28 mai, 2010

Mister TIFF




L-am cunoscut pe Tudor Giurgiu acum aproape 10 ani, cu proiectul de la TIFF in stare de draft version. Era foarte tânăr și subțirel și m-a socat dimensiunea visului său. Clujul era încă un oraș damnat, închis iar el vroia să-l deschidă spre stele și să-l transforme prin film. După atâția ani festivalul a devenit un reper pentru Romania. Pe harta culturală a Europei festivalul filmului de la Cluj aduce Romaniei o prezență pe care nu o avem în alte domenii. Fără sumele investite de ICR în puțe și ponei roz. Doar cu entuziasmul unei echipe de tineri și alergătura sutelor de voluntari. Festivalul a intrat deja în memoria colectivă a clujenilor ca și reper identitar, unii propun chiar să-l punem pe stemă.

Mercantilismul clujean a început însă să simtă miros de Caritas: toată lumea cere mulți bani pentru orice detaliu: cafele, servețele, scobitori, bețigașe. In loc sa votăm în Consiliul Local și în cel judetean pentru ca noi, cei din comunitate, să ne plătim aceste cheltuieli, ca să devină un festival al nostru, noi ne mândrim cu un brand pe care nu l-am creat, dar nici măcar nu vrem să-l intreținem. Să ni se dea, ca pe vremea lui nea Nicu.

Mister TIFF, Tudor, adică, am senzația că a inceput să obosească. E un regizor matur, are proiecte și probabil că nu mai are energia de a cerși bani pentru organizarea unui festival de acest nivel. Nici nu concepe să nu-l dezvolte, vrea sa-l ducă la un nivel la care, din păcate, noi încă nu am ajuns. A impune branduri in mintea oamenilor este azi un lucru extrem de dificil. Acum ne-am propus la o sezătoare literar artistică să câștigăm titlul de capitală culturala europeana pentru Cluj în 2021. Pe acel proiect ar trebui să dezlăntuim un adevarat război de 10 ani, iar TIFF ul poate fi un proiect decisiv. Alături de instituțiile multiculturale și rețeaua unică de interconfesionalitate. Dar trebuie să adunăm cu toții la acest proiect, să punem resurse împreuna, suflet si tot ce mai trebuie, așa cum n-a fost niciodată în istoria orașului nostru. Ar fi o ocazie pentru a vedea dacă am putea chiar deveni o comunitate adevarată, nu doar niste insule dintrun arhipelag. Am putea să construim ceva împreună și cred că asta ne-ar putera lega. Am avea ceva de apărat, nu doar interesele noastre de partid, grup, de gașcă, de etnie sau de religie.

Ne trebuie, cred, și o victorie comună pentru prima noastră pagină de istorie care să nu aibă nevoie de notițe sau rectificari la traducerea din română în maghiară sau în germană.

L-am reintâlnit pe prietenul meu, mister TIFF, usor obosit, ușor trist. Ni se pare firesc să plătească tributul acestei munci de Sisif pentru copilăria petrecută aici, poate și lui îi pare. Dar nu este normal!

Gandiți-vă ce i-am spune dacă ar oferi acest proiect unui alt oraș, să zicem, Budapesta?

Noapte buna, Cluj, oriunde te-ai afla! Cine știe, poate maine dimineață , poate în altă zi, vom începe să descoperim că de câte ori trece trenul vreunei speranțe comune prin gara noatră mică, nouă ne cade pălăria pe ochi.

26 mai, 2010

INVICTUS? Ai grija ca partidul sa nu se mute în tine!

De cateva luni, Emil, unul din asistentii mei, mi-a dat cu discretie un dvd cu ultimul film al lui Clint Eastwood, Invictus. O sa va placă, mi-a spus, când aveti liniște în vreo seara, căutați să-l vedeti. L-am purtat în geantă câteva săptamâni, alte câteva a stat în așteptare pe biroul meu. Mai auzisem câte ceva despre film, la un moment dat însă am crezut chiar că este vreunul din filmele comandate pentru a dezinhoba turiștii care ar trebui sa producă bani pentru FIFA, în aceasta vară, prin prezența la Campionatul Mondial de Fotbal. L-am văzut in ziua de Rusalii și a fost ca o prezenta la biserică într-o zi de sărbătoare. Adică un fel de ploaie peste suflet.
Dincolo de unele tezisme de factură hollywoodiană, filmul m-a impresionat pentru că trimite la realitatea pe care o trăim în România acestui moment. Da, România este ca și Africa de Sud din acel moment, pe buza prăpastiei: este o țară profund divizată, săracă, cu o oligarhie care functionează transpartinic doar la hoție, dar care a lansat si întreține un rasism politic generator de conflict etern. O țară fără speranță, fără nici un proiect. Ura pare singura resursă, dar energia urii nu poate aduce decât distrugere și haos. Cautând o speranță, ne uităm la actorii politici și nu vedem nimic care ar putea să ne ajute să visăm măcar la o normalizare a vieții.

L-am văzut pe Presedintele României într-o conferintă de presă făcută la miez de noapte, după interminabile discutii cu cei care susțin Guvernul. Părea după o luptă cu morile de vant, aveam senzația că nu are încredere că politicienii lui vor accepta să renunțe la privilegii atâta timp cât obținerea de privilegii este tocmai esența participării lor la acest joc. Părea obosit, mi-a părut pentru prima dată învins. Nu și-a mai păstrat nici măcar reflexul de politician, acela de a promite ca, intr-o zi, vom vedea luminita de la capătul tunelului. Ne-a spus că nu putem sa mai vorbim de investituii publice in viitor, să uităm de autostrăzi sau alte utopii, pentru că nu vom reusi sa producem resurse pentru asta.

