24 decembrie, 2011

Sarbători fericite!





Ce pot face sărbătorile pentru noi? Nimic, ele doar oferă ființei ocazia de a se trezi din goana zilnică sau din fuga de sinele nostru cel profund,de care fugim cum fugeam de fratele cel mic în copilărie. Nașterea Fiului este re-naștere, este întoarcerea la origine. Adică, stai o clipă, întoarce capul înspre timpul acela din viața ta în care famlia era acolo în jurul mesei, într-un timp aproape uitat. In care fetele îți aduceau mere în sân și nu era nici o tresărire de moarte. In care mai puteai să visezi, iar viața era în față ca o pajiste verde, verde, iar dacă închideai ochii te năpădeau visele, indiferent dacă era noapte sau zi. Nu pot să trăiesc din cauza viselor, i-ai spus la un moment dat tatălui tău, iar el s-a uitat la tine lung și a înlemnit de parcă nu știa că defectul de a scrie versuri se poate transmite ca oricare boală a copilăriei. Opreste-te, spune sărbătoarea, nu vezi că ai luat-o razna, ai nevoie de senzații tot mai tari pentru simți ceva uman, nu vezi că umbli anesteziat și apatic pe covorul negru dintre dimineață și noapte. Stai un pic și uită-te în micile oglinjoare de pe turta dulce cu Moș Crăciun, pe micile cioburi din turta dulce colorată nu poți vedea toate tăieturile de pe chip, poti vedea doar ochii și aici ai noroc, doar ei nu au îmbătrânit.


Doar când vin sărbătorile mai poți să te întorci, mai poți pleca pentru câteva zile în permisie, te poți îmbăta cu prietenii din liceu, poți s-o înjuri pe curva asta de viață ca la ușa cortului, Dumnezeu nu te aude, el are de coordonat armatele de îngeri și trebuie să-l monitorizeze pe Mos Crăciun.Tu ști la ce sunt bune sărbătorile, ți-a spus odată, prietenul tău tigănușul din armată, cel care semăna atat de mult cu Bănel, sărbătorile au fost inventate pentru cozonac și mirosul lui. Îți aduci aminte ca ți-ai jurat atunci că dacă o să ajungi bogat o să-i cumperi colegului tău de armată un cozonc mare cât catedrala catolică din Radna. Unul cald, aburind, care să facă atâta abur pe cer încât să se topească gheața din amintirea iarnii acelea acelea înghețate. Vezi, ai uitat, nici măcar nu mai sti cum îl cheamă pe băiatul acela brunet și speriat de ceea ce i se întîmpla în lumea aia imbecilă împachetată în haine kaki!


Prietene, nu pot face nimic sărbătorile pentru tine dacă nu te lași în voia lor ca în brațele mamei, ca în brațele iubitei din adolescență. Fără rușine, fără gânduri, fără spaime, fără proiecte sau suspiciuni. Numai așa poate dispărea lumea ta de fiecare zi, numai așa o să te poți desprinde de agendă, de telefon și de pământul de asfalt înghețat. Dacă te uiți pe etichetele de pe uși o să vezi peste tot că scrie ”no exit” așa că, prietene, trebuie să petrecem sărbătorile cu ochii închiși!


Dar nu aștepta prea mult de la sărbători, dacă nu ai făcut înainte exerciții de respirație, de dezghețare și extinse exerciții de adulmecare. Trebuie să-ți obișnuiești ochiul cu lumină și să nu tresari dacă vin cântece direct spre tine, să nu le cauti în playlisturi de pe youtube, pentru că sunt sunete fără nume și doar ființa ta vibrează. Si mai ales nu trebuie să te ascunzi, așa cum o faci de multe ori în zilele tale îngropate în ceață, trebuie să ieși cu pieptul deschis spre locul execuției, să te îmbrățisezi cu toate fetele pe care o să le întâlnești pe traseu, nu te amendează nimeni pentru tulburarea liniștii publice și nici pentru conducere în stare de beatitudine.Va fi un traseu lung și cu cât o să ți se pară mai lung cu atâta va fi mai bine, după cum spun niște filosofi fățarnici. E adevărat, poate ar trebui să nu-i credem, dar ei ne zic că doar pe drumul acesta este cărarea cea adevărată, pe drumul acesta nu ramân pași încrustați în noroiul zilei, doar aici nu este rătăcire. Dacă o să vezi pe toți că se uită la tine să nu te rușinezi, ei nu te văd, văd doar o flacără care plutește. Nu deschide ochii, cuprinde tot universul cu aripile imense care ți-au crescut într-o clipă și nu spune nimic, poți spune ceva greșit, vreun cuvânt în care cine știe ce s-a cuibărit. Lasă totul să curgă de la sine, poți opri ceasul, ca atunci când te îmbătai pe datorie în birturile tinereții.


Doamne al sărbătorilor, sfinte Părinte al mersului pe aer, nu  te lua după dorințele nătânge ale mele și a le prietenilor mei. Fă tu să se întîmple cum crezi că este mai bine!

Sărbători fericite, prieteni!




19 decembrie, 2011

Și a fost prima zi …



Nu am avut emoții și nici nu sunt la primul proiect greu din viața mea. Credeam că atunci când nu ai emoții, nici bucuriile nu pot fi trăite cu intensitate totală. M-am înșelat și cu toată oboseala acumulată în ultimele luni cred că am simțit o bucurie profundă. De fapt, este prima dată când folosesc blogul pentru a marturisi, pentru a împartăsi cu prietenii mei un sentiment. De regulă, blogul meu este un fel de revistă online prin care comunic cu mediul meu de sensibilitate, dar și cu opinia publică. Am privit toată seara în jurul meu pentru a observa mișcările oamenilor. M-am uitat la fuga ieșirii din cadru sau la modul în care se sprijineau unul pe altul la mișcările din platou. Un fel de coregrafie febrilă, fără scenariu, mișcată doar de frica de a nu da greș. Unii erau osteniți după zile întregi de așteptare și antrenamente, alții se uitau cu curiozitate la ceilalți și deși nu erau parte a scenariului din seara asta, căutau să facă ceva. Fiecare se uita la fluența imaginilor de pe monitoarele de control. O fată tânără ce părea o elevă și pe care nu o cunosc, probabil era de la tehnic, se uita la o imagine care încremenise pe o plasmă și murmura lângă mine, parcă rugându-se: Nu te opri! Hai, mișcă! Toți erau cu răsuflarea tăiată, era parcă prea multă liniște. Dana si Raul stăteau nemișcați în fața plasmelor în așteptarea primei numarători inverse și deși erau câteva zeci de oameni în zonă, parcă ne asurzea o liniște grea. Spuneți careva ceva, îl aud pe Raul, voi nu vedeți ce liniște tâmpită s-a lăsat? I-am spus eu ceva, dar nu-mi mai aduc aminte ce am zis, nici mie nu-mi plăcea liniștea.

De la o secvență la alta, de la o oră la alta mișcarea haotică și febrilă de la început s-a tranformat într-un adevărat dans. Oamenii mei desenau déjà miscări sincronice si gesture sigure. Am început să aud comenzile scurte pe care altădată nu le înțelegeam, dar care acum înseamnă limbajul de platou. Cei cu experiență și-au intrat în mână, iar cei mai noi trăgeau cu coada ochiului la primii. Pe Mihaela, cea care lucrează zi și noapte alături de mine la acest proiect de câteva luni, am văzut-o surâzând discret, după foarte multă vreme. A început să vină valul de invitați și am înțeles că totul merge, că nu mai poate fi oprit. Râul de imagini și căldură pe care ne dorim să-i trimitem spre oameni a început să-și facă albie.

Mi-a venit să-i îmbrățisez pe toți, dar erau prea mulți și nu știu ce ar fi înțeles ei din gestul meu. I-am îmbrățișat în gând si am plecat devastat de sentimentul că aveam încă o echipă minunată a cărei energie trebuie direcționată spre construcție, spre Binele cu care suntem datori lumii, spre slujirea unor valori.
Vom putea face acest lucru, mă vor înțelege oamenii și chiar prietenii mei acționari? Voi avea forța de a nu intra în conflicte și intrigi mărunte, de a trece peste așteptările ignobile ale unor pigmei pentru a nu le confirma? Vom putea demonstra că politica nu este totul și că televiziunea înseamnă și altceva decât persuasiune și influență? Vom putea fi o voce veritabilă a Transilvaniei reinventate?

Nu mă grăbesc sa răspund. Doar viitorul ne va putea aduce răspunsul. Multe proiecte care aveau ca ideal o construcție în Transilvania au fost ucise, au murit, s-au asfixiat. Dar noi dăm vina de prea multe ori pe Bucuresti sau pe cauze externe pentru slăbiciunile și nevolniicile noastre. De data asta nu mai putem da vina pe nimeni.




PS. Multumesc tuturor celor care m-ati sunat, tuturor celor care au fost alături de mine prin diverse forme de empatie și comunicare.

18 decembrie, 2011

TRANSILVANIA L!VE



In această seară, 19 decembrie, la ora 18.00, începem!

Proiectul Transilvania L!VE iese din laborator și umbră. A născut speranțe și spaime încă înainte de a se arăta lumii. Dacă speranțele sunt îngerii buni ai proiectelor, complexele și spaimele unora pentru faptele lor trecute, prezente sau făptuirile viitoare, nu ne privesc. Sunt spaimele lor și le vor căra după ei cât timp vor prefera să se ascundă sau să caute mereu să acționeze departe de moralitate, călcând in picioare valorile și principiile. Ei se vor speria de fiecare dată când va apărea o instituție pe care nu o pot controla sau un competitor și poate că aceasta este cea mai mare pedeapsă pentru ei.

Noi ne propunem doar să construim un proiect pozitiv, o scenă, o vitrină, tablouri care să arate lumii ceea ce avem noi mai interesant. Vrem să arătăm că țara are dreptul, dar mai ales resurse, pentru a furniza subiectele agendei publice naționale. De multă vreme visam să particip la aducerea României dinafara Bucurestiului pe agenda de lucru a demnitarilor din capitală și să arătăm colțuri de țară care sunt eclipsate de cancanurile de pe malurile Dâmboviței sau de poftele unor conducători fără chemare.

Nu pornim cu suficiența că am avut revelația unei căi unice, nu venim să spunem că aceasta este cea mai bună cale. Nu, noi vrem ca proiectul să crească odată cu maturizarea echipei noastre și împreună cu marile schimbări prin care trec comunitățile noastre. Vrem să înțelegem mai bine cât de mult își doresc oamenii un nou tip de media și ce nu le place din oferta de acum. Știm însă că un demers făcut cu sinceritate are mai șanse să fie recunoscut, respectat și chiar iubit. Nu vom alerga după audiența care derivă din noutatea urâtului și nici cea din surpriza și spaimele date de dezastre și nenorociri. Căutăm ca selecția pe care noi o s-o facem să fie un râu de imagini și cuvinte care să semene cu viața, nici doar cu roz, nici doar în negru, ci adevărat, veritabil, credibil. Televiziunea nu are șanse de a înfrumuseța pentru mult timp viața, dar paradoxul este că o poate schimonosi dacă alegem mereu urâtul, vulgarul, facililul, scandalul.

Avem ambiția de a crede că vom ști să vorbim cu oamenii, nu să ne erijăm în purtătorii lor de cuvânt. Deja românii au delegat majoritatea formelor libertății lor: puterea o dau din patru în patru ani politicienilor, libertatea cuvantului a devenit un lux în condițiile unui nivelul de trai care se îndepărtează de zona decenței, iar flacăra protestului si speranța dreptății nu mai fac nici măcar obiectul preocupării societății civile. Un grup de media nu poate suplini aceste lucruri fundamentale pentru sănătatea democrației, dar poate pune întrebări și căuta răspunsuri alături de oamenii reali din comunitățile noastre. Dar cel mai important este, credem noi, că o televiziune îi poate arăta comunității pe cei care acționează, pe cei care gândesc sau pe cei care nu cedează, pe cei care nu se lasă învinși de lehamite sau pesimism. Transilvania L!VE vrea să rupă spirala tăcerii, cercul indifentei generale și să dea timp de antenă celor care nu se refugiază, nu fug din calea vieții, celor care își păstrează demnitatea și aleg acțiunea.

