpinderea unei imagini generale a situației pieței bancare din România și a modului în care utilizatorii de servicii specifice acestui sector se raportează la instituția bancară cu care colaborează.
Compunerea unui indice de satisfacție cu privire la serviciile specifice sectorului bancar, indice complex care înglobează elemente importante ale relației client-bancă:
 Accesibilitatea
 Personalul (angajații)
 Costuri
 Satisfacția percepută
 Loialitate
 Recomandare
Fiecare dintre aceste dimensiuni este ramificată în indicatori preciși, iar scorurile sunt calculate prin intermediul algoritmului dezvoltat de către experții IRES pentru a da o măsură globală, cuantificabilă și comparabilă (de la o măsurare la alta și între diferiți actori ai sectorului bancar) a gradului de satisfacție a clienților.


Rezultatele studiului prospectiv, ianuarie 2011

Comportament general financiar și de economisire al românilor
Dacă ar dispune de un milion de lei noi, doar 28% dintre românii din mediul urban l-ar economisi, în timp ce cei mai mulți dintre ei - 32% - l-ar investi într-o afacere. Unul din 5 respondenți declară că l-ar da altcuiva, la fel, 20% declarând că l-ar cheltui. 8% l-ar investi în acțiuni sau l-ar depune la un fond de investiții.
Dacă ar trebui să economisească o sumă mare de bani, majoritatea respondenților ar depune-o la o bancă – 55%, 20% ar cumpăra acțiuni sau i-au depune la un fond de investiții, în timp ce 17% ar cumpăra valută. 7% dintre aceștia nu și-ar asuma nici un risc de a-i pierde, preferând să „îi țină la saltea”.
Mai mult de 50% dintre persoanele intervievate declară că utilizează produse bancare de orice fel. Următoarele întrebări le-au fost adresate doar acestor respondenți.
Unul din 10 utilizatori din mediul urban ai serviciilor bancare declară că intenționează să ia un credit de la bancă în viitorul apropiat. Dintre aceștia, 32% au nevoie de o sumă de bani pentru renovarea locuinței, 29% pentru achiziționarea unei locuințe, 13% pentru achiziționarea de bunuri casnice și 8% pentru cumpărarea unui autoturism. Mai mult, 6% i-ar investi într-o afacere, 5% ar achita un împrumut mai vechi, 5% ar cumpăra un teren și 4% ar achiziționa mobilier. Cele mai importante criterii de care țin cont românii atunci când decid să ia un credit sunt: dobânda (64%), rapiditatea de acordare a creditului (41%) și suma maximă pe care o pot împrumuta, în raport cu veniturile, relevantă pentru 29% dintre aceștia.
Interesul utilizatorilor pentru a obţine mai multe informaţii despre anumite aspecte legate de activitatea bancară se distribuie după cum urmează (diferențele până la 100% reprezintă non răspunsurile):


Într-o lună normală, 39% dintre utilizatorii de servicii bancare din mediul urban reușesc să facă economii. Majoritatea acestora reușesc să facă economii sub 500 de RON – (14% sub 200 RON, 46% între 201 și 500 RON), în timp ce 19% fac economii până în 1000 de RON. Mai puțini sunt cei care reușesc să economisească sume între 1001 și 5000 de RON – 10% și peste 5000 de RON – 2%.
Gradul de apreciere pozitivă a românilor privind interacțiunea cu băncile cu care lucrează tinde să crească odată cu vârsta, persoanele de peste 65 de ani evaluând acest aspect în termeni semnificativ mai pozitivi decât tinerii între 18 și 35 de ani.
De asemenea, respondenții din Moldova tind să fie de acord cu afirmații pozitive despre băncile cu care colaborează în măsură mai scăzută decât cei din Transilvania și Banat și au mai puțină încredere în bănci decât aceștia (40% vs. 45%).
Respondenții din Transilvania și Banat și Sud, București și Dobrogea declară că reușesc să facă economii într-o lună obișnuită în proporție mai mare decât cei din Moldova – 40%, respectiv 39% vs. 35% în cazul moldovenilor. Mai mult, persoanele din categoriile de vârstă de la extreme (18-35 de ani și peste 65 de ani) declară că economisesc în măsură mai mare decât cele de vârstă medie.