Am si eu acest sentiment, mai ales că zilnic se găsește vreun jurnalist care mă întreabă ce se va intampla, cum vom ieși din această criză, cum văd eu viitorul. Sunt pesimist de data aceasta, nu văd nicio soluție și îmi este foarte greu s-o spun, mai greu s-o scriu. De doua decenii există două Românii care se urăsc una pe alta, din ce in ce mai mult, iar de acum încolo, tot mai precis. Identificarea dușmanului este cea mai importantă preocupare a politicienilor. După 1990 foștii au încercat să-i țină deoparte pe cei nou veniți, sau pe naivii din partidele istorice care au încercat să recreeze o legitimitate istorică. După ce polarizarea comuniști –democrați nu a mai avut resurse destule, a apărut o altă polaritate, NOI si EI. Noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Ei sunt sursa nefericirii noastre, ne-au dat jos de la putere, s-au îmbogățit cu resursele pe care le-am fi putut folosi noi daca am fi fost la putere mereu. Uneori noi si ei însemna Stanga si Dreapta, alteori Putere si Opozitie, Rosii sau Portocalii.

Din toată competiție rămânea mereu ura, niciodată vreun efort de a trece peste diferențiere în numele vreunui proiect. De ce nu am reuși să colaborăm cu toții la un proiect, m-am intrebat adesea, și raspunsul meu provizoriu este: din cauza resurselor pe care trebuie să le impartă cei care ajung la putere și din cauza faptului că niciodată un lider nu și-a înfruntat propria armată, decretând pacea și iertarea adversarului de până ieri.

In filmul lui Clint Eastwood, Mandela face acest salt pe care numai trei decenii de puscărie te pot împinge să-l faci. Pus sa desființeze simbolul rasismului, echipa de rugby a albilor, Springbox, Mandela refuză și face din această echipă, prin câstigarea titlului mondial, un moment unificator pentru o națiune divizată.
După 27 de ani de temniță, Mandela întelege un lucru pe care l-am auzit de la oameni care au facut puscaria in perioada obsedantului deceniu la noi: trebuie sa ai grija ca puscăria să nu se mute in tine! Dacă atunci cand ieși pe poarta ei nu lași acolo tot ce ai simțit, atunci o vei purta cu tine toată viața.

Natiunea noastră este flămândă de victorie, spune Mandela, și parcă se referea la România. Trebuie să uităm trecutul și să privim viitorul, nu poți elimina simbolurile celorlalți și să le pretinzi apoi să participe la construcție.

Trebuie să le ceri oamenilor imposibilul pentru a realiza ceva, trebuie să-I motivezi să facă ceea ce ei cred că nu pot, iar pentru acesta liderul are nevoie de inspirație.

Oricât de exagerat ar părea m-am gândit la România pe tot parcursul filmului, am văzut același conflict si o lipsă de speranță asemănătoare. Am sentimentul că România este devastată de un rasism politic care a făcut ca să nu se lege nimic în ultimele decenii. Nimic nu s-a facut împreună, nu am avut eforturi colective, perioadele de relativă prosperitate sau constructie atunci cand adversarul era încă pe jos, iar coerența era dată de proiecte externe sau autoritarisme mai luminate. Prin rasism politic înteleg o atitudine continuă de conflict între identificările partizane, un conflict prea subiectivizat care depășeste limitele unei competiții politice normale. Identificarea partizană este prea puternică (ca un fel de spirit de hoardă) iar colaborarea în coaliții politice devine imposibilă. Venirea la putere a unui partid politic produce, in mod reflex, discriminarea celorlalte, dar și respingerea resurselor de specializare din societatea civilă. Situația membruluid e partid nu este una prea bună, l-am numit, odată, ostatic al partidului. Intr-un text mai vechi, pentru care m-au injurat unui coleg de partid bătut in cap, am scris, cu referire la situatia ingrată a celor care sunt prinși in aceasta puternica integrare a partidelor:

Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simțiti trădați de politicieni, înșelați în speranța că lucrurile merg spre mai bine, gândiți-vă că există pe lume cineva care sunt într-o situație mai proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este singur, nu are nici un sprijin din partea societății civile, este privit strâmb de dumneavoastră, fericiții independenți. Poate că s-a năruit și singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el poate face ceva pentru asta.

Lipsa de colaborarea pentru elaborarea unui nou proiect de societate este rezultatul unui adevărat rasism politic care este încă prezent în viața noastră publică. Trăind in interiorul grupurilor politice oamenii suferă tot felul de mutații, chiar și cei erau oameni rezonabili când au intrat acolo. Sigur, sunt si simulanți destui sau smecheri care sunt traseiști politici prin vocație, dar cei mai mulți membri de partide sunt sincer integrati. Dar cu totii, cei implicați politic, suntem pândiți de pericolul ca partidul să se mute în noi. Să nu ne mai putem închipui inafara lui, să nu putem privi lumea decat prin viziunea săracă a comunicatelor lui, să nu-l mai putem vedea pe celalalt decât ca dușman, iar ura să fie singurul sentiment care ne relaționează.
In filmul lui Clint Eastwood, liderul lui, găsește inspirația într-o poezie de secol XIX. Se eliberează de ură și caută să integreze simbolurile de succes, chiar dacă, înainte, aceste simboluri erau semnele suferintei lui.
Versurile lui Henley au fost scrise, se spune, pe patul de spital când autorul devenise, prin suferință, posesorul unei etici superioare:
I am the master of my fate
I am the captain of my soul.