Nu vom face politica vreunui partid, dar nu ne vom feri să spunem ceea ce gândim despre societate sau politică. Consider că este o lașitate să te ascunzi după false echilibre statistice sau fluxuri de stiri fără de relevanță pentru oameni. Cred că oamenii au nevoie de înțelesuri, au nevoie de intelectuali care să le traducă viața, de elite, de oameni în care să-și pună speranțele. Vom avea porțile deschise pentru cei care arată sau încarnează diferențele dintre noi, dar și celor care vin cu partea prin care ne asemănăm. Vom căuta să mobilizăm pentru schimbarea necesară, dar și pentru stabilitatea unor valori și moduri de viață.

Nu am emoții, ci simt doar o căldură amețitoare care vine din suprapunerea amintirii obstacolelor ultimelor șapte luni cu îngrijorarea legată de modul cum vom putea explica proiectul în fiecare zi, în fiecare ceas, oamenilor, instituțiilor, chiar celor care susțin acest proiect. Marile proiecte au o parte ascunsă, un miez care nu se dezvăluie oricui, se camuflează ușor după stereotipuri și parcă îl împing pe cel care nu le simte să găsească similitudini cu altele de pe piață, pentru ca să se înșele mai ușor. Sper că proiectul nostru să se arate așa cum este celor care vor dori să-l înțeleagă și să participe la el, sper că noi vom avea înspirația să-l facem înțeles. Dar am putea spera mai mult, ca sa folosesc termenii unei minunate parabole pe care o datorăm lui Geo Bogza, cred și sper să-i ajutăm pe ardeleni, și pe români în general, să-și vadă sufletul!

Speranța noastră este să punem scheletul a ceea ce încă nu există: NOUA TELEVIZIUNE REGIONALĂ. Prieteni, nu ne urați noroc, success sau baftă. Mai bine haideți alături de noi. Vreau să construim împreună o variantă a intelectualului colectiv de care România are nevoie.



12 decembrie, 2011

Culorile noptii

O plimbare de noapte cu aparatul de fotografiat .














orasul care fuge de tine














lanturile noptii













Imbratisarea ingerilor













brazii sarbatorii












Fantomele zilei de ieri












Orasul de dincolo de râu











Asfintit in Apahida




































































































































































































01 decembrie, 2011

Iubind cu disperare Romania (o revenire cu un text mai vechi)




Am cunoscut un grup de romani stabiliti in strainatate care mă roaga sa republic un text mai vechi care, spun ei, este potrivit pentru ziua de azi. O fac de dragul lor si pentru alinarea suferintei mute pe care o simti in orice pribegie. La multi ani, prieteni de departe!



IUBIND CU DISPERARE ROMÂNIA

(Scrisoare către un tânăr care nu găsește motive ca să iubească România)





Există un timp al iubirii şi unul al îndepărtării de iubire. Vorbele înţeleptului Solomon îmi răsună în urechi destul de des. Se spune că, în tinereţe, împăratul Solomon a scris Cântarea Cântărilor, un imn al iubirii cum nu s-a mai scris vreodată, la maturitate a scris Proverbele, mostră de înţelepciune, iar la bătrâneţe Eclesiastul, o operă despre deșertăciune, pustiu şi lipsa de sens a zbaterii vieţii. Fiecare din vârstele înțeleptului a adus o operă care corespundea cel mai bine stării lui de spirit. La tinerețe este iubirea cea care trebuie să ne domine, ea poate să ne orbească, să ne facă să trăim mai intens şi să înfășurăm lumea întreagă în dragostea noastră de viaţă. Nevoia de a fi iubiţi este nevrotică, cum spune psihanalistul american Karen Horney, “Trebuie să mă iubești numai şi numai pe mine”, trebuie să mă iubești pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce fac. Trăim nevoia nevrotica de afecțiune şi aprobare: nevoia oarbă de a plăcea celorlalţi şi de a le primi dragostea şi aprobarea.



Dar şi nevoia de a iubi trebuie să fie la fel de puternică. Nu am găsit încă teoretizarea prin psihanaliză sau în alte locuri, dar este clar că iubirea te încarcă de energie şi de viaţă, te împinge înspre ziua de mâine cu o forţă vitală pe care nu avem cum s-o luăm din altă parte. O vreme am locuit lângă o biserică în Cluj şi, în zilele de sărbătoare, mă uitam la feţele fără nici un rid ale unor oameni luminaţi de credinţa în Dumnezeu, de iubirea pentru Isus, vedeam în privirea lor blândă o parte din cer. Vedeam pe feţele lor iubirea şi mila pentru celălalt şi asta îmi dădea în fiecare duminică un sentiment de înțelegere şi resimţeam o mare emoție pentru întreaga natură umană.
Mă uit de mai multe zile peste răspunsurile unui eșantion de tineri pe care i-am întrebat lucruri despre relaţiile cu celălalt și despre relaţia lor cu ţara şi patriotism. Cei mai mulți dintre ei sunt răniţi. Nu le place viaţa pe care o duc, abia aşteaptă să plece din România în altă parte. Încerc să-i înţeleg, nu-i condamn, mă uit cu drag şi cu infinită compasiune la ei, mai ales când vorbim în pauzele de curs, dar mă întorc acasă şi, singur, în apartamentul meu de la București, nu pot adormi gândindu-mă ce ar trebui să facem pentru ca tinerii noștri să poată din nou să-şi iubească ţara. Da, prieteni tineri, poate că nu v-ați născut în locul potrivit, cum spune un cântec de-al vostru, dar nu trebuie să iubiţi pentru că viaţa v-a adus ceva gratis, pentru că soarta v-a paraşutat într-un loc fără de griji. E adevărat, nu mă pot opri din a scrie cu îngrijorare despre nimicniciile de fiecare zi ale semenilor noștri sau despre politicienii corupţi, despre modul în care ne ucidem viitorul cu mâna noastră, dar niciodată nu mi s-a făcut chiar atâta lehamite încât să moară şi ultima speranță. Nu sunt fericit cu ceea ce se întâmplă, dar scriu cu disperarea că poate mă aude cineva, poate sunt oameni care vor reuşi să se uite dincolo de ciorovăiala zilnică a politicienilor şi vor putea să meargă mai departe cu sufletul neîntinat de zoaiele şi noroiul zilnic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, se spune capitolul 13 al cărţii 1 Corinteni, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

Nu trebuie să iubești ca mulţumire pentru ceva, poţi iubi cu disperare doar pentru nevoia înălţării pe care ți-o dă iubirea. Trebuie să îţi dezvolţi capacitatea de a iubi ca o formă de înălţare în umanitate şi spiritualitate. Iubim prin ceea ce avem mai bun, iubind luminăm partea cea mai bună din noi, cum spunea Octavian Paler.



Tinere prieten, poţi pleca departe de România, dar nu pentru a nu te mai întoarce, nu pentru a te pierde într-un peisaj străin, ci dacă ai un proiect personal puternic. Poți visa să ajungi un mare savant, să-ți fie recunoscut vreun talent, dar nu cred poţi să-ţi iei lumea în cap pentru speranţa că dincolo mănânci mai bine ori pentru că acolo o să-ţi poţi cumpăra mai repede maşină sau casă. Nu știu dacă dincolo ai mai multe şanse în lipsa unui proiect foarte clar şi a unei dorinţe nestăvilite de a munci până la epuizare pentru el. Ai mari şanse de eşec dacă nu te poartă un vis, un vis mai puternic decât tine, mai puternic decât naturala dorinţă de a face doar un minim efort pentru maximum de rezultate.
Este adevărat, uneori societatea noastră poate să-ţi ucidă speranţa, dar când este o speranţă puternică, ea nu moare prea uşor. Speranţa nu este o strategie, este adevărat, dar speranţa poate fi bazată pe un proiect mare pentru care în fiecare zi faci câte ceva. Speranţa devenirii unui tânăr trebuie să-i poarte paşii prin toate bibliotecile unde poate să-și slefuiască mintea şi sufletul, apoi își caută un magistru, un om care să-i îndrume primii paşi pentru ca să își îndeplinească visul acela mare.
Dragă prietene, nu văd altă mare modalitate de a deveni un om realizat, de a trăi mai bine, de a fi respectat decât prin intermediul realizării tale ca om, ca specialist, ca şi o parte excepțională dintr-o reţea care face ceva pentru societate.
Dar pentru acestea este nevoie să visezi la ceva înalt şi să cauți modele, să cauţi un magistru care să te îndrume. Chiar nu ai găsit pe nimeni în viaţa asta căruia ţi-ar fi plăcut să-i semeni? Gândește-te bine, poate vreun profesor, un antrenor, poate ai văzut pe cineva la televizor, poate poţi admira un părinte, un unchi sau vreun prieten al familiei…

Poate România nu este locul potrivit, dar, dragul meu prieten tânăr, tu ai un proiect pentru care ai facut ceva, l-ai gandit, ai facut vreun efort? Înainte de a vrea să pleci din România fără a te uita în urmă, încearcă să faci o mică contabilitate. Câte ore pe zi ai alocat în ultima vreme visului tău, proiectului tău personal? Dacă încă nu ai acest proiect, măcar ai visat la el cu ochii deschiși? Te-ai gândit măcar la mijloacele prin care poate fi atins visul tău?
Am cunoscut mulţi români nefericiţi în străinătate, mulţi români cu destine mediocre care înjurau ţara de adopţie, aşa cum înjură şi România. Probabil că fiecare societate are lucruri pentru care merită blamată, aşa cum sunt sigur că putem găsi lucruri bune oriunde am merge. Doar proiectul nostru este cel care se poate lovi de bariere sau poate sa valorifice oportunităţile. Nicio societate nu cred că este bună în sine şi nici paradis absolut pentru toţi locuitorii ei. Dacă vom avea puterea să credem în ceva, atunci poate vom reuşi să schimbăm lumea noastră. Dar schimbarea trebuie să înceapă cu noi. Schimbarea trebuie provocată, istoria trebuie provocată. Trebuie să așteptăm ca istoria să ne scoată în faţă o mare ocazie pentru a reuşi să ne remarcăm? Poate că trebuie să ne gândim noi primii să încercăm cu toate puterile noastre să modificăm cursul lucrurilor înspre realizarea proiectului nostru.
Am citit, în ultima vreme, două lucruri care m-au şocat şi pe mine.

Mai întâi declaraţia unui vameș de la Moraviţa: “Am atâţia bani că pot să mă şterg la fund cu ei! Dar nu pot să mă opresc, mă, nu pot să nu mai iau! Mi-a intrat în sânge!”. Da prietene, asta este o parte din realitatea crudă a zilelor noastre. Acest vameş vorbeşte pentru o masă destul de mare de funcționari publici care au intrat într-un sistem corupt care alimentează politicienii cu resurse. Ce facem în această situaţie? Plecăm din ţară? Putem să nu participăm măcar noi, personal, la ticăloşia generalizată. Putem să promovăm alte valori în grupul nostru de prieteni, putem să ne educăm copiii altfel, putem să ne opunem acestor practici. Să nu uităm că practica aceasta de corupție are cel puțin două părți care câștigă, în detrimentul interesului colectiv. Nu doar vameşul este vinovat că pretinde spagă, sunt vinovați şi cei care găsesc în contrabandă un mod de a câștiga şi de a nu plăti impozite. Ne putem gândi că o parte dintre noi întreţinem din comoditate sau conformism chiar practicile de care ne plângem. Acceptăm şi nu ne opunem, uneori chiar ne convine acest lucru, este de cele mai multe ori o complicitate generală la cele mai proaste obiceiuri ale noastre.

Un al doilea lucru care m-a intristat a fost un articol scris de Mircea Eliade în 1934, deci atunci când avea 28 de ani. Mircea Eliade vorbește despre imaginea noastră proastă în lume şi despre faptul că hoţia noastră devenise proverbială. Iată ce proverb citează el dintr un almanah al vremii: “Când cineva fură, este cleptomanie. Când mai mulți fură, se numește manie. Când un popor fură, este România”.