Percepții generale despre sistemul bancar din România și atitudini de consum
Doar 3% dintre utilizatorii de servicii bancare din mediul urban au foarte multă încredere în bănci în general, în timp ce 41% au multă încredere, 40% puțină, iar 13% foarte puțină încredere.
Mai mult de 50% dintre persoanele intervievate declară că utilizează produse bancare de orice fel. Următoarele întrebări le-au fost adresate doar acestor respondenți.
65% dintre românii care utilizează servicii bancare au un cont curent (inclusiv card de salariu), 35% au un card de credit, 22% au un cont de economii, în timp ce 16% au luat un credit pentru nevoi personale. Restul produselor bancare sunt utilizate în măsură mai mică. Mai mult de jumătate dintre utilizatori folosesc serviciile a două bănci sau mai multe (2 bănci – 35%, 3 bănci – 15%, 4 bănci – 3%, 5 bănci – 1%). Cei mai mulți utilizatori ai serviciilor bancare intră într-o bancă o dată pe lună, în timp ce un utilizator din 5 face acest lucru săptămânal. 16% dintre aceștia nu ajung la o bancă în fiecare lună.
O treime din respondenți folosesc bancomatul săptămânal, o cincime ocazional, în timp ce o altă treime folosește bancomatul o dată pe lună. Restul respondenților îl folosesc mai rar (6%) sau deloc (15%). 47% dintre români nu folosesc niciodată cardul pentru a plăti cumpărăturile, iar 33% îl folosesc ocazional; 15%, în schimb, îl folosesc de cele mai multe ori, iar 5% declară că îl folosesc de fiecare dată. Serviciile bancare on-line sunt accesate în prezent de doar 17% dintre utilizatorii serviciilor bancare.
Majoritatea respondenților (peste 70%) tind să fie de acord cu afirmații pozitive privind băncile cu care lucrează, dimensiuni care fac referire la comportamentul și competențele angajaților, publicitatea pentru servicii, orarul de funcționare, accesibilitatea serviciilor și costuri; cel mai sensibil aspect în acest sens fiind dobânda – cu afirmația „Dobânda pe care o practicã banca este una corectã” declarându-se de acord (total+parțial) 63%. Peste 80% dintre respondenți ar recomanda serviciile băncii cu care colaborează și altor persoane.
48% dintre respondenți sunt de acord total sau parțial cu afirmația „Nu aș schimba niciodatã banca cu care lucrez”, per total înregistrându-se un nivel foarte ridicat de satisfacție privind interacțiunea cu băncile – 28% dintre respondenți sunt foarte mulțumiți de colaborarea cu banca, în timp ce 67% declară că sunt mulțumiți. Astfel, doar 3% sunt nemulțumiți și 1% foarte nemulțumiți.
Studiul de față relevă faptul că procesul de alegere a băncii de către o persoană este determinat, mai degrabă, de factori perceptuali de tipul: încredere, amabilitate etc. și într-o proporție mai scăzută de oferta efectivă a băncii. Cel mai important criteriu în alegerea unei bănci este încrederea pe care instituția bancară o inspiră, acesta fiind cel mai important pentru 47% dintre utilizatori. Amabilitatea și disponibilitatea personalului băncii este următorul criteriu, de care țin cont 33% dintre clienți. Acestea sunt mai importante decât nivelul comisioanelor aplicate (31%). Alte criterii importante pentru utilizatori sunt: facilitățile pe care banca le oferă clienților fideli (20%), distanța față de locuință (18%) și gama serviciilor oferite (13%). Experiența personală cu banca, recomandarea cuiva sau publicitatea sunt criterii relevante pentru sub 10% dintre respondenți.
Aproape jumătate (48%) dintre utilizatorii serviciilor de banking din România declară că nu îi nemulțumește nimic cu privire la relația pe care o au cu banca. Pentru ceilalți, principalele motive de nemulțumire sunt reprezentate de: dobânda mare la extragere (pentru unul din 10 respondenți), comisioanele practicate (7%), atitudinea sau comportamentul angajaților, timpul de efectuare a procedurilor, orarul de funcționare, lipsa transparenței, schimbările neprevăzute în contract, dobânda mică la depunere, aglomerația și timpul de așteptare, inaccesibilitatea sau incorectitudinea informațiilor primite, precum și gama prea redusă a serviciilor, numărul redus de filiale, bancomatele nealimentate sau defecte și lipsa flexibilității.
În mod paradoxal, cu toate că se declară mulțumiți per total de serviciile bancare, dar și de aspecte mai specifice ale colaborării cu băncile, oamenii tind să mențină o distanță față de aceste instituții și receptează serviciile lor ca fiind în defavoarea clienților. 76% dintre respondenți sunt de acord total sau parțial cu afirmația „Prefer să am de lucru cât mai puțin cu băncile”. Totodată, 90% sunt de acord total sau parțial cu afirmația „Contractele dintre bănci și clienți sunt în avantajul băncilor”, iar 89% cu afirmația „Oamenii nu sunt atenți atunci când intră sub contract cu băncile”.
Notorietatea instituțiilor bancare din România
Dintre băncile prezente pe piața din România, BCR se bucură de cea mai ridicată notorietate (top of mind) – 34%. Aceasta este urmată de BRD, menționată de 18% dintre respondenți, Banca Transilvania – 13%, Raiffeisen Bank – 11%, Bancpost – 5% și ING – 5%. Restul băncilor au fost menționate de sub 5% dintre respondenți.
Notorietatea asistată a principalelor bănci care își desfășoară activitatea în România relevă următoarele distribuții în cadrul subeșantionului de utilizatori de servicii bancare din mediul urban:

BCR este menționată spontan de cei mai mulți dintre respondenți (25%) atunci când sunt întrebați care este banca în care au cea mai mare încredere. Aceasta este urmată de BRD – 17%, Raiffeisen Bank – 12% , Banca Transilvania – 11% și CEC Bank – 7%.
O distribuție similară se regăsește și în cazul băncilor la care respondenții ar depozita o sumă mare de bani, dacă ar dispune de ea, cu mici variații – BCR – 24%, 15%, Banca Transilvania – 11%, Raiffeisen Bank – 10% și CEC Bank - 8%.









13 februarie, 2011

Câteodată ai dreptate, Dinu Patriciu!