Atunci când nu mai există nici o speranță, când totul pare că merge spre dezastru, mai putem visa doar la o răsturnare a mersului ”firesc” al prăbusiri prin intermediul unuia care s-a lecuit de ură si s-a săturat cu totul de razboaiele politice cretine, erori care ne-au adus aici. Cred că oamenii visează aiurea la cineva care ar veni să ne salveze dinafara politicii, adică să ne ceară să facem imposibilul. Venind dinafara arenei, nu va fi crezut de nimeni, dar mai ales nu va fi urmat de nimeni. Nu-mi cereti exemple, nu stiu dacă acel om exista, dar semnul recunoasterii lui poate fi urmatorul: va fi unul din cei in care partidul lui nu și-a făcut cuib pentru vecie.


text pentru VOX PUBLICA

23 mai, 2010

Premiu de excelenta pentru PATRIE DE UNICA FOLOSINTA




La Gala premiilor media de excelenta Realitatea TV Cluj mi-a acordat aceasta distinctie pentru ultima mea carte. Ma surprinde orice eveniment in care o carte devine subiect principal macar pentru o clipa. Multumesc prietenilor de la Realitatea TV pentru ca in aceste momente de criza au premiat o carte si nu un potentat din administratie ori vreun om de afaceri. Ei sunt o cutie de rezonanta deschisă pentru orice idee noua sau om care are ceva de spus.

20 mai, 2010

conferinta





Prietenul meu Ciprian Mihali ma invita la UBB pentru o Conferinta. Este maine.
Trebuia sa pun afisul mai demult dar am uitat! Scuze, Cipri!

19 mai, 2010

COMPLICITATEA



Țara descoperă cu surpriză că banii nostri se scurg spre buzunarele clientelei politice și ne uităm cu surprindere ca și cum, acum, tocmai am aterizat cu toții la Otopeni și ne mirăm, după cativa ani de absenta din țară, ce a facut Boc cu minunata noastră patrie. Parcă nu am fost aici cu toții: politicieni, jurnaliști deontologi, vorba prietenului meu, Mircea Badea, opinie publică, electorat responsabil sau cumparabil. Este interesantă amnezia care parcă ne-a lovit pe toți în aceste momente, nimeni nu a știut că sub noi se naște un mare hău.

Incepând de la Guvernul Tăriceanu, nimeni nu s-a uitat la statistici sau toți s-au prefacut că nu înțeleg că vine criza. Nici macar în campania dură dintre Geoană și Basescu nu am vazut critici fundamentate despre proasta guvernare, ci mai degarbă atacuri la Traian Basescu – Dictatorul. Presa nu a verificat salariile bugetarilor, nici schemele umflate cu rude și prieteni, nimeni nu l-a intrebat pe Tăriceanu ce este cu jumatatea de milion de functionari aduși în sistem. Când Boc a propus 10 măsuri pentru ieșirea din criza, nimeni nu a monitorizat ce face, opoziția nu le-a urmărit să ne spună că măsurile nu le mai pune nimeni in practică, au rămas doar la conferinta de presă.

Perplexitatea asta simulată ascunde de fapt un lucru mai grav: complicitatea tuturor la prabusirea sistemului public. Unii au participat activ la jaful național, alții au fost prea prosti să urmărească o idee până la capăt, unii sunt complici pentru că sunt demagogi perfecți și fac politică doar din gură, altii pentru că le este lene, multi politicieni pentru că se uită doar in reflectoarele de pe platouri de televiziune.

Exista si o cauză structurală, un fel de hibă istorica. România nu a avut si nici acum nu are proiect. Noi nu ne propunem să ajungem undeva, nu programăm mijloace, nu facem un plan. Trăim pur si simplu, iar competitia politică se dă în jurul resurselor statului. Un vicepriministru recent, care a stat doar câteva luni, și-a dublat avearea în aceasta perioadă (averea cea din declaratia de avere). A plecat liniștit, rezolvase ceva epocal, pentru el si familia lui. Un individualism atroce ne împinge la acest tip de comportament rapace. Cred că am facut prea multe secole naveta intre pădure si bordei și nu avem sentimentul istoriei, al duratei. Suntem în stare să furam lumânarea de la capătâiul mortului, să ne furăm chiar și căciula pentru a nu ne pierde dexteritatea. In politică, singura regula este să te opui unui posibil succes al celuilalt, totul este electoralism vulgar și demagogie. Când apare cieneva și vrea să ducă lucrurile înainte, repede este izolat de ceilalti și învins.