Revoltat, tânărul Eliade se întreabă retoric dacă nu ar trebui să ne crape obrazul de ruşine, dar eu mă îngrijorez de faptul că este deja atât de veche meteahna încât a devenit un comportament deja generalizat social. Deci vameşul acela de la Moraviţa vorbește deja despre un fel de ADN cultural. Este un obicei pe care trebuie să-l schimbăm, nu cred că avem voie să ne resemnăm sau să plecăm din ţară pentru asta. Indiferent ce ne arată fiecare zi trăită în România nu cred că trebuie să ne luăm lumea în cap, nu cred că trebuie să plecăm oriunde în lume, chiar fără nici un proiect personal. Motivația negativă de a părăsi România pentru că este un loc urât, fără morală, fără şanse pentru tineri, fără viitor nu poate să ne împingă spre ceva în viaţă. Este greu să credem că acest lucru ne va ajuta să ne împlinim undeva în altă ţară.
Mircea Eliade a plecat din România, dar nu pentru a nu se mai întoarce. A plecat în India, apoi în lumea largă pentru a studia marile religii ale lumii, a plecat să împlinească un destin. Împrejurările istorice au făcut să mai poată reveni în patrie, dar acest lucru a fost o rană care a purtat-o peste tot până la sfârșitul vieții sale. A reușit să devină una din personalităţile lumii pentru că a avut un proiect. Nu s-a despărţit de România cu ură, a purtat-o peste tot, a arătat-o lumii prin partea ei de mister, nu prin noroiul care o aseamănă cu alte ţări. Tinere prieten, Mircea Eliade avea 28 de ani și era revoltat când scria articolul citat, dar încheia acel articol din Vremea cu următoarele cuvinte: ”Trebuie sa iubești Romania cu frenezie, s-o iubești şi să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”.

Dacă prietene, nu-ţi propun să gândești pozitiv, cred că gândirea pozitivă este o ideologie a controlului social. Îți propun să iubești ceva cu disperare, împotriva evidențelor, mai ales pentru că este lucrul cel mai ușor de făcut la vârsta tinereţii. Dacă nu poţi iubi patria, atunci încercă să-ți iubeşti propriul tău vis, propriul proiect. S-ar putea să găseşti într-o zi România printre lucrurile din viaţa ta, ori că face parte din visul tău.

În fiecare zi mă gândesc la ţara noastră cu îngrijorare şi nu-mi este ruşine să spun că îmi iubesc ţara cu disperare, împotriva tuturor evidențelor, împotriva tuturor raționalizărilor, împotriva tuturor probelor care arată că descompunerea este totală. Nu e un moft acesta, nu e o demagogie, este pur şi simplu nevoia de a crede că mâine dimineaţă va răsări soarele și nevoia de a iubi, nevoia de a crede în valori. Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.

30 noiembrie, 2011

ROMÂNIA NU ESTE O PRADĂ


(Comentarii la urările politicienilor de 1 Decembrie)


Mă pasionează și adun de ceva ani declarațiile de dragoste ale politicieniilor pentru România, făcute mai ales la provocarea jurnaliștilor. Unii vorbesc mai bine, știu jocul cu cuvintele. Altii, mai simpluți, îi urează la multi ani ca și cum i-ai spune asta unei rude bolnave sau unei bunici uitate la țară, pe care ști că n-o s-o mai vizitezi niciodată. Deci, nu te doare gura, nu te obligă nimic să zici exact ce se așteaptă de la tine. Pe cei din urmă îi înteleg și le respect nepriceperea, până la urmă, cred, o minciună stilizată este mai periculoasă decât un sentiment pe care nu poți să-l exprimi. Dar azi am citit declaratiile de dragoste făcute României de câțiva politicieni din prima categorie care m-au dezamăgit profund. M-au dezamăgit pentru că vedeau România ca o pradă. România era descrisă ca fiind un loc terifiant unde nu există solidaritate, nici unire, nici democratie, o zonă aflată în ghearele unei puteri străine, venite parcă de pe alte planetă. Un fel de loc al nimănui, un nicăieri, un teritoriu al haosului, disperării și pierzaniei.

Am înțeles din discursurile lor ca România de acum este un fel de pradă în ghearele dușmanului și că marele lor regret este că țara nu se află în ghearele lor, mai buni, mai drepți, mai solidari. Am citit aceste lucruri lângă știrea despre primarul PDL dintr-o comună buzoiană care și-a botezat numele de străzi din comună cu numele a zece dintre rudele sale. Da, România este o pradă pentru ochiul de prădător al unui politician si atunci ce poți să-i doresti prăzii? Să fie tot mai grasă și să moară toți ceilalti prădători.

România ocupată de cealaltă gașcă de politicieni (mereu va fi cineva care se plange de asta!), s-ar putea să fie ”nicăieri” astăzi, dar politicienii se înșeală, poate că nu acolo este România. Poate acolo sunt doar niște nefericite de bunuri, bugete, funcții, demnități și alte forme materiale care pot fi ocupate de găștile și familile militanților de partid. Când un politician a spus că există doua Românii, când un altul a spus chiar că există chiar trei Românii, eu cred că au exagerat în speranța lor. Au crezut că prin ștampila de vot au luat în proprietate o parte din România.

Nu, nici cei care au pierdut alegerile, nici cei care conduc acum țara nu sunt îndreptățiti să spună că au în proprietate vreo parte a României. Au primit niste voturi și monopolul parțial sau total asupra puterii, dar nu sunt proprietarii sufletelor noastre. Plăcinta pe care au cucerit-o politic nu este chiar România. Este doar o parte a României, cea care poată fi furată, prădată, violată sau pusă în conturile ”băietilor destepți”. Este bucata de patrie pe care o putem lua în geanta diplomat sau cea pe care o putem prosti cu tot felul de minciuni si cuvinte frumoase.

Dar România care ne umple ochii de lacrimi când auzim imnul de stat nu poate fi ocupată din patru în patru ani de hoardele de activiști de partid. România căreia i-am scris numele cu literele de carton din abecedar și cu mâna tremurând de emoție este ascunsă undeva unde nici noi înșine nu mai avem acces decât foarte rar.
România din versurile Luceafărului sau patria noastră ca limbă română, proorocită de îngerul Nichita, este imposibil de trădat sau de vândut pe arginți. România din sufletele noastre nu apare niciodată pe mesele unde înfulecă politicienii. Niciodată patria noastră, România, nu poate fi colonizată ca o feudă de marii sau micii noștri conducători. Ea nu ne părăsește nici măcar atunci când dăm vina pe ea pentru neputințele sau înfrângerile noastre personale sau de grup.

Patria mea este acolo unde într-o bucată de pământ a fost coborât trupul celei care mi-a dat viață și patria acesta nu poate fi atinsă și nici luată în posesie de niciunul dintre cei care vorbesc în numele României, ca niște proprietari. Ea nu poate fi atinsă nici măcar de mâinile noastre și nici de gândul nostru rău când ne pierdem încrederea în ea. Ea nu poate fi lăsată moștenire, nici pusă la mezat. Nici măcar nu ne putem lepăda de ea atunci când plecăm departe și încercăm să ne uităm originile.

România este o emoție care ne-a fost însămânțată în suflete atunci când descopeream lumea și care s-a șlefuit încet, ca o perlă, din suferinte, tristeți și bucurii. Din spaima de lume și din bucuria de a descoperi prietenia sau solidaritatea. România este un alt nume pe care il dăm noi unui loc din univers unde am cunoscut iubirea, zambetul mamei sau glasul bland al învătătoarei noastre. Nu putem fugi de acel loc pentru se află în inimile noastre, fie că știm, fie că nu mai știm.
Chiar dacă credem, devenind politicieni, că putem să luăm în posesie a nu-stiu- câta-Românie, sau toată România, singura Românie la care avem dreptul să tânjim este să redescoperim România uitată din noi. Aceasta va trăi până la sfarsitul zilelor noastre, nu avem de ce să-i spunem la multi ani, pentru că nu ne facem urări nouă înșine.

In momente ca acestea am putea sărbători retrăind sentimentul acela al paradisului uitat, chiar dacă nu întodeuna patria din sufletul nostru se lasă retrăită, chiar dacă poate nu vine, ca la comandă, la întâlnirea cu noi. Dacă am încercat să ne amintim prietenii dragi ai copilariei, mâinile muncite ale mamei sau cântecul acela din copilărie, sau chipul dragostei dintâi și am simțit o mică caldură în partea stângă a pieptului, atunci este semn că România a venit la intânire cu noi și că trăiește, este vie.

Această Românie interioară nu va deveni niciodată a pradă pentru pentru politicienii care, mai inspirați sau mai putin inspirați, sinceri sau doar simulanți, îi spun României astăzi, 1 Decembrie, ”La mulți ani”.

1 decembrie 2011

26 noiembrie, 2011

Multumesc!


Multumesc prieteni pentru gandurile voastre bune la aniversarea mea.
Imi pare rau ca, departe de casa fiind, nu am putut vorbi cu toti cei care m-ati sunat. Purtat pe bratele sufetelor voastre de prieteni am putut să trec linistit si fericit încă un prag.

M-am uitat in jur in dimineata zilei de ieri să vad un semn, o poveste, un inteles.
Aparatul meu de fotografiat a surprins aceasta imagine cu două păsări flamingo. O adevarata metaforă vizuală pentru prietenie, solidaritate, poate iubire.

Să ocupăm wall-streetul spatiilor goale pe care le-am mai lasat între noi! Pentru asta nu ne evacuează politia.

MUltumesc!


PS
Asta noapte am visat că intrasem cu piciorele goale in lacul cu flamingo!

22 noiembrie, 2011

OMUL CĂRUIA I SE CUVINE TOTUL



Unii au început să-i spună acestui lucru “mi-se-cuvinism”, dar parcă ușoara ironie șterge ceva din esența fenomenului. În plus, omul căruia i se cuvine totul nu vrea să fie introdus în nicio formulă, el ar avea nevoie de un cuvânt unic, strălucitor, poate aurit. Unul care, cu siguranță, i se cuvine. Omul despre care încerc să scriu acum câteva rânduri reprezintă o tipologie socială destul de rară, deoarece majoritatea oamenilor au insticte sociale, iar unul dintre acestea este instinctul reciprocității. Dacă viața socială este o înlănțuire de activități în care avem nevoie unii de alții, atunci este firesc să căutăm a echilibra contribuția cu ceea ce primim, chiar dacă nu facem contabilitate exacta. Poate doar iubirea este o relație în care, cum spune Romain Gary, trebuie să dai fără a cere nimic în schimb, dar și aici există forme de răspuns.

Omul căruia i se cuvine totul nu are aceste instincte, pentru el venirea lui pe lume a fost probabil o ocazie cosmică pentru ca lucrurile să primească sens. De aceea, vom localiza această specie în politică, acolo se poate desăvârși, ca aspirație și lipsă de scrupule. Omul acela, dacă ajunge într-o funcție publică, devine un colecționar de orice, un mare depozit, adună în colecțiile sale toate jucăriile pe care nu le-a avut când era mic: mașini, tablouri, ceasuri, bijuterii sau orice lucru care poate avea valoare. În același timp însă adună în jur și un lucru fără valoare în ochii lui, dar necesar: oamenii.