Vineri si sâmbătă m-au sunat câtiva jurnalişti să mă întrebe ce cred despre o monstruozitate scrisă de Dinu Patriciu. Incă nu citisem editorialul Domniei sale, deşi, de regulă, citesc editorialele din Adevărul. Nu sunt de acord câteodată cu cinismul liberatarian al omului de afaceri, dar în foarte multe cazuri gândirea lui managerială este pe gustul meu. Mai ales că mi se pare că fiecare text este un exerciţiu de sinceritate. Omul parcă spune: asta sunt eu, îmi permit să nu fiu papagal, mi-am câştigat dreptul de a fi sincer şi cinic.

Editorilul lui Dinu Patriciu despre social liberalism este unul rezonabil, cinstit şi plin de sens. Eu nu sunt miliardar şi nici nu sunt de dreapta, dar gândesc la fel. În mod normal orice analist rezonabil nu cred că poate să nu fie de acord cu aserţiunile editorialului citat.
Da, social lileralismul nu există. De unde să existe , poate cineva crede că dacă ai spus un cuvant se naste o realitate? Nici nu cred că Ponta sau Antonescu au spus că există social-liberalism, sau cred aşa ceva. Ei au făcut o alianţă electorală , iar alianţele electorale sunt fructul unei conjuncturi politice, nu sunt fructul unei doctrine. Alianţele electorale caută să valorifice sau să anihileze anumite tendinte sau curente sociale sau politice, nu să facă doctrine.
Nici mie nu-mi place amestecarea ideologiilor. Cred că ideologiile sunt importante şi trebuie păstrate pure, pe cât se poate. Şi mie îmi place să gust băuturile în forma pură, ca ardelean şpriţul este singura barbarie pe care o accept, dar nu atunci când beau un pahar de vin în Franţa. Am scris recent că s-a am ajuns în România la relativizare nepermisă şi periculoasă a stângii sau a dreptei, la eliminarea şi aneantizarea lor. Pentru o guvernare care trebuie dată jos, se spune că nu mai contează aceste fineţuri, trebuie o coaliție indiferent cine se aliază cu cine, trebuie să fie aduşi trădători, racolaţi, mercenari. Nici migraţia politică nu mai este un păcat. Imperativul pragmatic al momentului conţine o moralitate intrinsecă, spun toţi politicienii sau analiştii invitaţi la televizor.
Ideologiile nu sunt moarte așa cum, din nefericire, cred foarte mulţi. Ideologiile setează o serie de incompatibilităţi care dinamitează alianţe când nu te aştepţi. Ideologiile sunt sisteme de valori, în funcţie de ele oamenii se adună în jurul partidelor, în funcţie de ele şi românii îşi setează tot felul de aspiraţii. Politicienii cred că ei sunt cauza pentru care oamenii votează un partid, că nu contează nimic altceva, dar se înşeală. Ei sunt consideraţi de către oameni exponenţi-tipici pentru anumite valori, chiar dacă ei nici măcar nu s-au gândit la ele. Uciderea ideii de puritate ideologică sau nevoia de proiect ideologic se poate face uneori exclusiv în beneficiul momentan al unor lideri politici. Unii lideri constienţi că au o slabă legitimitate internă sau externă încep să se auto-proclame singuri stăpânitori peste partide, dincolo de valori, considerându-se aspiratoare de voturi.
Sunt de acord cu Patriciu atunci când cere să nu fim demagogi, chiar dacă această alianţă este justificată. De fapt Patriciu nu atacă în nici un fel USL când spune că „Dacă s-a încheiat o alianţă între toţi cei care cred că trebuie să înceteze alunecarea societăţii româneşti în afara spectrului democratic şi către sărăcie cronică, atunci, în primul rând, la demagogie trebuie renunţat. Creşterea economică accelerată care să ducă spre prosperitate nu se obţine din vorbe goale”.
Chiar asta este problema, cea mai mare greşeală ar fi să spunem că existau premise ideologice de unire pesedisto-liberală încă de la Decebal si Traian. Cred că textul lui Patriciu nu vrea să-i saboteze pe Antonescu sau pe Ponta, le cere doar onestitate. Onestitatea de a recunoaşte că trebuie construit un program de modernizare a României, program care nu este epuizat de proiectul de aderare pe care il avem acum în finantare pe axa Bucuresti-Bruxelles. Cred că nu avem un program post-aderare si nici unul de iesire din criză. Nu ajunge să asteptăm să iasă alţii din criză pentru a iesi si noi nodată cu ei.
Nu sunt de acord cu unele dintre propunerile lui Dinu Patriciu pe care le-am auzit în diverse interviuri privind o cvasi-eliminare a statului, dar cred si eu că statul trebuie redus la costurile pe care ni le permitem, doar că trebuie spă furnizeze corect bunurile publice de care avem nevoie şi pentru care plătim impozite. De regulă, nu sunt de acord cu propunerile pe care corporatiştii şi corporatiile le fac când este vorba de modul cum trebuie să arate statul. Ei vor spune mereu că statul trebuie sa le cumpere serviciile de la ei, dacă se poate fără competitie. Dacă ne uităm la istoria interbelică şi la capitalismul nostru măreţ din acea vreme, vom putea observa că majoritatea capitalistilor români avea 95% din cifrele de afeceri provenite din contracte cu statul. Nu sunt impotriva acestui tip de capitalism , dacă nu se bazează pe coruptie şi trafic de influenţă, însă un minim de decenţă trebuie să-i anime si pe marii corporatisti, măcar să nu ne facă ei reforma statului.
Dacă cei de drepta cred că trebuie să renunţăm la statului social pe care-l avem acum, în România, atunci nu sunt de acord, pentru că acum nu avem un stat social. Acum avem un stat haotic, inert, slab, corupt, căpuşat de cei care vin la putere.
Un stat social creeaza condiţii pentru o egalitate formală între cetăţeni, ca fundament pentru democratie. Este clar ca Romania este un stat oligarhic, un stat slab, căpuşat de toate clicile politice care ajung la putere si de toate categoriile socio-profesionale care detin pozitii de decizie sau de forta: revolutionari, armata, politisti, judecatori sau procurori etc.
Aici cred că şi Dinu Patriciu ar putea fi de acord cu mine, critica statului de acum nu trebuie legată doar de stânga, poate doar din unele mosteniri, ci de lipsa de strategie, de gândire si curaj a celor care au tot încercat să-l reformeze. Inclusiv colegii Domniei sale, băieţii din dreapta spectrului politic.
Nu stiu dacă are vreo agendă personală Patriciu ca să atace USL şi dacă vrea să pună în scenă basmul lui Lăzăroiu cu Albă ca Zăpada. Din contră, cred că ar fi bine ca să fie cât mai multi oameni din dreapta, dar şi din stanga, care să-i avertizeze pe conducătorii noii alianţe că sub umbrela acestei alianţe trebuie să nu pună populismul şi demagogia, ci un proiect clar de rationalizare şi modernizare a statului. Altfel, invariabil, va rămâne doar eterna bătaie pe posturi între cele două cuvinte din sintagma pretenţioasă social-liberalism. Mai bine ar fi dacă cei care apăra acum USL ar participa mai ales la conceptia unui nou proiect politic pentru România.Si eu m-am întrebat oare de ce s-a construit această sintagmă, nu era mai bine să fie numită alianţă cea noua Uniune electorală dintre PSD si PNL, oricum fiecare dintre cele două partide va încerca să afirme mereu că sunt acolo, că nu se amestecă cu partenerul s.a.m.d?