Complicitatea la prăbusirea României nu-i scuză pe cei care au fost la conducere. Culmea că acum unii au aerul de martiri, de sacrificati. O jurnalistă m-a întrebat ce părere am despre sacrificiul lui Boc. Care sacrificiu, nu este vorba de nici un sacrificiu!. A fost la început, poate, dar acum are deja vechime, e ca o boală cronica. Deja plătește lipsa de decizie, de competență sau chiar politicianismul demagogic al propriei echipe. E adevărat că a avut o grea moștenire de la Tăriceanu, dar în 2009 a dat stimulente financiare în administratie de aproape un miliard de euro. Daca ar fi demarat de la inceput o reforma dură eram acum aproape salvați iar eu eram de partea lui. Guvernul a anuntat zece măsuri, inclusiv reforma în administratie si standarde de cost pentru functiile publice, dar din zece puncte a ramas doar programul Rabla, cu cel mai mic impact economic, dar cel mai tare impact populist. Emil Boc, dincolo de faptul că este un om cinstit si bine intenționat, este vinovat că nu a reusit sa construiasca o echipa competitivă pentru Romania. Acum trebuie să-și ducă crucea, nu cred ca este o soluție sa tot schimbăm guverne. Din păcate, mi-am pierdut încrederea în resursele politice pentru depașirea crizei. Nu vom duce pînă la capăt nici o măsură, vom sacrifica tot ce se găsește si vom plăti costuri duble. Ne vom afunda intr-o sărăcie de durată, ne vom îndatora pentru cateva generații fără nici un rezultat.

Efectul cel mai grav al acestei complicități generalizate este faptul că în prostia noastră am început să demolăm statul, și asa destul de șubred. Multimea de analiști, politicieni, oengiști si guriști vor să renunțăm la functii publice, funcționari, armată, servicii secrete, jandarmi, dascăli, doctori. Adică să lasăm totul baltă, cum ne învață minunatul domn Patriciu, să închiriem de la dânsul și de la alții lucrurile de care avem nevoie in orgnaizarea socială. Reforma statului e una, dar complicitatea la distrugerea institutiilor organizarii colective e alta. Pun însă pariu că nu vom face distincția, iar peste câțiva ani vom urla isterizați că am fost convinși să distrugem totul. Cum am distrus agricultura, industria, CAP- urile, cultura, cooperatia, sistemul bancar – adică tot ce funcționa.

Suntem complici la propria noastră dramă și nu ne pasă, nu vedem, nu auzim când cineva trage semnale de alarmă. O sinucidere colectivă ghidată de frenezia distrugerii.

Vasile Dancu

16 mai, 2010

ROMÂNIA DE DINCOLO BUCUREȘTI



Bucurestiul este capitala, dar nu este România.

Altadată am scris, mai nervos, capitala noastră - orasul lor. Acum însă nu vreau să polemizez cu cineva, vreau să mă bucur aici pentru că CFR Cluj 1907 este campioana Romaniei la Fotbal. Pentru ardeleni (oameni care se prind mai greu): capitala fotbalului este Cluj Napoca, cel puțin până la anul!. Capitala handbalului este la Râmnicu Vâlcea si Constanța, iar cea a baschetul la Ploiești (deși era aproape să o readucem la Cluj).

Din momentul în care punga bugetului statului nu a mai fost dispusă să fie gaurită de către federații si ligile profesioniste, Bucureștiul nu mai este în stare să se organizeze. Este un semn, primul, că vechea ordine, stabilită pe vreme lui nea Nicu se prăbușește. Provincia se trezește, încet, încet, dar ireversibil. Sigur, doar un semn firav, mai este mult de lucru până să construim o României vie, diferită de ce avem acum: o capitală a monopolului puterii în jurul căreia se învârte o Provincie peticită, compusă din feudele unor baroni portocalii, roșii, albaștri sau rosu-alb-verzi.

Comunitățile subjugate din provincie au început să fluiere politicienii care încearcă să se bage în seamă pe stadioane, acesta fiind un lucru bun. In alte situații, clientelele de la primarii se solidarizează cu primarii prinși cu furatul si fac manifestații de sustinere, acesta fiind un lucru rău. Dar, una peste alta, cred că sportul dă un semn despre vitalitatea provinciei care a ajuns la concluzia că poate învinge Bucurestiul. Primul semn este bun chiar dacă pentru a câstiga, se foloseste încă de modelul bucureștean: importul de resurse. Următorul pas va trebui să fie cel al producerii de resurse interne pentru a câstiga.

Acum provincia învinge cu ajutorul unor sportivi crescuți în țări sau continente care furnizează mercenari: Portugalia, Brazilia, Argentina, Africa. Se termină banii și vom ajunge să ne organizăm în acest sens. Mii de copii din Cluj joacă deja fotbal, handbal sau baschet in scoli private și adorm noaptea cu tricorile de la Universitatea Cluj sau CFR 1907 sub pernă.

Am văzut, sâmbătă seara, în Gruia, douăzeci de mii de oameni fericiți. In Transilvania, dar și în alte orase din Provincie, se bucură și alții. Oameni care au obosit asteptând ca echipele bucureștene să facă ceva în Europa. Acum presa sportivă se va chinui vreo câteva săptămâni să pună sub semnul întrebării această victorie a noastră, a provincialilor. Asta este problema lor. Noi ne bucurăm că visul nostru de performanță legat de București a murit și începe o altă etapă.


Uneori trebuie să moară speranța pentru ca să poți vedea clar și să începi să trăiești.



cititi acest articol si altele in www.ofcorso.ro

14 mai, 2010

Ruski carnaval

Pentru revoluții trebuie bărbați; cu pensionarii se fac serate


Unul dintre cele mai triste bancuri pe care le știu de dinainte de 1989 este o urmare, probabil, a Primăverii de la Praga. Se zice că un praghez se uita uimit cum, pe un bulevard al capitalei Cehiei, înainta, într-o duminică, la amiază, un tanc american, cu steaguri și stegulețe ale SUA. Se freacă omul la ochi, dar imaginea ramâne, mai mult, apare un alt tanc cu steaguri americane și soldați gălăgioși, care strigau „Freedom, Freedom!”. Omul se apropie temător de tancuri, apoi prinde curaj si strigă cu vocea gâtuită: „Americans?”, „Freedom?” Dar unul dintre soldați îi răspunde râzând și suflând dintr-o trompetă de hârtie: „Niet, ruski carnaval!”
Un banc despre cum își bate istoria joc de noi câteodată, despre cum rânduiește Dumnezeu modul în care ne cheltuim sparanțele sau visele. Îmi aduc aminte acest banc în situații de deznădejde sau atunci când văd oameni care nu au simțul istoriei si visează la cai verzi pe pereți.