Omul ”mi-se-cuvinist” este un mare colecționar de oameni. Îi colecționează așa cum ar colecționa tablouri, adică are nevoie de ei pentru panoplie. Oamenii aceia sunt jucăriile lui, trebuie să lupte cu toții pentru slava lui, să-i fie servitori, adulatori, să-i cânte ode, ori să fie gladiatorii lui în spațiu. Oamenii din colecția lui trebuie să nu fie excepționali, dar mai ales să nu strălucească în vecinătatea lui, să nu aibă pretenția de a li se respecta individualitatea sau chiar umanitatea. Pentru cel căruia i se cuvine totul oamenii sunt doar niște uriase păpuși pe care le poți muta cu telecomanda oriunde dorești. Și nu este doar atât! Oamenii cu care se înconjoară Omul (evident, cu O mare) trebuie să fie niște oglinzi în care el se privește și se vede frumos. Când marele Om se duce la televizor, ei sunt cei care se înghesuie să sune pentru a spune ce fenomenal a fost Șeful, ce bine le-ai zis-o șefu’, geniale fraze, extraordinară glumă, fantastică audiența etc. În general, el este providențial și cere zilnic solidaritate cu el, fraternitate care să-l cuprindă din toate părțile, sacrificiul tuturor pionilor pentru supraviețuirea lui.

De regulă, Omul căruia i se cuvine totul are și o soție căreia, ați ghicit, i se cuvine cel puțin la fel de mult, dar poate și mai mult, căci este Doamna sau Dânsa, femeia de fier din spatele bărbatului puternic. Ea dispune de fapt de tot și pentru ea toți oamenii subordonați soțului sunt o liotă de servitori, niște dobitoace care nu sunt destul de recunoscătoare. Ea se uită la soțiile celor din gașca soțului și le tratează ca pe niște găini. Le va accepta doar pe cele care sunt obediente și care țin ochii în podea sau pe cele se îmbracă modest în preajma Marii Doamne. Uneori, seara, Doamna se uită la televiziuni și. nemulțumită de filmele triste, sună la TVR să schimbe programul cretin care demoralizează masele.
Când intră singur, din lăcomie sau lipsă de caracter, în bucluc, Omul căruia i se cuvine totul este atât de nefericit încât crede că pentru cauza lui ar trebuie să se dărâme lumea. Toți ar trebui să se arunce în fața tavălugului Justiției, ar trebui să se oprească trenurile și o grevă generală să paralizeze întreaga țară. El este sigur în mijlocul unui complot pentru că el știe că nu greșește niciodată. Mereu dușmanii îl urmăresc sau adversarii politici îl hărțuiesc pe nedrept pentru ca să nu ajungă să conducă spre paradis țara asta care, fie vorba-ntre noi, nici măcar nu-l merită. Cei care nu deschid războaie în numele lui sunt niște trădători și niste nemernici. Cei care i-au fost soldați, dar s-au lăsat la vatră au greșit, ar fi trebuit să-i rămână grăjdari până la sfârșitul vieții lor.

Dar nimic nu egalează în fast aniversările Omului căruia i se cuvine totul. Durează de regulă mai multe zile, iar șirurile lungi de oameni se pot vedea de departe cărând flori și cadouri. Județele trimit dubițe, concurenții celor din funcții gonesc pe drumuri lăturalnice cu peșchesuri și plocoane mult mai mari pentru a fi numiți de marele Guru în locul dregătorilor. Unii vor reuși să aducă daruri și promisiuni spectaculoase și atunci o să vedeți cum, dintr-o data, omul nostru devine mare reformator. Schimbă dregători, taie capetele unora déjà prea vechi în jilțuri. Observați cu atenție, dați istoria înapoi, cele mai mari acte de bravură făcute de Marele Om se întâmplă după fastuoasele sărbători ale anivesării sale.

Omul căruia i se cuvine totul nu poate da nicio luptă, pentru că nici nu-și poate închipui un adversar real. Chiar și această idée îl sperie, nici un adversar nu este demn să-i devină challanger. De aceea, el este fricos și laș. Transpiră mult în zilele confruntărilor mari sau mici. Confruntările lui sunt doar mici, căci refuză orice luptă. Când vine vreo slugă să-i spună că îl atacă cineva, primul lucru pe care el îl spune este: hai să ne predăm. Când își pune armura de carton pentru emisiunile de televiziune, omul nostru are chilotul umed, chiar dacă știe că este vorba doar de o simulare pentru acei gura-cască ce vor să înțeleagă politica de la televizor. Deși nu a dat niciodată vreo bătălie decât prin intermediul altora, Omul misecuvinist se consideră un mare învingător.

Te uiți la el și ti se face milă, nici măcar nu ai ce să-i spui. Îl vezi cum se târește prin noroiul fiecărei zile și nu te mai înduri nici măcar să-l calci peste mâinile grăsuțe cu care te pălmuia odată. Căci Omul căruia i se cuvine totul trebuie să se mulțumească doar cu un singur lucru adevărat, nefalsificat, venind din viața cea adevărată și care i se cuvine cu adevărat: disprețul. Atât, dar și asta este prea mult.

21 noiembrie, 2011

Cred că viitoarea criză a Clujului va fi criza de lideri


Interviu pentru SERVUS CLUJ

Adina Fartusnic

Până în 2004, despre Cluj se vorbea cu admiraţie şi invidie, ca despre o capitală alternativă, un punct strategic al europenităţii ce se voia recâştigate. Exista grupul de la Cluj – alternativa la capitalismul de cumetrie din sud, exista apoi chiar Emil Boc, în pol position de lider al opoziţiei de atunci, curtat de marile canale media şi promovat – ca să dăm doar câteva exemple


Reporter: Au trecut doar şapte ani de atunci, dar percepţia publică s-a schimbat enorm. Care sunt cauzele aceste schimbări? De ce s-a produs această schimbare?

Vasile Dâncu: Statutul Clujului a fost mereu propus din afară, dar clujenii nu au reuşit să meargă până la capăt ca să confirme acest statut. Au votat doar emoţional, nu s-au deschis unei palete mai largi de opţiuni. O comunitate modernă nu poate vota doar cu referire la pericole imaginare: vin sau nu vin ungurii să ne fure prunii din Ardeal sau te votăm pentru că ai pus mâna pe Biblie la televizor şi ai jurat că nu o să faci alianţa cu ungurii. Culmea, după ce juri asta, nimeni nu observă că ai minţit şi te votează din nou masiv. Din păcate, clujenii s-au adunat timp de douăzeci de ani să voteze doar contra a ceva, nu au reuşit să depăşească momentele de frică sau de resentiment. O comunitate care se adună să voteze pentru, care îşi alege un proiect, iar apoi îl urmează, e o comunitate care a depăşit un stadiu important al dezvoltării. Atracţia pentru populism i-a dezamăgit pe mulţi intelctuali care vroiau să se arunce în lupte politice. Spaţiul public de astăzi este golit de personalităţi, iar, după ce DNA a dat o raită prin instituţii, se poate spune că electoratul nu are propuneri care să ducă la o competiţie reală, de proiecte. Cred că viitoarea criză a Clujului va fi criza de lideri.

R: În doar patru ani (până în decembrie 2008, când a fost ales premier), de la Boc – speranţa reformatoare (cel puţin ca percepţie a unora, mulţi, puţini) s-a ajuns în situaţia ciudată în care clujenii sunt huliţi de sudişti. Ca să dăm doar un exemplu, dacă un şofer cu numere de Cluj e zărit în trafic în Bucureşti, ceilalţi şoferi, cel mai probabil, o să-i strige pe geam “Bă, ia-l acasă!”. Iar situaţia e una cât se poate de reală - o transformare uriaşă.

VD. În ultimii ani, PDL a acţionat politic, local şi naţional, fără adversari politici veritabili. PSD se luptă doar intern, iar Parlamentul a fost aproape redus la tăcere după bătălia dată la suspendarea lui Băsescu. Lipsa de soluţii a PDL l-a dus pe Emil Boc într-un post la Bucureşti pe care nu cred că şi-l dorea. Criza şi lipsa unei echipe, lipsa de experienţă executivă la nivel naţional l-au decredibilizat. În plus, Emil Boc a fost lipsit de ajutorul unui expert de strategie politică şi de sfaturile unui adevărat specialist în comunicare publică. A intrat în capcana comunicării contra-curent, mărind contrastele şi aşteptând mereu ca rezultatele să infirme criticile. Acest lucru este o mare naivitate, realitatea specială este un produs al percepţiei. Clujenii au mers, cel puţin până în 2010, în contrasens cu opinia publică, alături de fostul lor păstor. Eram şocat să văd că 80% dintre români spuneau că ţara merge într-o direcţie greşită, iar la Cluj 60% ziceau că ţara merge într-o direcţie bună. Era şi o mică meschinărie la mijloc: toate lumea spunea că nu ne interesează calitatea guvernării, important este că vin bani la Cluj. E adevărat, poate au venit mai mulţi, dar acum trebuie să-i decontăm public, în fata ţării.

R.Odată cu erodarea imaginii lui Boc s-a produs şi erodarea a ceea ce înseamnă peste munţi imaginea Ardealului?

VD. Ardealul este o aspiraţie pentru cei de peste munţi, ardelenii vor rămâne respectaţi. Nu noi am creat contrastul cu miticii, cei din vechiul regat au inventat asta, pentru că sunt destul de deştepţi să înţeleagă ce este bine şi ce e rău. Cel puţin faţă de noi sunt mult mai rapizi în gândire. Ei şi-au pus eticheta de mitici, nu noi, ei au ales să aibă mai multă încredere în noi, în anumite situaţii. De aceea, cred că ar trebui ca şi noi să fim mai ponderaţi când scoatem pieptul înainte, să nu ne sară bumbii de la pieptar. Ideea asta de superioritate nu ne foloseşte la nimic, am văzut că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul acestei aşteptări naţionale decât în anumite momente. Ea nu a devenit un stil de viaţă.

R. Există diferenţe de percepţie a scandalurilor de corupţie de la Cluj între ardeleni şi regăţeni?

VD. Da, dar nu esenţială. România e destul de omogenă, iar defectele se iau uşor. Corupţia este privită ambiguu. Pe de o parte, capitalul de relaţii personale este considerat ca fiind legitim a fi folosit pentru a rezolva diferite treburi, pe de altă parte când e vorba despre alţii acelaşi comportament este etichetat drept corupţie. Zilele acestea am făcut nişte studii şi am observat, totuşi, o diferenţă care m-a întristat mai tare: în comparaţie cu vechiul regat, ardelenii (vreo 30% care spun că au dat mită la instituţii) spun că s-a rezolvat problema într-o proporţie mai mare decât dincolo. Adică şi în Ardeal se ia mită, doar că ai noştri corupţi sunt mai parolişti. Mai bine ne lăsăm de comparaţii! Cum spuneam înainte, ideea de excelenţă trebuie să devină o aspiraţie a noastră de zi cu zi, nu una asumată şmechereşte, prin comparaţie. Acesta este proiectul meu de viitor, pe care o să-l propun clujenilor prin proiectul de media pe care îl înfiripăm acum.

R. În ’38, Maniu era dezamăgit că în loc să ardelenizăm bancanii, ne balcanizăm noi înşine. Pare iarăşi actuală această dezamăgire. Începem să avem şi noi, ardelenii, aceleaşi priorităţi, uneori derizorii, sau am fost mereu aşa şi ne-am ascuns defectele sub o anumită ocoşenie?

VD. Este un pic exagerat să spunem că ne balcanizăm - ne lăsăm conduşi de alţii prea uşor. Nu mai avem spirit critic, credem că ticăloşia a învins definitiv şi nu mai are sens să luptăm. Nu suntem balcanici, dar cred că am devenit un pic prea laşi şi delăsători. Punem braţele în şolduri şi ridicăm din umeri: Noa, ce să faci? În fiecare moment ai ce face, nu trebuie să accepţi orice doar pentru că ai senzaţia că eşti singur. Rădăcinile noastre sunt sănătoase, sunt legate de Imperiu şi de Europa, de o civilizaţie superioară. Am intrat şi noi în castele, chiar dacă doar ca simpli servitori sau doar la bucătărie şi în grajduri. Am avut şcoli şi ne-am luptat să devenim o naţiune mai mult ca alţii. Noi am avut trei secole de societate civilă care s-a luptat pentru limbă şi statut, s-a luptat să intre în oraşe, am învăţat ungureşte şi nemţeşte ca să intrăm în slujbe.

R. Ca analist politic, cum explicaţi faptul că acţiunile DNA din ultima perioadă – din preajma vizitei preşedintelui la Berlin – au loc cu preponderenţă în Ardeal – fieful PDL? Cât de riscantă e o analogie între vizită la Berlin şi acţiunile procurorilor?