Recunosc că şi eu am fost un pic mirat când am ajuns in Parlamentul European şi am văzut că liberalii votau cel mai adesea cu Partidul Socialistilor Europeni, dar pentru asta nu si-au schimbat numele si nici nu am auzit să se justifice pentru asta cu sintagma, veche deja, liberalism social.
Până la urmă, Dinu Patriciu îşi arată toleranţa fată de noua alianţă atunci când spune că nu contează eticheta, contează ceea ce faci cu adevărat. Chiar asa, sunt de acord că nu trebuie să ne încurcăm prea mult în discuţia despre social liberalism. Nimeni nu trebuie sa se supere dacă spunem că social liberalismul nu există, din contră cineva ambiţios ne poate arăta că el se poate crea şi că este un curent doctrinar care prinde foarte repede rădăcini în România.
Până atunci însă putem accepta că o etichetă şi voinţa corectă a unor lideri poate ţine loc de program, dar nu pentru mult timp. A construi o etichetă inspirată este doar o chestiune de craetivitate spontană. Pentru a pune la punct un proiect politic de modernizare a României mai trebuie şi altceva. Trebuie un diagnostic corect şi aici cele două partide care fac parte din alianţă o pot face. Mai trebuie echipe de experţi, o rationalitate aplicată şi inteligentă socială, inclusiv oameni care nu se legitimeaza doar prin carnet de partid.
In fine, este nevoie de viziune.
Este adevărat că mulţi au sărit cu picioarele pe noua alianţă politică, uitându-se după fisuri sau viitoare conflicte. Este acesta un obicei strămoşesc nu trebuie să ne mire, dar nici să ne emoţioneze peste măsură. Nu cred că USL are nevoie de aplaudaci din reflex, cred că că scepticii o pot consolida mai bine. In România mogulii,oligarhii, miliardarii, patronii nu sunt foarte iubiţi. Nu cred că o să facă vreodată băi de mulţime, decat dacă şi-ar lua teancuri de euro în mâini, ca marele Gigi Becali. Dar am putea măcar să-i ascultăm până la capăt când spun ceva şi abia pe urmă să-i criticăm pentru motivul că că sug sau vor suge sangele poporului. Măcar liberalii ar trebui să asculte până la capăt.

Câteodată, totuşi, ai dreptate, Dinu Patriciu!

07 februarie, 2011

Patriotismul netemperat şi politizarea unei emoţii


În Romania discuţia despre patriotism este pe buzele tuturor mai ales în multele momente în care sărbătorim ceva cu rezonanţă patriotică: 24 ianuarie, 1 decembrie, 25 octombrie, 15 ianuarie, 21 decembrie şi multe alte date de pe răbojul sărbătorilor de la noi. Dacă dăm căutări pe google vedem ca în niciuna dintre limbile de circulație mondială nu găsim atatea articole și referințe despre patriotism ca la noi. Francezii vorbesc mai degrabă despre forme ale patriotismului pragmatizat: economic, cultural sau industrial. Americanii sau nemţii despre fundamentele morale ale patriotismului. La noi, dezbaterea este în toi deși nu se spune nimic esențial sau conceptual. Doar forme ale delirului și exaltării unei mistici patriotarde sau o retorică defetistă, o formă a discursului produs de depresia colectivă a pierderilor valorilor de cultură şi civilizaţie sau a reperelor naționaliste.