După ce Președintele Băsescu a făcut anuțurile cele născătoare de isterie națională, i-am văzut pe unii politicieni din opoziție sclipindu-le ochii la ideea că poate o mișcare de masă ar putea să-i ajute să realizeze ceea ce n-au reușit prin alegeri. Nu știu, însă, dacă cineva a trimis înadins manifestanți, în afara sindicatelor, care chiar acest rol îl au. Jurnaliștii de pe platforma Vox publica erau cât pe ce să devină disidenți pentru că au pus în lumină o piesă BUG Mafia. E drept, nu cea mai bună piesă a lor, dar a fost de ajuns ca jurnaliștii să fie înjurați pe ”o parte” a forumurilor, pentru versurile din „Amintire cu haiduci”, luate ca motto de cei de la BUG Mafia.

Am auzit de mai multe ori cuvântul Revoluție, spus zilele astea, pronunțat cu speranță sau teamă de viitor, dar am înțeles că unii sperau de fapt la o răscoală.
Președintele a ieșit și a făcut un apel la responsabilitate, i-a avertizat pe unii să nu se joace cu focul, să nu deschidă spirala violenței. Probabil, Președintele României asta ar trebui să facă, iar în logica (era să scriu ilogica) politică de la noi, opoziția se simte îndreptățită să dorească puterea, indiferent de consecințe; dar haideți să fim realiști!

Cine să facă revoluție, cu ce resurse, de unde curajul ieșirii și înfruntării ordinii constituționale?

Pentru o revoluție (cât o fi ea de ipotetică) este nevoie de bărbați și de asociere în scop … revoluționar, ca să parodiez un termen juridic. Nu mai vorbim de program, asta este doar o chestiune de politologie.

Sunt atent, în ultimii ani, la contribuția barbaților și a femeilor. Bărbații nu mai aduc în sport medalii semnificative României, au rămas doar femeile să urce tricolorul pe catargele campionatelor mondiale sau olimpiadelor. Barbații nostri nu au fost în stare de disidență (cu mici excepții), cel mai reprezentativ disident fiind Doina Cornea. În 1989, copiii și adolescenții au umplut morga și cimitirele, nu bărbații noștri falnici. Anonimatul tinerilor a creat entuziasmul celor care au strigat “Vom muri și vom fi liberi!”, nu voința unor bărbați urcați pe baricade. Tinerii au fost și în Piața Universității, iar marii bărbați politici i-au chemat pe mineri să-i bată pe cei care vroiau democrație. Mulți politicieni s-au ascuns în brațele lui Ion Iliescu care avea voturile amărâților sau ale săracilor. În 1990, bărbații conducători ai României nu au schițat niciun gest de unire față de Basarabia și Bucovina, de frica rușilor.

Îmi aduc aminte momente penibile (pe care încerc să le uit) din cariera mea politică: când aveam vreun dialog contradictoriu cu Ion Iliescu (pe care mulți îl injurau doar pe la colțuri), telefonul nu îmi mai suna două zile; cu excepția lui Ioan Rus, greii partidului mă încurajau doar discret să vorbesc despre o modernizare de care vroiau să beneficieze, dar fără costuri. ”Fără muncă și fără jertfă”, cum spune Mihai Eminescu.

Zeci de mii de bărbați români au rămas acasă cu copii, iar soțiile lor sunt menajere în Italia sau în Spania; bărbații mahalalelor noastre își trimit femeile la ”produs”. Fără supărare, cine să facă o revoluție?
Cine să se asocieze în scop revoluționar? Al nostru general Voicu, care s-a opus ordinii (prin șmecherii de culise, ce-i drept) plânge și invocă familia și parinții bătrâni, atunci când i se arată cătușele, marele capitalist Dinu Patriciu a plâns și el la ieșirea de la arest. În campanii electorale, cei care-l critică la televizor pe cel care ocupă scaunul de dictator, dau repede telefon să se scuze și întreabă pe la consilieri dacă nu s-a supărat.

Cine i-a făcut opoziție lui Adrian Năstase, în afara lui Traian Băsescu? Nimeni, plângerea penală pentru casa din Zambaccian a semnat-o Mona Muscă, nu de vreunul din bărbații liberali sau pediști. Apoi, ca să fie totul curat, Mona Muscă a fost scoasă din politică, drept marele informator al vechiului regim.

Cine i-a făcut opoziție serioasă lui Tăriceanu, care conducea cu 19% și arunca cu bani în toate părțile? Opoziție doar din gură, fără date, fără fapte, fără cifre.
Dar opoziția la Guvernul Boc sau la Băsescu? Este centrată pe comentariu de televizor și înjurături la Boc. Nu vezi analize, nici dezvăluiri despre rețelele de corupție. Marii bărbați se multumesc să le spună pe la colțuri, la Select, printre microfoane, sau la Casa di David, printre paparazzi.