VD. Cunoscând bine ţara, ştiu că probabil (nu vreau să generalizez, totuşi) se poate aresta aproape orice primar de mare oraş. Sigur, de la început, la noi s-a arestat primul judecător (Burzo), primii jurnalişti etc. Nu cred că suntem mai corupţi ca alţii, dar nu este corect să ne explicăm asta prin teoria conspiraţiei. Procurorii DNA îşi fac datoria, nu cred că tot ce face justiţia este dictat politic, cu toate păcatele aferente. Haideţi să privim invers: La Cluj funcţionează instituţiile, indiferent de cine este vorba. Dacă DNA nu şi-ar face datoria ar fi mai bine? Faptul că ne-ar fi plăcut să nu se întâmple asta la Cluj poate fi doar o dorinţă.

R. Ultimele scandaluri de corupţie au pus Clujul pe o hartă urâtă a României, ne-au arătat că avem cam aceleaşi metehne. Va conta, pe termen lung, acţiunea DNA la Cluj?


VD. Acţiunea DNA ar trebui transformată într-un moment de referinţă pentru noi: să recunoaştem că suntem în criză şi să acţionăm ca atare. O criză de proiect, dar şi o criză de identitate. Am scris de mai multe ori despre criza identităţii clujene. De fiecare dată am fost apelat apoi de foarte mulţi oameni care mi-au dat dreptate – ca urmare, nimeni nu face nimic. Suntem fragmentaţi, împărţiţi pe găşti. Am propus la un moment dat să încercăm să scriem, negociind, o istorie a Clujului. Ar fi un punct de pornire de a reface o comunitate tristă, lipsită de solidaritate. Am vorbit în pustiu. Am propus un proiect politic ”Marea împăcare”, în 2004, ce era aproape să reuşească dacă nu ar fi fost ipocrizia unor clujeni, dar mai ales contribuţia şefilor din PSD Bucureşti, care se temeau să nu câştige Ioan Rus forţă în partid. Am început acum un grup de presă care să reprezinte Transilvania, cu Arpad Paszkany şi alţi prieteni, dar mulţi gureşi şi hiene au sărit să spună că avem nu ştiu ce interese obscure. Acest lucru mă mobilizează acum şi mai tare şi trag nădejde că acest duş rece ne va uni, nu ne va dezbina mai tare. Prin intermediul grupului Transilvania Media Grup voi încerca să-i adun în jurul unui proiect de comunicare pe toţi cei care simt că e necesar să schimbăm această situaţie.

R. Vom putea repara deficitul de imagine? Dacă da, în câtă vreme? Şi care ar fi instrumentele?

VD. Noi, ardelenii, nu trebuie să ne ascundem, din contră, trebuie să trecem la acţiune. Nu am obosit şi nu voi obosi niciodată în a încerca să adun această comunitate în jurul unui proiect. În primul rând însă trebuie să ne adunăm un grup cât se poate de mare de intelectuali şi să facem un diagnostic al situaţiei, să înţelegem de ce am ajuns aici. Să înţelegem că în multe puncte cheie avem oameni care caută să se hrănească din conflice, să-şi alimenteze imaginea şi ideea de utilitate din fragmentarea comunităţii. Sigur, nu vor reuşi dacă un asemenea proiect va fi o şuşă, cum se fac foarte multe în Cluj. Sper să nu se facă aşa cum s-a lucrat la brandul Clujului, unde a venit o firmă din Bucureşti, care a cheltuit (cred!) câteva sute de mii de euro din fonduri europene, pentru a face proiectul de brand al oraşului .... După ample proceduri, a rezultat … plagierea proiectul meu din campania lui Ioan Rus: Inimi lângă inima Transilvaniei. Mă rog, modificat un pic, adică stricat.

R. Scandalurile din ultima vreme vor afecta imaginea Clujului de capitală culturală europeană în 2020? Sunt controlabile, ca efect, aceste pete în imaginea oraşului?

VD. Nu cred că proiectul că are prea mari şanse, este făcut prea birocratic. şi nu datorită corupţiei aduse la lumină de DNA. Cunosc bine bătălia Sibiului şi lupta noastră pentru imagine din perioada vizelor, a integrării în NATO şi a negocierilor pentru UE. Asociaţia clujenilor a fost influenţată de caracterul sectar al tuturor operelor, de solidaritatea din comunitate. E adevărat, s-au adus în asociaţie universităţile şi instituţiile culturale, dar la un asemenea război trebuie să participe toată comunitatea. Faptul că nu m-a întrebat nimeni niciodată, pe mine sau pe Ioan Rus - deşi am dat bătălii serioase de comunicare pentru România - ce credem despre o asemenea bătălie de comunicare şi imagine este scuzabil, e deja un stil. Să zicem că noi îl avem reprezentant acolo pe profesorul Vasile Puşcaş, dar alte atuuri importante ale oraşului nu sunt prezente: Bisericile comunităţii, organizaţiile etnice (cu unul sau doi artişti maghiari nu se face primăvara!), clujeni importanţi din diaspora, comunitatea germană de la noi care are legături puternice la Bruxelles, mai ales că ne vom lupta cu Timişoara. O bătălie, pentru a câştiga acest statut, trebuie dusă în fiecare zi şi cu toate forţele, cu foarte multe resurse. Trebuie să participe şi asociaţiile studenţeşti, agenţiile de publicitate, institutele de cercetare, marile branduri industriale ale Clujului. Din păcate, conceptul de cultură a fost înţeles restrâns, în sens instituţional şi birocratic, or conceptul european din cadrul acestui program este unul extensiv. Se referă la stiluri de viaţă, la modele existenţiale, la culturi instituţionale, se referă la identităţi şi comunicare, precum şi la practici cotidienie şi modalităţi specifice de vieţuire. Sper ca intenţia bună a organizatorilor să fie dublată şi de deschiderea pentru a repara această înţelegere unilaterală a conceptului de cultură.

20 noiembrie, 2011

DERANJ IN OLIMP?


Un răspuns glumeț din tribună

Am scris un comentariu pe blog despre o situație din PSD fără să am bănuiala că va produce așa un deranj în Olimpul nostru de stânga. Deși mi-a venit ideea, nu i-am mai raspuns nici lui Adrian Nastase pentru nu am chef de nici o polemică.

In plus, când văd apetenta pentru a alimenta aceasta discutie a celor care sunt simpatizanții puterii sunt sigur că politcienilor de la guvernare le convine de minune să acopere scandalurile de coruptie recente, cu scandalurile inutile din PSD.

Nu polemizez cu Domnul Ion Iliescu, pentru ca este prea mare distanta de la simplu membru la Presedinte Executiv de Onoare, însă nu pot să nu mă întreb si să nu mă mir.

1. Chiar nu înțeleg de ce niste oameni cu experiența domnilor Iliescu și Nastase comentează ceea ce spune un biet ”spectator din tribună”, unul care nu e legitim să vorbească, unul care nu se pricepe? In tribună există un spațiu al libertății pe care oamenii îl folosesc așa cum vreau și, de regulă, arbitrii te sancționează dacă, în calitate de jucător, intri în dialog cu tribuna.

2. Eu nu am spus că trebuie dați afară din partid nici bătranii, nici Iliescu sau Năstase, nici măcar Geoană. Lui Ion Iliescu îi sunt dator pentru ca s-a opus ca să fiu eu dat afara de partid de vreo două ori, in urma unor schimburi de replici cu Domnia Sa iar unii pupincuristi au sărit repede să mă sanctioneze, deci cum era să propun a fi dat afară. Eu am analizat o situatie și am sugerat ca echipa de la conducere să-și facă programul, fără a se lăsa conduși din spate. Este asta rău, nu este normal ca Presedintele ales să conducă și apoi să raspundă pentru rezultate?

3. Mă rog, nu am spus niciodată că un partid serios este unul de 15%, nici alte lucruri care mi se pun în cârcă, dar ar fi culmea să cer dovezi. Nu i s-au dat nici coanei Leana dovezi, la Targoviste, de Crăciun, când le-a cerut, sunt sigur că Domnul Iliescu nu o să-mi dea mie, un deviationist veninos.

4. Nu înțeleg nici măcar cum se face că dacă tot mi se citează un text, comentatorii nu se referă decat la o presupusă intentie a mea, nu îmi sunt criticate argumentele. Nu cred că dețin adevărul absolut, pot greși ca orice om, dar chestiunea fundamentală a textului meu era următoarea: De ce câstigam alegerile și ramanem totusi in opozitie iar managemetul partidului cu toate generatiile la cârmă, cu unitatea monolitică în jurul părintilor fondatori, nu reuseste decat să se tot pregatească de momentul în care il vom da jos pe Băsescu? Ca Borcea, pentru Liga Campionilor. De ce este mereu subminată autoritatea liderului și echipei de conducere de către Presedintele de Onoare care duce o lupta de gherilla impotriva Presedintelui in exercitiu (Năstase ”arogant” si ”capitalist de cumetrie”, Geoană ”prostănac”, Ponta ”cârlan” si ”imatur”)? Asta este oare traducerea indemnului din textul Domnului Iliescu ” Forţa unui partid constă tocmai în unitatea militanţilor săi , în capacitatea de a îmbina experienţa şi pregătirea celor cu vechime în partid, cu elanul şi dorinţa de afirmare a celor tineri”?
Dar am promis că nu mă țin de polemici, deci renunț să mă întreb.

5. Un singur lucru mă mai mir: de ce Domnul Presedinte Ion Iliescu imi dedică, pentru prima dată în viața mea politică, un text. Olimpian, Domnia Sa se rezuma înainte să să mă expedieze cu două trei fraze în care se întreba în numele cui vorbesc. Acum însă Președintele de Onoare imi raspunde si nu cred că este pentru ca am devenit Cineva? Un motiv este poate faptul că am vorbit despre relația Domniei sale cu Istoria, dar aici mai bine nu încerca să se justifice. Istoria nu o voi scrie nici eu, dar nici Domnia sa.

Să fie deranjul acesta în Olimp doar pentru pricini ideologice sau poate chiar și Presedintelui de onoare a început să-i fie frică de faptul că Domnul procuror Victor Ponta ar fi în stare să facă nemerniciile propuse de Dâncu? Nici vorbă, ar spune unii!

Dar dacă totuși, sunt semne că vine vremea Republicii Procurorilor: unii taie acum capete prin primării PDL, iar Procurorul de la varful PSD ar putea să nu mai fie la fel de respectuos cu istoria partidului si o să-și aducă aminte că a luat bataie in Piata Universitații?
Cred că sunt insinuări veninoase, dar parcă poți să știi?

Mă gândesc totuși să nu lungim polemica pentru că Procurorul ar putea să se prevaleze de situatia de conflict și să ne dea roșu la amândoi beligerantii, adică și mie, și Dumneavoastră, Domnule Presedinte de Onoare, ca să păstrez metafora fotbalistică cu care m-a gratulat Domnul Adrian Năstase.



PS. In fine, în semn de detensionare să vă povestesc, Domnule Presedinte Ion Iliescu, o intâmplare văzută de mine in calitate de ”spectator din tribună” de a cărei morală nu sunt sigur, însă ar putea fi următoarea: nu luați de bună tot ce spun spectatorii, o să creadă lumea că sunteti nesigur, că vă este frică, de istorie sau de Comandantul suprem. Intîmplarea este autentică, ba chiar și reală și este la Cluj, de pe vechiul Ion Moina, de unde este si fotografia postată.

La un meci al Universității Cluj, dinainte de 1989, un spectator din tribună, aflat aproape de banca de rezerve, striga disperat: Bagă-l, mă, pe Boeru! Bagă-l, mă, pe Boeru! In repriza a doua, rezultatul fiind prost, spectatorul continua să strige din nou, la fiecare fază, cât îl țineau bojocii: bagă-l, mă, pe Boeru! Spre final, lucrul acesta se întâmplă, Boeru intră și la prima fază face un luft groaznic. Se aude voceacunoscută din tribună: De ce l-ai băgat pe Boeru, mă, imbecilulule?