Sărbătorile publice – ocazie pentru discursuri despre patriotism
Sărbătoarea unirii Principatelor din acest an a oferit o ocazie în plus pentru dezbateri politice dure folosindu-se argumentele din zona naționalismului. Iaşiul și Focşaniul au fost alese ca şi puncte de afirmare a sentimentelor patriotismului, dar şi ca locuri de confruntare între coaliţia aflată la putere şi cea aflată la guvernare.
La Iaşi, Președintele a fost huiduit de manifestanţii care simpatizau opoziţia și fiindcă fluierăturile nu s-au oprit nici în perioada în care se intona imnul de stat s-a creat ocazia unei discuţii vii despre patriotism şi derivele de la iubirea de patrie pe timp de criză. A fost și punctul de plecare al unui proiect de cercetare pe care l-am inițiat pentru a evalua modul în care această dezbatere a fost evaluată de opinia publică. Pentru cercetătorii Institutului Român pentru Evaluare și Strategie – IRES, proiectul a constituit și o bună ocazie de a studia o parte din aderenţa la sloganele patriotismului, dar și pentru a cerceta o parte din mecanismele de autoidentificare și heteroidentificare în nașterea identităţilor regionale. Patriotismul revine ca temă de actualitate cu ocazia sărbătorilor când au loc adevărate procesiuni publice în care se celebrează un ritual de identificare și refortificare a trăirilor simbolice legate de patriotism ca structură integrată de valori care privilegiază atitudinea favorabilă faţă de naţiune, ţară şi valori comune din discursul patriotic. Totuşi, cu toată activarea datorată proximităţii sărbătorii, doar 65% dintre români se mai autoidentifică într-o măsură mai mare cu calificativul de “patriot”. În cadrul populației de alte etnii această identificare este mai firavă: 29% pentru maghiari, 28% pentru rromi şi 38% pentru alte etnii. Este clar că patriotismul altor etnii, poate cu excepția romilor, se îndreaptă spre o altă ţară sau națiune de referință, Ungaria, pentru maghiari, Germania pentru saşi sau svabi.
Dacă ne uităm la structura pe vârste observăm o adevărată prăpastie între generaţii: generaţia tânără, 18-35 de ani, acceptă această autoidentificare maximală doar proporție de 40,9%, iar majoritatea tinerilor sub 35 de ani, adică 45%, se consideră patrioţi într-o mai mică măsură. Dacă facem o comparație între cifrele lor cu cele ale vârstnicilor care ating 73,3%, vedem că diferenţa între catetele de scală gerațională este imensă. Probabil, perioada de socializare primară şi modelul educaţional diferit se află la originile acestor diferenţe foarte mari. Dacă am studia mult mai în adâncime acestă problematică am putea să ajungem la concluzia unei crize a modelului educaţional pe care societatea îl propune în ceea ce priveste educația patriotică, în confruntarea cu modelul cosmopolitic şi ideologiile globalizării care sunt tot mai prezente astăzi în mass-media şi în spaţiul public, în general.
Valorizarea condiţiei de român pare destul de bine interiorizată, dar cu o excepţie din nou: pentru tineri (şi maghiari) este foarte important faptul că sunt români doar într-o proporţie de 23%, faţă de 57% la cât este evaluată de vârstinici şi o medie de 45% pe întreg eşantionul. Şi mândria de a fi român este puternic prezentă ca stereotip de identificare, aici însă tinerii sunt mai concesivi, mai aproape de restul plutonului. În ceea ce privesc motivele pentru mândrie primele două argumente sunt de factură fatalistă (aici m-am născut sau aici este ţara mea), însumate 51%, 18% nu știu sau nu răspund.
Patriotismul este o atitudine potenţată de sloganele care sunt vehiculate ca imperative ale cetăţeniei şi apartenenţei. Cea mai slabă aderenţă se observă în cazul afirmatiei “un patriot trebuie sã își susținã țara indiferent de direcția înspre care se îndreaptã?”, aici doar 68% dintre români sunt de acord cu acest comandament, puţin în comparaţie cu celelalte care depăşesc un acord de 90%. În ceeea ce priveste exigența protestului față de conducătorii care nu iau decizii considerate ca şi corecte, votanții PDL, UNPR şi cei ai lui Traian Băsescu sunt cei mai reticenţi, probabil pentru că formaţiunile lor politice se află la putere acum şi iau decizii pe care românii le consideră incorecte.
În cadrul aprecierii cu privire la manifestarea ataşamentului faţă de ţară imperativele categorice se manifestă în direcţia păstrării tradiţiilor şi existenței unei identităţi puternice, dar valorizează exigențele unei critici în condiţiile în care acest lucru se face cu intenția bună de a produce o schimbare în bine.
În ceea ce privește identificarea pe baza patriotismului etnic, vedem că românii sunt mai degrabă rezervaţi, doar maghiarii din eșantion ajung undeva la 70% să creadă că, în mare măsură, etniile pot fi animate de sentiment patriotic față de România. Dintre regiuni, moldovenii sunt cei mai rezervaţi privind creditarea minorităţilor etnice cu acest sentiment de apartenență. La întrebarea directă privind un patriotism al altor etnii comparabil cu cel al românilor doar 54% sunt de acord cu aceasta afirmație.
Zeii patriotismului vin din manualul de istorie și de pe stadion
Manualele de istorie furnizează exemplele şi personajele din trecutul nostru eroic. Poate pentru că sondajul a fost făcut în zilele de după sărbătorirea Unirii, Alexandru Ioan Cuza câștigă topul celui mai patriot român din istorie. Nicolae Ceaușescu se plasează doar pe poziția a opta, iar Eminescu este singurul om de cultură care se inserează în compoziția de domnitori sau oameni de stat. Totuşi, 32% dintre români nu pot da nici un exemplu, astfel încât această lipsă de raspuns s-ar plasa pe primul loc, dacă am privi eminamente dintr-un punct de vedere cantitativ.