Haideți să luăm cazul de față, cu revoluția bieților noștri pensionari. Au fost trimiși în stradă, iar unuia dintre ei, cineva, vreun bărbat politic, i-a pus în plasa goală cu care mergea la cumpărături o sticlă de benzină. Bărbații români se ascund după bieții pensionari, trimiși să leșine în stradă și să impresioneze prin asta.
La modul în care se guvernează în ultimii ani, ar fi trebuit să trecem prin cîteva răscoale, insurecții, revoluții sau războaie, dacă am urma logica asta revoluționară care a înmugurit în mintea unora . Dar la noi a fost bine, au crescut salariile și pensile, numărul funcționarilor de la stat, iar națiunea română s-a angrenat în proiectul căutării Elodiei.

În România, bărbații au fost înjunghiați pe la spate sau declarați nebuni. Politicienii români folosesc deja de câteva decenii copiii, tinerii sau pensionarii pe post de scuturi umane. O asemenea țară se pregătește pentru revoluție, credeți dvs., Domnule Președinte?

11 mai, 2010

REGE, PRESEDINTE, PREMIER



L-am revăzut pe Gheorghe Hagi, la Cluj, înconjurat de copii, sufocat de doritorii de autografe. Nu-l mai văzusem de câțiva ani. Ne-am adresat unul altuia cu pronume de polititețe, dar pentru că urma să-l văd și ziua următoare am constientizat că am o problemă. Cum mă adresez lui, cu ce formulă? Domule Hagi sună foarte prost, nu se poate să-I spui așa celui care te-a facut de zeci de ori să sari în sus de bucurie, să ieși pe stradă la demostrație, să bei nenumărate beri sau să te simți emoționat când se cânta tricolorul și el tinea mâna stransă pe tricoul din zona inimii, pentru a nu tremura de emoție. ”Domn” îi spun și portarului sau soferului de taxi care înjură de trei ori pe kilometru Guvernul și Parlamentul României. Nu pot să-I spun nici Gică, pentru că nu am avut norocul să copilăresc cu el sau să jucăm fotbal împreună. Cu atât ,mai puțin i-aș putea zice ”Măi, Gicane”, așa îi spun doar unii trepăduși care se laudă că sunt buni prieteni. Ar trebui poate să-i spunem Excelență căci a fost un mare maestru al domeniului său, un star, o minune.
Mi-am adus aminte că oamenii au găsit o formulă simplă: într-o țară de republicani, lui, și numai lui, i-au spus Regele. Suporterii au rezolvat-o simplu , politicienii le lăsaseră o rezervă , l-au izgonit pe rege în câteva rânduri , comuniștii, fesenistii, țăranistii sau peneliștii. Adică toți, cu sau fără frică de trecutul frumos din mintea oamenilor, s-au luptat să alunge regalitatea de mai multe ori din istoria noastră.
Regele fotbalului nostru a stat cu răbdare printre copii până a semnat ultimul tricou, carnețel sau hârtie de ciocolată recuperată în grabă. Culmea, doi bodyguarzi de la o firma din Cluj încercau să se bage în seamă, apărându-l. De cine să-l apere? De nemărginita iubire a copiilor? De tremurul discret al buzei de jos a femeilor care ar fi vrut să-l strângă în brate?


Cu un surâs venit de dincolo de lume, regele se înclina în fața piticilor și în fața copilăriei. Semna, zambea, îi așeza în poze. Pe cei mici îi lua în brațe, mamelor le zâmbea discret și vinovat. I-am confirmat că este important ceea ce face pentru că, azi, fotbalul nu mai are valoarea de evadarea din copilaria noastră. Mi-a spus că a făcut de câteva ori ocolul țării pentru că, azi, copiilor le lipseste un lucru esențial: maidanul. Pe vremea noastră era simplu să selectionezi fotbaliști, mi-a spus, toți jucam fotbal. Azi, copiii trebuie aduși la fotbal, momiți, vrăjiți. Cineva a spus că Guvernul nu mai face nimic, că a scos și orele de sport din programă, dar Regele a privit împăciuitor, pe deasupra de lume: toți trebuie să facem ceva pentru lumea noastră, Guvernul nu poate face totul. Hagi nu avea nici un război de dus, nici o revanșă. El are războiul lui, cu cei care nu înțeleg că fotbalul poate fi o școală, că fotbalul nu este o mahala în care dictează banii, șmenul și cooperativele sperțarilor.

Elvis has left the building! După câteva ore cu același zâmbet vinovat, de parcă își cerea scuze că există, Hagi și-a luat rămas bun de la toți cei care au rămas să-l mai privească în baza sportivă. S-a dus vreo cîțiva zeci de metri spre doi adolescenți timizi care stăteau departe, neavând curaj să se apropie de rege. Le-a intins mâna și le-a făcut cu ochii complice, semn că și el este ca ei, timid, retras, compleșit de obrăznicia unora din jur.