O săptămână minunată!

11 noiembrie, 2011

Ultima bătălie a stângii: dărâmarea idolilor



Nu știu dacă trebuie să-i fiu recunoscător sau nu lui Mircea Geoană pentru că m-a ajutat să mă las de politică sau, mai exact, să trec de la acțiune la analiză. Un rol mult mai comod și, poate, chiar mai potrivit pentru subsemnatul. Încerc acum să fiu ușor mai pragmatic în raționamentele pe care le fac, caut să schimb mai multe turnuri de observație, să înțeleg mai bine înainte de a judeca. Este un lucru pe care nu poți să-l faci atunci când ești în teren, când ești înfierbântat de competiție.
La începutul conflictului dintre Mircea Geoană și Victor Ponta am privit totul ca pe o fatalitate politică românească. Partidele sunt animale politice care își antrenează mereu instinctul de a sfâșia în interior atunci cînd nu au războaie externe. Am revăzut filmul în care Iliescu și Năstase îl împing spre lider la o decizie riscantă, apoi se retrag strategic și organizează judecata lui pentru pierderile suferite. Și eu am gândit la început în termenii clasici ai solidarității interne: un lider cu potențial trebuie ținut aproape de partid, el aduce voturi, coagulează simpatii. Modul în care se desfășoară bătălia mă convinge însă că nu este o tradițională execuție, ci ultima bătălie a stângii pentru a scăpa de umbrele trecutului.

Ion Iliescu reloaded
În aceste ultime săptămâni, Iliescu l-a atacat pe Ponta constant, retractând de fiecare dată și promovându-l pe Adrian Năstase ca și stadiul cel mai înalt al pesedismului. Chiar dacă acest lucru poate fi valabil pentru fostul Premier, este un calificativ doar pentru trecut și în nici un caz pentru viitor.
Format în anii cincizeci, anii de aur ai bolșevismului târziu din România, Iliescu l-a exterminat pe Ceaușescu și apoi a avut trei mandate de Președinte, timp în care singura lui preocupare a fost exercitarea puterii si dominației. A căutat să simuleze tot ceea ce se putea simula (inclusiv toleranța, acceptarea împăcarii cu Regele, a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingător, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el și-a întărit astfel puterea și dominația.
PSD a fost timp de 20 de ani un partid al unui lider cu legitimitate trucată. O supunere oarbă la mitul lui Ion Iliescu, un amestec de spaimă și umilință: ce facem dacă pleacă Domnul Iliescu? El pleca și se întorcea mereu de la ușă. Din păcate, noi, în România, confundăm acest comportament cu forța unei personalități politice. Se prea poate să fie un simbol al forței, însă doar dacă vorbim despre o personalitate politică a Evului Mediu. Legitimitatea lui Iliescu s-a bazat pe focurile de armă pe care le-a comandat la Revoluție pentru că sângele vărsat oferă cea mai sigură sursă de legitimitate. A creat dușmanii democrației încă înainte ca ea, sărăcuța, să vină pe lume. Regele și partidele istorice, străinii, intelectualii sau studenții au devenit primele ținte ale echipei lui Ion Iliescu. A avut popularitate și putere legală, dar mereu i-a lipsit ceva: legitimitatea democratică, legitimitatea tehnocratică (vă amintiți vreo mare decizie?) și chiar ideologică, în măsura în care nu a adus nici o viziune privind ordinea viitorului și nua propus niciun proiect de societate.
A domnit, dar nu a luptat pentru nimic. Asemeni unui demiurg de birou a pronunțat emfatic cuvinte așteptând ca realitatea să-i urmeze vorbele, iar vorbele să se întrupeze. A vorbit despre corupție doar cât să-l înfunde pe Năstase, despre cauza românilor din teritoriile pierdute doar la evenimente oficiale, a vorbit despre muncitori, dar nu a căutat să facă nici un program de reconversie a industriei sau agriculturii la noua realitate economică și politică.
În schimb a fost atent ca fiecare lider care putea să apară, să rămână sub autoritatea lui. L-a trădat pe Năstase atunci când era în vârf și a reușit, cu răbdare, să-l scoată din circuit și, culmea, să-l păstreze nerevoltat în aria lui de prozeliți, într-o perfectă simbioză victimă-agresor. Adrian Năstase devenise foarte periculos, reușise o guvernare de succes și deci trebuia anihilat. Când l-a grațiat pe Miron Cosma și i-a distrus coaliția politică ce era câștigatoarea alegerilor, Adrian Năstase era deja scos de pe șină.

Un Iliescu puternic pentru un PSD slab
De fapt, când am ajuns în PSD mi-am dat seama că nu Iliescu este puternic, ci că partidul era foarte slab. Era slab pentru că avea oameni cuminți, disciplinați care se închinau camarilei lui Iliescu. Mulți erau speriați de lustrație și de alte lucruri, alții erau nostalgici, dar cei mai mulți erau oameni cuminți, unii specialiști buni din fostul regim, alții funcționari între două vârste care aveau o veritabilă sensibilitate de stânga. I-am văzut cum se bucurau când Iliescu a pierdut puterea și pleca agale de la Sala Palaltului: nu le venea să creadă, se uitau la cer, se uitau în stânga și în dreapta să vadă dacă nu sunt pe aproape supraveghetorii lui Nea Nelu.
Iliescu s-a pus de-a curmezișul tuturor deciziilor pe care partidul le lua, doar pentru a-și arăta puterea și a știrbi autoritatea celor care le propuneau, dar folosind mereu o tehnică perversă: îi lăsa pe ei să anunțe public decizia lor, le susține propunerile chiar prin vot, în schimb a doua zi era împotrivă și, de multe ori, lașitatea celor din jurul lui îi făcea jocul. Partidul a pierdut multe trenuri pe baza mofturilor lui Ion Iliescu. A reușit să păstreze partidul slab, pentru ca el să rămână puternic.
Partidul este de șapte ani în opoziție, dar Ion Iliescu nu are de ce să fie trist: nici un lider care i-a urmat nu a mai fost capabil să câștige funcția cea mai înaltă în stat și El a rămas unic, singurul învingător, restul pot să vină să-I pupe papucul.

Managementul prin frică: vigilența față de trădători și deviaționiști
Iliescu a condus mereu înfricoșând partidul de pericole imaginare și folosind tehnica bolșevică a vigilenței față de trădare: cine spune adevărul este trădător, dacă vrea alegeri libere în partid este CDR-ist, dacă vrea ca vicepreședinții să fie aleși, nu numiți, sigur este infiltrat de dușmanii politici. O altă metodă de control a fost acuza de deviaționism, etichetă care mi-a făcut onoarea să mi-o atribuie mie.
Partidul era mereu timorat, chiar și atunci când era puternic din punct de vedere electoral. Era mereu dependent de lumina care venea de la Tătucu. Guerrila lui Traian Băsescu a putut avea succes numai datorită faptului că PSD se mișca greu, oamenii nu puteau acționa independent.
Marea problemă a PSD a fost faptul că era mereu captiv al unui lider care a delegitimat orice formă de autoritate, rupând prin aceasta constant coloana vertebrală a unui partid de stânga care, altfel, ar fi putut face istorie mai mult decât a făcut. Doar trei ani, în perioada 2001-2003, partidul a fost liber de influența lui Iliescu (intrând sub autoritatea unui Adrian Năstase cuprins de entuziasmul schimbării), iar rezultatele pentru țară s-au văzut.

Mircea Geoană – primul care s-a speriat de libertatea de a decide


Mircea Geoană a fost primul care a aceptat să conducă un proiect de revoltă și, după ce a câștigat, nu a avut curajul să preia puterea cu autoritate, legitimitate avea. S-a speriat, a făcut un târg cu baronii locali, iar aceștia i l-au adus pe Iliescu din nou la conducere. În momentul în care el a crezut că Ion Iliescu l-ar putea ierta pentru că a adus un dram de democrație în partid și, mai ales, pentru că i-a contestat autoritatea, Mircea Geoană a pierdut totul, restul era doar o problemă de timp. Și-a trădat apoi prietenii, dar și pe cei care l-au transformat în lider.
A avut noroc să piardă în fața unui lider tînăr și nu să fie înjunghiat pe la spate de vreo manevră a vechii nomenclaturi, ținută de Iliescu în viață. În mod normal, după pierderea alegerilor, Mircea Geoană ar fi trebuit, oricum, să renunțe la președinția partidului și la orice altă funcție.

Victor Ponta- ultimul dintr-o serie veche sau primul dintr-o serie nouă?

Sunt solidar cu Victor Ponta nu pentru că, în toată această bătălie, si-a ales rolul de luptător si nu de negociator, ci pentru că am încredere în visul lui de schimbare. Uneori, poate l-am pritocit împreună, dar asta nu are mare importanță, el este prea mândru ca să ceară ajutorul. Nu a fost întotdeauna erou în lupta pe care a dus-o alături de noi, cu nomenclatura iliesciană, dar are timp să se achite de datoriile față de prieteni.
După ce l-a învins pe Geoană într-o luptă inegală, Ponta avea mare parte din gașca baronilor locali împotrivă, a ezitat și i-a făcut unele concesii lui Iliescu, dar câteva și lui Năstase, iar cei doi ajung să transmită că tânărul lider este imatur și că, de fapt, ei sunt cei care conduc partidul. Strategia le-a reușit într-o anumită măsură, cu toate că Ponta nu este naiv. Chiar dacă mă uimește cu cunoștintele sale despre istorie, o pasiune despre care spune că-l ajută și în politică, Victor nu a preluat însă tot limbajul și nici practicile decizionale ale celor mai vechi. Nu a scăpat nici el de ideologia victimizatoare conform căreia orice pesedist care nu îl înjură pe Băsescu de mamă, cu voce tare, este tradător pedelist, dar cred că el are timp să înțeleagă că cei care strigă cel mai tare s-ar putea să o facă pentru că este cea mai bună acoperire.
Însă cel mai important lucru este că noul Președinte PSD nu a uitat nimic din ce a promis la Congresul în care a fost ales, ba mai mult, din când în când își verifică lista de promisiuni, iar eu pot depune mărturie sub jurământ că așa este. A bifat deja câteva propmisiuni importante aflate pe lista sa, fără mare scandal, dar cu încăpățânare, și are determinarea de a nu renunța la niciuna. Partidul nu poate decât să aibă încredere în el, căci Victor Ponta este captiv, datorită vârstei. La vârsta lui nu are unde să se retragă, nu poate ieși la pensie, mai are vreo 30 de ani buni de politică. Cât privelte retragerea, poate da chiar un exemplu bun, pe care partidul nu l-a avut din partea lui Ion Iliescu, adică se poate retrage la timp pentru a deschide calea tineretului și reformei necesare la acel moment când se va produce.

Organizarea capcanei pentru Ponta

În ultimele zile nucleul celulei vechi de partid a întrevăzut o ocazie să-i dea lovitura de grație lui Victor Ponta. Au simțit că ordinea impusă în ultimii 7 ani de către Băsescu se delegitimează rapid, sub presiunea unor scandaluri de corupție. Imediat au întrevăzut posibilitatea revenirii la putere. O iluzorie ocazie pentru a reveni ”minunata lume veche”. Cea mai simplă luptă, fără adversari, doar cu niște mici capcane pentru necopții și imaturii de la conducerea PSD.
La început, toți am crezut că este vorba doar de doar insubordonarea lui Geoană, competiția cu Ponta și doar o luptă de rutină în care Vodă va tăia capul unui boier infidel. Am gândit pragmatic și aritmetic și am crezut că ar trebuie să terminăm cu excluderile și luptele interne. Dar am înțeles repede că miza nu este aici, iar Geoană este doar un pretext sau poate deveni o pierdere colaterală dintr-un război mult mai mare. Bătălia este pentru ca autoritatea lui Ponta să primească o ultimă lovitură, iar lumea veche să pozeze în loc de lume nouă.