Dacă îi întrebăm pe români care sunt cei mai patrioţi politicieni probabil că oamenii fac confuzia patriotismului cu discursul naţionalist, dar şi aici aproape 69% dintre români nu au nici o opţiune, considerând că niciunul dintre politicieni nu poate fi numit patriot (20%), că nu știu nici un patriot (33%) sau nu răspund (4%). Sportivii sunt în mai mare măsură simboluri pentru patriotism, Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi și Ilie Năstase fiind un trio care de fapt evoluează într-o reclamă a unei bănci comerciale, presiune media care cred că le-a consolidat notoritatea.


Incidentele din situaţii cu inserţie de patriotism
Evenimentul de la Iaşi unde a fost huiduit Președintele României a fost un eveniment cu o notorietate specială, determinată de insistența televiziunilor de știri. Atitudinea faţă de acest eveniment împarte opinia publică în două părti 50% au fost de acord, 47% au fost împotrivă. Evident că este vorba de o atitudine puternic politizată, votanții PDL UDMR și UNPR nefiind de acord cu acest protest, spre deosebire de cei ai PSD sau PNL care sunt de acord în proporţii care se plasează între 62% (PNL) și 69,3% (PSD). Dacă introducem şi varianta fluierăturilor în timpul imnului național atunci Traian Băsescu este “protejat”: doar 21% dintre români au o părere bună despre acest fapt, până şi adversarii pesedişti sau peneliştii sunt inhibaţi de fondul sonor al imnului naţional să accepte un astfel de comportament. Evident, aceasta este diferența dintre sondaj retroactiv şi o situaţie reală unde, românii din piaţă nu au simţit acelaşi respect pentru imn sau, din alt punct de vedere, adversitatea faţă de Președinte fiind mai puternică decât respectul pentru imn. Politizarea atritudinii este prezentă şi în aprecierea caracterului organizat sau spontan al huiduielilor. Votanţii PNL, UDMR sau UNPR sunt mai înclinați să creadă că a fost un eveniment organizat de partea adversă în timp ce pesediștii și peneliştii tind să creadă că a fost un eveniment spontan, fără implicarea partidelor pe care le simpatizează.

Dincolo de asemănări. Stereotipuri și imaginea alterităţii
Imaginea omogenităţii identitare este destul de pregnantă. Doar în cazul transilvănenilor avem 55% dintre români care spun că acestia au trături care-i deosebesc de restul românilor, în cazul celorlate identităţi regionale procentul celor care accentuează ceva special fiind sub 50%.
În general, descoperim o parte a stereotipurilor pozitive ale românitătii distribuite peste tot: hărnicie, omenie, cinste, dar și surprinzătoare diferenţe în aprecierea imaginii stereotipice a celuilalt. Ardelenii și bănăţenii sunt evaluaţi mai degrabă cu caracteristici pozitive, atât de către ei înşişi, cât și de către celelalte regiuni, în timp ce în cazul moldovenilor și oltenilor este prezent un amestec de calități și defecte. Mai interesantă este imaginea bucureștenilor, mai degrabă negativă, atât în evaluarea pe care o fac ceilalţi, cât şi în propria evaluare.