Mi-am adus aminte de familia regală a României. Nu-mi inspirau nici un respect până să-i cunosc. Fiu de graniceri din Țara Năsăudului, am avut în casa copilăriei, icoane cu Franz Josepf și alți împărați pe care-I slujiseră barbații din familia mea și nu am înțeles de la început valoarea simbolisticii monarhice pentru o Românie săracă, pustiită de lăcomia boierilor sau ferocitatea unei burghezii-căpușă.
Toți cei din familia regală au și acum un fel de evadare din timp. Pentru ei nu este prea devreme sau prea târziu. Impotriva evidențelor, a republicanismului vulgar sau veritabil, a sondajelor, ei cred într-o misiune care nu are legatura cu cantitatea de împotrivire sau devierile, istoric, deja consolidate. Se adresează unei lumi diferite si nu cedează. O seară petrecută cu ei era o iesire din timp, o excursie pe Câmpiile Elizee. Lumea despre care ei vorbesc pare că a murit, dar o reînvie cu grație și cu o credință care pare de pe altă lume. Nu se poate, majestate, ai vrea să zici, dar parcă nu îți vine pentru că nu poți rămâne stană de piatră și în acele clipe se naște vraja,poți crede și tu. Regalitatea pare un pod dinspre trecut spre viitor, o punte peste mocirlele cotidianității.


Uneori par naivi, par stângaci, ca albatrosul lui Baudelaire, împiedicați și fără de măreție pe puntea vasului, dar ei sunt mesajul unei alte lumi. O lume a valorilor pe care au ucis-o capitalismul si profitul, pe care a copiat-o burghezia timpurie sau o falsifică divertismentul televizual. Băiatul meu s-a apropiat de Gheorghe Hagi, a dat mâna cu el cu emoție si a primit un autograf. De câteva zile se uită din nou cu mine la fotbal, merge să joace, parcă a uitat de wrestlingul care-i ocupase tot orizontul. A uitat de America luptelor truncate.

Am pus in titlu si altceva decât cuvântul rege? Da, aveti dreptate!
In lumea lui, în lumea noastră, Hagi el este Regele. Lumea fotbalului este vulgară, este o bucată de Românie cotidiană. Acolo avem președinți, premieri, și miniștri. Președinte este Mircea Sandu și Premier Mitică Dragomir. Ministri sunt Becali, Iancu, Turcu, Mititelu, Penescu …

06 mai, 2010

POLITICĂ FĂRĂ UTOPIE SI FĂRĂ SPERANȚĂ




Am întrat într-o lume în care nu mai există loc pentru utopie. Trăim un timp în care teoreticienii si filosofii au declarat capitalismul ca și ultimul stadiu al omenirii. Vă mai puteti închipui ceva după? Nici măcar criza care zguduie intreg sistemul nu are darul de a pune oamenii să gândească dacă urmează ceva după capitalism. Ar fi considerată o erezie, dar dacă totuși am face asta este clar că nu te trimite nimeni la canal, dar nici nu te bagă în seamă. Eventual, o să te injure unii că ești comunist. Sigur, comunismul are cea mai mare vină: a îngropat sub milioane de cadavre ultima utopie puternică, utopie care vitaminizat o perioadă multe minți.

Lipsa reflecției sau raritatea ei, este, totuși mai puțin periculoasă decât lipsa reflexului de a gândi progresul, cu sau fără tușe idealiste. Câteva lucrări există totuși astăzi, dar rămase la nivelul etichetei de anarhiste sau bizare. Michael Albert, este un militant american care coordoneaza rețeaua ”Z net” iar lucrarea lui, ”PARECON: live after capitalism”, caută sa introducă pentru viitor termenul de ”economie participalistă”. Cartea sa are insă un ecou minor, fiind promovată doar in zone marginale ale publicului. O lucrare fascinantă care vorbeste profetic deaspre o noua elita a puterii este ”Netocratia” , tradusa si in româneste, unde suedezii Bard si Söderqvist aduc viziunea unei societati transparente si polarizate, visata de pionierii internetului, societate ierarhizată nu in functie de avere si performanta, ci in functie de capacitatea de a controla noile mijloace interactive de comunicare.

Am amintit doar două din lucrările care materializeaza astăzi un fel de utopii care însă se feresc să se atingă de ordinea politică. Autorii lor spun că ei nu critică, pur si simplu constată că lumea se schimbă și încearcă să ne arate direcția spre care se merge. Ambele lucrări sunt interesante ca viziune, documentate, creative dar le lipseste parcă ceva. Lipseste îndemnul, nu duc rationamentul până la capăt, sunt inhibate de acest capitalism neoliberalist difuzat ca religie. Despre capitalism ca religie a scris filosoful german Walter Benjamin, in 1921 scria: “In capitalism se recunoaste o religie, caci el serveste la satisfacerea acelorasi griji, chinuri si nelinisti la care asa zisele religii dadeau odinioara raspunsul”.

Walter Benjamin credea că structura teologică a capitalismului are trei elemente esentiale: ”El este in primul rand un cult, poate cel mai extrem cult ce a existat. El nu are o dogma, o teologie, ci isi extrage importanta numai din cultul propriu. Utilitarismul capătă din acest punct de vedere coloratura sa religioasa. Cea de a doua trasatura este durata permanenta a cultului, caci are loc o celebrare “sans treve et sans merci” (fara incetare si fara indurare) a cultului. Nu exista o “zi obisnuita”, toate sunt zile de sarbatorire fastuoasă și cu pompa a binefacerilor lui. In al treilea rand, capitalismul este poate unicul caz al unui cult ce nu absolvă de păcate, ci se face vinovat de ele.”