Ultima bătălie a stângii, așa cum o știm acum

Poate fi ultima șanșă pentru PSD de a se redresa și de a reîncepe drumul reformei și modernizării. Este o ultimă șansă pentru un partid ca să-și apere liderul împotriva unui reflex cultural de a-l trăda mereu pe liderul partidului pentru unul care promite privilegii mai mari și parte mai mare din pradă.
Alegând lupta directă, fără compromisuri, sper că și Victor Ponta înțelege că este șansa lui de a rupe tradiția nefericită a alegerii compromisurilor și umilinței, în locul luptei. O șansă pe care, în 2005, a avut-o Adrian Năstase, dar i-a dat cu piciorul. În acel moment, când forța motrice a schimbării l-a dorit pe Năstase drept contracandidat la Iliescu, iar Năstase a refuzat, acesta din urmă a pierdut cel mai bun prilej de a deveni liderul providențial, iar partidul a pierdut o șansă importantă.
Capcana pentru Ponta ar fi să se bucure cu o victorie facilă împotriva lui Mircea Geoană. Asta se va obține ușor, dar nu asta este miza. Marea capcană ar fi să se facă frate de cruce cu umbrele trecutului și cu cei care dezonorează partidul sau să amâne bătălia cu cei care au încercat acum să-l arate ca lider imatur, slab, șovăielnic, numai bun de trădat.

Bătălia pentru a da jos tablourile de pe pereți

Este o mare bătălie pentru Ponta, dar nu este doar războiul lui. Sigur, în bătălia internă îl pot ajuta doar cei care sunt în funcții de conducere la PSD, dar războiul are o altă miză. Este războiul pesediștilor care au sperat mereu că va ieși ceva măreț din marile decizii ale unui sistem politic rămas în picioare de două decenii.
Nu știu dacă războiul lui Ponta este lupta pentru modernizarea instituțiilor, cum a scris cineva, dar este o luptă în care pesediștii își pot recâștiga demnitatea. Pot da dovadă că s-au eliberat de frică și pot duce viitoarele lupte politice cu capul sus. Ar putea chiar reveni într-un spațiu politic de unde au fost excluși din cauza greșelilor majore ale liderilor, a lipsei de gândire strategică sau pe fondul orgoliilor unei oligarhii care a început schimbarea prin împușcarea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun. Și Nastase, dar și Geoană au câștigat bătălii, dar nu au avut curajul să dea jos tabloul de pe perete. Această luptă a fost mai grea decât luptele cu Băsescu sau cu Alianța DA.

Nu știu ce poate face Ponta după ce va câștiga acest război, ar putea avea și el o Pasada a lui, dar cred că acum merită să fie sprijinit de către cei care nu vor mai suporta umilința de a vedea aceleași tablouri ale trecutului pe pereți. Pesediștii pragmatici trebuie să facă un pic de istorie recentă și să înțeleagă că alternanța automată la putere nu mai este regula; a fost până în 2005. De acolo încolo ceva s-a rupt și nu doar Traian Băsescu cele care a blocat PSD. Traian Băsescu s-a bazat, chiar și atunci când a călcat peste reguli și cutume, pe o anumită ilegitimitate a PSD care nu se putea desprinde de trecut, care purta un balast istoric, o vină pe care deja majoritatea pesediștilor nu au de ce s-o împărtășească cu Iliescu and co. Erau prea tineri, erau în altă parte sau nu au decis ei când s-a tras la Revoluție, când a fost calcată în picioare Piata Universității, când au venit minerii să planteze trandafiri.

Aceasta nu este o capcană pentru Ponta, el are două căi de ieșire din această luptă

Cei care spun că Ponta este învins în ideea în care nu are altă șansă decât să își dea demisia pentru că pierde parlamentari și este belit apoi de sfinții partidului, nu au dreptate. Dacă Ponta este destul de hotărât să mergă până la capăt, el are două variante câștigătoare. Aș putea spune chiar că are un win-win perfect. Îl elimină pe Geoană, apoi merge mai departe cu schimbarea conducerii și reformează partidul. Dacă pierde în luptă, dar le lasă corabia coșcovită vechilor figuri, aceasta se va scufunda în șase luni. Pe noua lui corabie se vor duce toți care visează la un partid modern al stângii, fără toate tarele celor douăzeci de ani de democrație împleticită. Iliescu sau Năstase au tot amenințat cu plecarea, și-au făcut chiar bagajele de câteva ori, dar Ponta este obligat să lupte pînă la capăt și asta înseamnă chiar această variantă extremă. Varianta win-win se realizează cu o singură condiție: să uite tot ce a învățat în acești 10 ani de pesedism, să fie egal cu sine și să meargă înainte.

Semnele timpului. O lume care se prăbuseste si dărâmarea idolilor

Pe Victor Ponta îl ajută conjunctura politică generală, semnele timpului care ne spun că sistemul politic românesc se prăbușeste. În aceste zile o lume se dărâmă, un sistem de autoritate se face țăndări și România are șanse să iasă din acest model al politicii oligarhice, ale partidelor-stat care s-au succedat la putere. Cei care vor rămâne agățați de corabia partidelor, se vor scufunda odată cu lumea veche. Din această bulversare totală se poate naște o nouă clasă politică pe scheletul celor care astăzi vor avea curaj și nu se vor mai lega cu lanțuri de scaune. Oamenii așteaptă - și dinspre stânga, dar și dinspre dreapta - o schimbare, așteaptă oameni care să se gândească la un proiect colectiv. Ura lui Năstase față de Băsescu, a lui Iliescu față de Geoană, a lui Băsescu față de Tăriceanu șamd. nu mai pot reprezenta combustibilul necesar pentru ca motorul politic al României să poată duce România înainte. Trebuie un proiect de societate, o nouă atitudine, un alt tip de dedicare pentru interesul public. Nici premierul, nici miniștrii, nici primarii nu vor mai fi proprietarii bugetelor pe care le administrează, iar busola interesului colectiv va trebui să ghideze acțiunea politică. Acum, în furtună, nu mai este timp pentru adaptare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, sperând la victorii facile sau la alternanța automată la putere, partidele au calărit bugetele comunităților și bugetul statului așa cum au vrut. Cred că în mare măsură aceste lucruri nu vor mai fi posibile.
Pentru a păși învingători în noua lume, pesediștii ar trebui să treacă la dărâmarea idolilor. Dacă Ponta nu va fi sprijinit de o majoritate consistentă, el poate oricum duce lupta mai departe. Dacă va fi o majoriate conservatoare ea va pierde oricum,
va fi îngropată sub dărâmături.

Victor Ponta trebuie așadar să nu rateze ocazia de a fi primul dintr-o nouă serie, nu ultimul dintr-o serie veche. El știe că în Marsul cel Lung au pornit 90.000, au ajuns 7.000, dar au învins.



Bibliografie
Psalmul 135:15-18 “Idolii neamurilor sunt din argint şi aur, sunt lucrarea mâinilor omeneşti. Au gură, dar nu pot grăi, au ochi, dar nu pot vedea, au urechi,dar nu aud, au nas, dar nu au suflare în nările lor. Asemenea lor sunt şi cei care i-au întocmit, toţi cei ce se încred în ei.”

03 noiembrie, 2011

Fotbalul ca o ciumă


Fotbalul este o ciumă emoțională, spunea un sociolog francez într-o lucrare recentă și acest lucru se verifică și în societatea românească. Cu toate că performanțele echipei naționale a României sunt tot mai modeste, pasiunea pentru fotbal este de nestins. Românii se îndepărtează de stadioane, dar găsesc alte modalități pentru a sta în legătură cu evenimentele fotbalistice. Pasiunea pentru fotbal este atât de puternică și pentru faptul că este o pasiune care presupune comportamente de schimb social, de participare comună și expresie identitară.
Cu toate că peste 60% dintre români au o părere proastă sau foarte proastă despre fotbalul din România, există mai mulți pasionați de fotbal în 2011 decât în urmă cu 2 ani de zile, conform unei anchete sociologice realizate de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie. În noiembrie 2011, 42% dintre respondenți declară că sunt pasionați de fotbal, în timp ce, în septembrie 2009, procentul acestora era de 34%.
Dintre cei care sunt pasionați de fotbal, 83% declară că au cu cine împărtăși această pasiune (cu prieteni, membri ai familiei sau alte persoane apropiate. 65% dintre persoanele intervievate, fie că sunt sau nu pasionate de fotbal, urmăresc meciuri la televizor, câte 19% la radio și pe stadion, în timp ce 16% urmăresc meciuri și pe internet.
6 din 10 români nu merg niciodată pe stadion. 3% merg la meciuri de mai multe ori în timpul unei luni de zile, în timp ce 12% merg pe stadion de câteva ori pe an, iar 22% mai rar decât atât. 6% dintre respondenți au fost pe stadion în ultima săptămână, 7% în ultima lună, 9% în utlimele 6 luni, 8% în ultimul an, 7% în ultimii doi ani, 5% în ultimii 5 ani, în timp ce pentru 24% dintre aceştia a trecut mai mult de 5 ani. 28% dintre respondenţi nu au fost niciodată pe stadion.
Cei mai mulți români se informează despre fotbal de la televizor - în proporție de 85%, în timp ce din discuții cu prietenii se informează 63%, din presa scrisă 42%, de la radio 34%, de pe internet 25%, iar din alte surse 17%.

Steaua este ”regina balului”. Becali - înger și demon. Hagi, încă rege.
Steaua este echipa românească preferată a celor mai mulți români. Din totalul acestora, ea este preferată de 39%, în timp ce din, totalul acelora care au o echipă de fotbal preferată, o susțin 46%. 14% dintre cei care au o echipă preferată de fotbal din țară susțin Dinamo, 7% Rapid, 5% Universitatea Craiova, alte echipe întrunind mai puține mențiuni. Preferințele suporterilor nu par a se fi schimbat semnificativ din anul 2009.
45% dintre respondenți au un fotbalist român preferat; dintre aceștia, 22% îl nominalizează pe Gică Hagi, 21% pe Adrian Mutu, în timp ce Cristian Chivu este preferatul a 10% dintre aceștia. Sunt menționați și Gabriel Torje (7%), Bănel Nicoliță (6%), Ionel Dănciulescu (4%), Ciprian Tătărușanu (3%), Gică Popescu (2%) și Mirel Rădoi (2%), restul fotbaliștilor amintiți întrunind în jurul a câte 1% dintre mențiuni.

Fotbalul internațional – un loc de refugiu pentru pasionați
Circa o treime dintre respondenți au un fotbalist preferat din fotbalul internațional. Lionel Messi se dovedește a fi cel mai popular fotbalist străin printre români, întrunind jumătate din mențiunile persoanelor care au o asemenea preferință. Alți fotbaliși care au fani printre români sunt Cristiano Ronaldo (17%), Ronaldinho (5%), Maradona (3%), David Beckham (3%), Kaka (3%), Pelé (2%) sau Wayne Rooney (2%). Aceștia nu îi uită nici pe Adrian Mutu (3%) sau Cristian Chivu (1%).
47% dintre respondenți urmăresc meciurile din fotbalul internațional. În topul preferințelor pentru campionate din alte țări se află Campionatul Spaniei – 39%, cel al Italiei – 15%, al Angliei – 12% și al Germaniei – 6%.
Unul din 3 români are un club internațional de fotbal preferat; echipa care se bucură de cei mai mulți fani în România este FC Barcelona – nominalizată de 42% dintre respondenți. Această echipă devine net mai populară în ultimii doi ani, în 2009 fiind nominalizată doar de 29% dintre persoanele care au un club de fotbal preferat din altă țară decât România. În același timp, Real Madrid pierde din fani, fiind menționată de 19% (în comparație cu 25% în 2009). Alte echipe populare sunt Manchester United (9%), Inter Milano (8%) și AC Milan (5%).