Imaginea noastră despre patriotism este încă bogată în component pe fondul educației naționale ăe care au primit-o generațiile formate înainte de 1989. Criza educaţiei din ultimii ani și sindromul de neadaptare al tinerei generaţii, orientate tot mai mult spre emigratie, va schimba în viitor tot mai mult reflexele naţionaliste.
Cercetarea noastră s-a făcut într-un moment influenţat de o sărbătoare cu conținut patriotic. Climatul emoţional al sărbătoririi Zilei Unirii și regia pe care autoritățile o fac de fiecare dată când au ocazia, au influenţat cu siguranţă răspunsurile. De fapt, noi chiar asta am vrut să măsurăm, amplitudinea maximă a acestei emoţii patriotice. Vom relua măsurarea unor indicatori în alte situaţii şi poate vom avea dovada că patriotismul este tot mai mult doar un reflex discursiv. Românii sunt mai nemulţumiţi de un stat ineficient şi îşi revendică tot mai mult dreptul de a critica chiar în cadrele unei atitudini patriotice, cum am văzut din această cercetare. Oamenii au tot mai mult sentimente contradictorii faţă de patrie şi faţă de comunitatea naţională. Statul eşuat și politicienii percepuţi ca și corupţi îi fac pe oameni tot mai mult să se îndepărteze de România şi să se refugieze în respectul pentru niște slogane patriotarde. Aderenţa nevrotică fată de niște principii și imperative ale patriotismului, depăşind 90%, nu poate avea decât semnificaţia unei polemici cu un prezent pe care-l resimt ca şi frustrant. Emoţia patriotică este politizată în două sensuri. Prin contrast cu politicienii, românii declară principiile ca fiind mult mai importante decât sunt respectate în realitate ori sunt fundamente pentru comportament. Pe de altă parte, patriotismul este introdus în bătălia politică cu statut de atribut care legitimează propria opțiune.

03 februarie, 2011

Statul indiferent

Rulează acum pe la televiziunile noastre un film publicitar al berarilor de la Carlsberg în care niște alpiniști sunt serviți cu bere pe un colț de stâncă, iar pe fondul mutrelor lor uluite sloganul spune: noi nu ne ocupăm de livrări la domiciliu, dar dacă am face-o, probabil, ar fi cele mai bune din lume. Mi-am adus aminte de această reclamă la o dezbatere despre reforma administrației și soluția statului minimal unde sloganul ar putea să fie, după formula Carlsberg: România nu face reforma adminsitrației, dar dacă ar face-o, ar fi, probabil, cea mai proastă reformă din lume. De ce?

Pentru că nu ne interesează cu adevărat și, chiar dacă ne-ar interesa, nu avem răbdarea de a ne apropia rațional de subiect și de a face un proiect onest și corect. Un proiect în care să gândim cu capetele noastre, nu să luăm cuvinte sau modele de la alții, dar fără să căutăm a le pune în practică. Am avut ocazia să discut cu mulți oameni despre reforma statului în ultimul an și am constatat, cu stupoare, că foarte puțini știu ce spun, că foarte puțini s-au gândit serios la acest aspect. Majoritatea preiau cuvinte sub aspectul lor fonetic, fără nici un fel de gândire, fără măcar a se încerca o minimă aplicabilitate.
Pentru cei care se cred a fi de dreapta, sau chiar sunt, a vorbi despre reforma statului este un panaceu. Absolut orice se poate ascunde după discuția savantă despre respectul ideologiei. Astfel, expresia stat minimal a devenit chiar un fel de incantație mistică. Efectul produs asupra unor politicieni de acest cuvânt este cu adevărat magic. La fel fac și mulți dintre cei de stânga atunci cand vorbesc despre statul social, dar foarte puțini par să înțeleagă sau să transmită prin sintagma aceasta altceva decât ideea unui stat care dă bani și avantaje tuturor fără nici o logică, înafara unei redistruibuiri haotic-umaniste, de multe ori cu scop electoralist.

Dar dacă utopia de stânga legată de vreun stat prea social este utopia opoziției, deocamdată nefiind periculoasă pentru că stânga încă nu este la putere, cel puțin momentan, ideea difuză de stat minimal, aplicată în politici publice de guvernele de dreapta, poate fi chiar tragică uneori. Nu pentru că este de dreapta, ci pentru că este aplicată fără nici o logică și fără strategie sau studii de impact.

Să luăm un pic la analiză câteva aspecte ale acestei dezbateri privind un așa-zis stat minimal, mereu enunțate la noi și niciodată duse spre concluzii cât de cât consensuale.

În primul rând, statul este furnizor de bunuri publice, bunuri a căror realizare este finanțată direct sau indirect de cetățeni, deci aceste bunuri publice presupun consensul minim. E adevărat că este greu de obținut consensul dacă sunt foarte multe bunuri publice, dacă sunt mai puține, atunci acest lucru este mai simplu de realizat. A minimaliza intervenția statului în economie este un lucru justificat, dar stat minimal nu înseamnă stat inert, stat desființat în ceea ce privește furnizarea de bunuri publice. Cu timpul, probabil, unele servicii publice pot fi preluate și făcute mai performante de către agenții privați (sănătate și educație etc.), dar acest lucru nu se poate realiza peste noapte. Retragerea din economia reală nu înseamnă eliminarea statului din societate. Stat minimal înseamnă retragerea statului din domenii unde nu este necesar, deci o reducerea a extensiei activității, dar nu una de intensitate a intervenției în domenii unde bunurile publice nu sunt ușor de suplinit.