Fotbalul românesc – la fel de corupt ca și societatea
83% dintre români sunt la curent cu arestările unor arbitri și ale unor conducători de cluburi din ultima perioadă. Dintre aceștia, 80% consideră că există meciuri trucate în Liga I a fotbalului românesc. Toti oamenii din fotbal sunt văzuți drept vinovați de către 46% dintre cei care consideră că se truchează meciuri în Liga 1. 21% îi consideră vinovați pe finanțatori și pe patroni, alți 17% pe conducătorii de cluburi, în timp ce 8% consideră că vina este a arbitrilor.
Mai mult de trei sferturi dintre români cred că există echipe de fotbal care sunt ajutate de arbitri în meciurile din campionatul intern. Steaua și Dinamo sunt nominalizate în măsură aproape egală (câte 20%) drept echipele pe care arbitrii le ajută, 41% dintre respondenți declară că nu știu care echipe sunt ajutate de arbitri.
De scandalul „Valiza” au auzit 85% dintre respondenți. Gigi Becali este văzut drept vinovat de 44% dintre respondenții care au auzit de acest scandal, drept nevinovat de 38%, în timp ce 18% dintre aceștia nu știu ce să creadă.

Îngerii cazuți ai fotbalului .....și alte personaje
91% dintre români au auzit de Dumitru Dragomir; dintre aceștia au multă sau foarte multă încredere în el 13%, în timp ce 78% dintre ei au puțină sau foarte puțină încredere în acest personaj.
Aceeași proporție dintre respondenți au auzit de Mircea Sandu, acesta bucurându-se de același nivel de încredere precum Dumitru Dragomir.
De Ionuț Lupescu au auzit 87% dintre români; 40% dintre aceștia au multă sau foarte multă încredere în acesta, în timp ce 50% au puțină sau foarte puțină încredere.
Ion Crăciunescu este cunoscut de 79% dintre români; dintre aceștia, 46% au multă sau foarte multă încredere în acesta, în timp ce 44% au puțină sau foarte puțină încredere.
De Vasile Avram au auzit 54% dintre români – acesta bucurându-se de multă sau foarte multă încredere din partea a 8% dintre aceștia, 82% acordându-i puțină sau foarte puțină încredere.
Gigi Becali este cunoscut de majoritatea românilor; se bucură de multă sau foarte multă încredere din partea a 34% dintre aceștia și de puțină sau foarte puțină încredere din partea a 61%.
De Cristian Borcea au auzit 92% dintre români. 18% au mai degrabă multă încredere în acesta, în timp ce 75% tind să îi acorde puțină sau foarte puțină încredere.
Nicolae Badea este cunoscut de 63% dintre respondenți; 23% au multă sau foarte multă încredere în acesta, iar 67% au puțină sau foarte puțină încredere în același personaj.
De George Copos au auzit 93% dintre români; 19% au mai degrabă multă încredere, iar 74% au mai degrabă puțină încredere în acesta.
Arpad Paszkany este cunoscut de 52% dintre respondenți. Dintre aceștia au multă sau foarte multă încredere în omul de afaceri 34%, iar 59% au puțină sau foarte puțină încredere.
De Adrian Mititelu au auzit 77% dintre români – 17% au multă încredere în acesta, iar 74% au mai degrabă puțină încredere în acest personaj.
Marian Iancu este cunoscut de 64% dintre respondenți, dintre care au mai degrabă multă încredere în el 25%, iar 69% au mai degrabă puțină încredere în acesta.
De Marius Stan au auzit jumătate dintre români; 37% au multă încredere în acesta, iar 55% au puțină încredere.
Cei mai respectați oameni din administrarea fotbalului românesc sunt Gigi Becali (17%) și Gică Hagi (15%). Aceștia sunt urmați de Gică Popescu, cu 4% dintre mențiuni, Mircea Lucescu (3%) și Cristian Borcea și Ionuț Lupescu cu câte 2%, în timp ce multe alte nume sunt menționate în proporție mai scăzută.
Cu toate că este și cel mai respectat om din fotbalul românesc, Gigi Becali este văzut și drept omul care face de rușine fotbalul românesc, întrunind cel mai mare număr de mențiuni – 19%. Acesta este urmat de Mircea Sandu (8%), Dumitru Dragomir (6%), Adrian Mutu (3%) și de Adrian Mititelu (2%).

Reduta de la Ploiești
83% dintre respondenți au auzit de întreruperea meciului de fotbal dintre Petrolul Ploiești și Steaua. Dintre aceștia, cei mai mulți consideră că arbitrul a procedat corect (82%), 11% cred că nu a procedat corect, iar 7% nu știu dacă a procedat bine sau nu.
Suporterii sunt văzuți drept vinovați de către 34% dintre respondenții care au auzit de acest eveniment, în timp ce 24% consideră că de vină sunt firmele de pază angajate, 20% că este vina forțelor de ordine, iar 12% că este vina clubului organizator.
72% dintre respondenți consideră că mediatizarea unor declarații violente ale conducătorilor de club incită violențele spectatorilor, iar doar 16% consideră că acest lucru nu incită violențe.
Suporterii Dinamo și Steaua sunt văzuți drept violenți de cei mai mulți români – 22%, respectiv 21%. Aceștia sunt urmați de de suporterii Petrolul Ploiești (8%) și de suporterii Rapid (6%).

Jurnaliști și comentatori la curtea regelui fotbal
Doar 17% dintre intervievați au un jurnalist sportiv preferat; dintre cei care totuși răspuns afirmativ la această întrebare, 34% îl numesc pe Cristian Țopescu- un fost jurnalist, 16% pe Cristian Tolontan, iar 15% pe Ovidiu Ioanițoaia. Horia Ivanovici este menționat de către 5% dintre respondenți, în timp ce Dumitru Graur, Radu Naum, Ilie Dobre și Ion Chirilă întrunesc, fiecare, câte 3% dintre mențiunile respondenților.
22% dintre români declară că obișnuiesc să citească un ziar de sport, în topul preferințelor aflându-se Gazeta Sporturilor (57%), Pro Sport (24%) și Sportul (16%).
5 din 10 români urmăresc un canal de televiziune de sport. Cele mai vizionate astfel de canale sunt Sport.ro – 27%, Digi Sport – 24%, GSP TV – 20%, Eurosport – 14% și Dolce Sport – 10%.

Analize și comentarii
Suporterii Stelei, cei ai Rapidului și cei ai Universității Craiova urmăresc în cea mai mică măsură meciurile din fotbalul internațional (48,5%, 52,6% respectiv 57,6%), iar în cea mai mare măsură aceste meciuri sunt urmărite de suporterii echipelor CFR Cluj (76,7%), FC Timișoara (73,3%) și Dinamo (69,9%).
Cel mai convinși că există meciuri trucate în Liga I sunt susținătorii Rapidului (94,3%), iar cel mai puțin convinși sunt susținătorii Stelei (77,4%).
Suporterii echipei CFR Cluj consideră în mai mare măsură că vinovați pentru meciurile trucate din Liga I sunt patronii și finanțatorii cluburilor de fotbal. Susținătorii altor echipe îi învinovățesc pe toți oamenii din fotbal de acest lucru.
Scandalul „Valiza”, în care este implicat patronul Stelei, este cunoscut (”recunoscut)” în cea mai mare măsură de suporterii CFR-ului, iar în cea mai mică măsură de susținătorii Stelei.
Suporterii Stelei sunt cei care îl apreciază în cea mai mare măsură pe Gigi Becali , susținătorii lui Dinamo îl respectă cel mai mult pe Cristian Borcea, iar suporterii CFR-ului îl apreciază pe Arpad Paszkany.
Gigi Becali este considerat omul care face de rușine fotbalul românesc de către majoritatea susținătorilor echipelor, însă în cea mai mare măsură de către cei ai echipei CFR Cluj.

Unde clocotesc pasiunile
Pasionați de fotbal sunt în mai mare măsură bărbații (63,2%) decât femeile (21,4%), persoanele mai în vârstă decât tinerii și cei cu studii superioare decât cei cu studii elementare. De asemenea, fotbalul este o pasiune în mai mare măsură pentru cei din sudul țării (44%) decât pentru locuitorii Moldovei (37,3%).
Femeile au o părere mai bună despre fotbalul din România decât bărbații. Tot o părere mai bună au tinerii (între 18 și 35 de ani), persoanele cu studii elementare, persoanele din mediul rural și cei din Transilvania și Banat.
Fotbalul este urmărit la televizor în mai mare măsură de către bărbați și de persoanele mai în vârstă (peste 50 de ani).Aceleași categorii urmăresc meciurile de fotbal în mai mare măsură și la radio. Pe stadion și pe internet, în schimb, meciurile sunt urmărite în mai mare măsură de către tineri.
Bărbații se informează despre fotbal în mai mare măsură decât femeile de pe internet sau din presa scrisă, însă televizorul este folosit ca sursă de informare de către cele două categorii în măsuri echivalente.
Femeile susțin Steaua în mai mare măsură decât bărbații (52,9% vs. 38,2%). Tot în mai mare măsură Steaua este susținută de către cei cu studii elementare și de către cei din Moldova. Transilvănenii și bănățenii țin în mai mare măsură cu CFR Cluj și cu FC Timișoara, în timp ce locuitorii din sudul țării își împart preferințele între Steaua, Rapid, Dinamo și Universitatea Craiova.

Pasiuni și vedete
Cei care se declară pasionați de fotbal au o părere mai proastă despre fotbalul românesc decât cei care nu se declară pasionați de acest sport.
Cei care nu sunt pasionați de sportul cu balonul rotund țin în mai mare măsură decât cei pasionați. Ultima categorie susține în mai mare măsură Dinamo, Rapid și CFR Cluj decât persoanele nepasionate.
Adrian Mutu și Gică Hagi sunt favoriții celor care nu sunt pasionați de fotbal, în timp ce printre preferințele pasionaților sunt menționați în mai mare măsură Bănel Nicoliță, Ionel Dănciulescu, Nicolae Dobrin, Gabriel Torje sau Dani Coman.
Jurnaliștii preferați ai celor pasionați de fotbal sunt Cristian Țopescu (24,4%),Cătălin Tolontan (21,1%), Ovidiu Ioanițoaia (19,4%) și Horia Ivanovici (7,2%), în timp ce persoanele care nu sunt pasionate de acest sport îl apreciază în măsură semnificativ mai mare pe Cristian Țopescu (54,4%).
Pasionații de fotbal citesc în mai mare măsură decât nepasionații Pro Sport, și în mai mică măsură, comparativ cu aceeași categorie, Gazeta Sporturilor.
Canalele de sport favorite al pasionaților de fotbal sunt Sport.ro (28,4%), Digi Sport (26,7%) și GSP TV (21,1%). Cei care nu se declară pasionați de fotbal urmăresc cel mai mult Sport.ro (25%), Eurosport (22,5%), Digi Sport (16,5%) și Dolce Sport (12,3%).

O Romanie în miniatură
Fotbalul este un univers românesc tipic. Perceput ca și corupt, cu zeii lui pentru o seară, cu saltimbanci și farseori cu care oamenii s-au obișnuit. Ca și în politică, la fotbal avem mai multe Românii. Ca și în viață pasionații de fotbal migrează spre Europa sau America de Sud, unde pot găsi o prestație a fotbaliștilor mai aproape de visul lor. Ca și în politică, absenteismul de pe stadioane este tot mai mare, iar violența tot mai accentuată. Rămân doar ziarele, televizorul, sau internetul ca să medieze legătura dintre suporteri și o mistuitoare pasiune. Defilarea la DNA a politicienilor a început a fi egalată doar de cea a oamenilor de fotbal. Mai nou, investițiile publice în stadioane, făcute la prețuri de cost astronomice, încep să pună cătușe unor administratori ai bugetelor publice. Ca și în politică, arbitrii devin jucători, iar publicul a uitat să aplaude, s-a obișnuit să înjure pentru că simte că este tot mai spectator, tot mai puțin participant la un spectacol politic care lipsește. De fapt, publicul participă, își aduce contribuția directă, fără să-și dea seama, la un spectacol tot mai degradat și degradant.

Studiul a fost realizat telefonic, pe un eșantion de 1546 indivizi, reprezentativ la nivel național, cu o eroare maximă tolerată de ±2,5%.