În al doilea rând, stat mimimal nu înseamnă stat indiferent, ci stat eficient care furnizează bunuri publice absolut necesare și cu costuri cât mai mici. Evident, criteriul costurilor este important, dar nu este primordial. Fiind vorba de nevoi vitale, bunurile publice care trebuie să le satisfacă este normal să se caute soluții pentru eficiență, nu să se reducă bunurile publice pe motiv că avem bani puțini. Să zicem, trebuie să alegem între menținerea pensiei minime la un anumit nivel și contrucția de săli de sport, situație în care chiar ne aflăm acum. Indiferent cât de importante sunt sălile de sport pentru viitor și pentru a da de lucru unor firme de construcții, pensiile minime pot afecta supraviețuirea oamenilor, în plus, ele fac obiectul unui contract cu statul, deci nu le putem reduce pe principul că facem stat minimal.
Chiar dacă cel aflat la putere poate sa gândească proiecte conform valorilor politice pe care le apără, totuși, bunurile publice pe care le finanțăm atunci când plătim tot felul de impozite și taxe, finanțând statul, trebuie să facă obiectul unui consens. A decide prin ordonanțe de urgență sau alte acte de forță cum va arăta statul în viitor, nu este democratic, este chiar un abuz de putere. Chiar dacă teoretic totul poate părea seducător.

În al treilea rând, bunurile publice sunt expresia unor valori, iar în practica politică inteligentă chiar pe timp de criză rezidă în primul rând în găsirea de soluții cu privire la punerea în practică a anumitor valori și în alegerea valorilor pe care să le punem în practică.

În al patrulea rând, statul minimal nu se proclamă prin decret, nu se naște în mod automat după ce ai proclamat discursuri în campania electorală. La fel și cu statul social, el nu trebuie proclamat oricum și oricând, ci doar atunci când bogăția produsă de o națiune este capabilă a pune în practică anumite forme de distribuire a unor bunuri care fac viața mai bună. Problema principală de management politic a celor aflați la conducere este cum să creeze procese care facilitează bogația. Sarcina principală a celor investiți cu guvernarea nu este legată modul în care ciuntesc statul pentru a-l face mai ieftin. Un stat care taie toate bunurile colective sau majoritatea lor nu mai este un stat, chiar dacă începe să nu ne mai coste nimic. Stat sărac nu insemana stat minimal! A oferi bunuri publice ieftine și proaste nu înseamnă stat minimal!

În al cincilea rând, stat minimal ar trebui să însemne fiscalitate scăzută. Din nefericire, România este un stat cu o fiscalitate tot mai împovărătoare, dar cu intenții de a da bunuri publice tot mai puține. Cei care ajung să conducă statul român la un moment dat ar trebui să reducă costurile sociale, impozitele, dacă au ca filosofie nașterea unui stat minimal. De regulă, se vorbește despre reducerea serviciilor statului social, dar nici un manager social nu ne propune scăderea taxelor.

Statul trebuie să fie imparțial, dar nu inert. Și un lucru esențial, pe care ne facem că nu-l înțelegem: statul român nu este un stat social. Este un stat corupt, ineficient, prăduitor, cheltuitor, dar cu rezultate penibile, dar nu este un stat social. Un stat social oferă multe bunuri publice, dar este un stat inteligent și eficient. Un argument în plus: un stat social ar trebui să tindă măcar în a fi un stat egalitar. Dar statul român nu avut niciodată intenția de a deveni egalitar, ci a creat tot timpul privilegii, pensii speciale, salarii speciale, sporuri și regimuri speciale pentru categoriile care erau importante în arhitectura puterii. Un stat fără un sistem unic de pensii sau sistem unic de salarizare nu este stat social, decât în discursurile celor care nu înțeleg prea bine ce se întâmplă. România nu are cum fi etichetată ca un stat social, ci mai degrabă ca un stat discriminatoriu, stat care a creat mai multe excepții decât egalitate.
Un stat social creează condiții pentru o egalitate formală între cetățeni ca și fundament pentru democrație. Este clar că România este un stat oligarhic, un stat slab, căpușat de toate clicile politice care ajung la putere și de toate categoriile socio-profesionale care dețin pozitii de decizie sau de forță: revoluționari, armată, polițiști, judecători sau procurori etc.
Faptul că românii au o mentalitate de asistați nu însemnă un stat social cum cred cei care se uită doar dintr-o parte la realitatea noastră.

În fine, cea mai mare gaură în bugetul statului român nu este făcută de bieții pensionari sau ”grașii” din sistemul bugetar. Dilema guvernelor de dreapta este: cui distribuim bunuri publice? Celor asistați sau clientelei politice sub discursul încurajării investițiilor publice sau relansării economice a României. Cum interpretăm altfel managementul guvernamental auster din 2010 al premierului Boc atunci când ne anunța că are o rectificare de 2,5 miliarde de euro pentru decembrie 2010? Sigur nu s-au adunat la buget bani mai mulți decât era planificat, ci exact invers. Adică i-au rămas acești bani fără să știe, sunt bani economisiți din pensii și salarii pe care-i imparte la investiții publice mai ales în județe unde sunt primari și sefi de județe de la PDL? Dacă statul este condus atât de aproximativ, atunci nu mai putem să ne lăsăm prostiți cu aiurelile legate de statul minimal. Acest tip de austeritate și bătălia pentru reorientarea resurselor implicate în procesul de guvernare trebuie numită altfel, dar nu stat minimal!

Încercarea de a crea un stat indiferent nu este o filosofie politică, ci este o formulă de a pune în practică o sărăcie de spirit și o lipsă de umanism în beneficiul satisfacerii unor interese de grup sau chiar a unor grupuri de interese. Statul indiferent este rezultatul coabitării dintre prostie și hoție. Adică, o rimă simplă pentru ”Românie”. Deci, nici o filosofie!

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...