Această celebrare zilnică se observă cel mai bine în perioadele de criză zbuciumată mediatic, adică atunci când ne aducem aminte de criză și încep televiziunile noastre de știri să ne deseneze dezastrul pe niste flipcharturi imense, transformandu-ne in elevi care trebuie să mimeze interesul, altfel sunt scoși la tablă.
Vedem in fiecare zi pe televiziuni discutii inutile despre criză și societatea românească care nu aduc nici cea mai firavă dovadă despre existența vreunui neuron, stigher sau nu. Nici o solutie la criză, nici o idee economică sau socială. Solutii: remanierea ministrilor, demisia guvernului, alegeri anticipate, stimularea economiei de catre stat, reducerea taxelor etc, dar nici o strategie, nici o ideea despre cum va arăta viitorul.

Macroeconomistrii care nu au prevăzut criza nu mai vorbesc acum deloc, cred că nici nu prea mai au curajul să spună ceva căci nu pot gandi out of the box, probabil se pot gândi doar la cresterea economică continuă, iar criza le pare doar o febră sau un accident. Când regula a devenit criza ei ce să spună? Eventualm ca in orice religie, vor spune ”Doamne ajută!” (unde Doamne = statul cel hulit).
Nu stiu dacă le lipseste economiștilor, politologilor sau sociologilor nostri mai mult lectura, sau intelegerea vieții. Stiu sigur însă că dominantă este lipsa încrederii într-un viitor mai bun, una din elementele esentiale ale reflexului utopic. Utopia este o impertinență pentru că produce o ruptură cu ordinea prezentă, își imaginează viitorul în termenii progresului. Societatea de acum caută să aducă ameliorări la crize, să asiste social, să repare, sa facă mai suportabilă suferința, să reducă numărul celor cu probleme, dar a pierdut ideea progresului.

In 2006, un cunoscut genetician francez, Albert Jacquard, la implinirea vârstei de 81 de ani a publicat o carte, una din ultimele utopii moderne, Mon Utopie, în care proiectează o societate în care raporturile dintre oameni și drepturile lor sunt prioritățile absolute, necondiționate de altceva. A înnebunit bătrânul profesor pozitivist, sau a căutat să dea o speranță? Cred că a vrut să arate prin exemplul personal că trebuie să producem idei, să fim creativi, să mobilizăm energiile societății, să incităm fantezia și să provocăm inteligențele să depăsească barierele pesimismului social.

Am scris recent un articol despre stânga românească care în ultimii douăzeci de ani a fost timorată si nu a încercat să stimuleze si să mobilizeze. Stânga (dar de ce nu si dreapta!) ar trebui sa probeze că visul oamenilor de a trai mai bine este realizabil, că deși viața nu este un paradis fără de griji, fericirea este posibilă prin muncă și talent investit în acțiune. Cum să faci ceva pentru societate dacă nu stimulezi capacitatea oamenilor de a imagina o lume mai bună? Am pornit în acel articol de la un gând al lui Friedrich August von Hayek care spunea intr-un interviu de batrânete că, dupa o viata de polemică indreptata impotriva stangii, a constatat totuşi că îi invidiază pe economistii de stanga pentru un lucru: economistii de stanga sunt vizionari, isi permit sa imagineze, să proiecteze viitorul. Marele economist de dreapta spunea că dreapta e mai rationalistă, mai contabilă, mai inchistată si, de aceea, mai puţin atractivă.

Când politicianul de stânga sau de dreapta vorbeste doar despre dezastrul pe care il aduce Guvernul, despre criza care nu se va sfarsi decât daca el va veni la putere, moment în care îi va baga in pușcarie pe criminalii de la putere, realitatea este greu să se schimbe. E adevarat, publicul se va uita in campanie la meciul de wrestling dintre stânga și dreapta (regizat sau nu), iar dupa terminarea meciului se va duce cu gamela la usa guvernului sau primariei pentru a primi ceea ce i-a promis învingatorul. Raționalismul si stilul „managerialist” de împărtire a PIBului a distrus potențialul de influențare al politicii. La noi, s-a mers mult mai departe, satele si cartierele sărace sunt invadate în fiecare campanie electorală de camioane cu găleti, cu pungi de alimente sau cine stie ce alte tâmpenii. Politica noastră spune franc: pentru votul tau iti dau o bere si patru mici, sau un litru de ulei si un kil de zahar. Atât, să nu vii mai încolo să-mi pretinzi cine știe ce, cetațene, am plătit prețul votului înainte, ca la bordel!

Realismul politic al stangii și dreptei îngustează câmpul de posibilităţi, ciuntește realitatea si handicapează politica. Sigur, oamenilor trebuie sa le spunem adevărul, dar o viziune catastrofică, un mesaj de ură și răzbunare, un ton agonistic, nu vor putea niciodată să mobilizeze decât o mica parte din populatie.


Am primit, la aceste idei, destul de putine reacții de la prietenii sau inamicii mei politicieni, semn că nu-i interesează, nu înțeleg sau nu au organ pentru asta.
Recent, unul dintre dramaturgii si poeții mei preferați, Matei Vișniec, făcea o observatie tulburătoare: copiii nostri se joacă cu niste jucării standardizate, cea mai mare parte a lor fiind făcute in China și asta arată, spune bucovineanul nostru exilat la Paris, că o societate care nu mai construieste jucării pentru copiii săi, este una deja colonizată.

Nu construim jucării pentru copii căci nu ne mai interesează viitorul, viitorul ni se intâmplă, poate cel mult să ne aducă premiul cel mare la Dan Diaconescu in Direct. Fără utopie se sufocă gandul și moare speranța. Romania este o țară fără jucări, fără vise și fără speranțe.

02 mai, 2010

Aș vrea să fiu lustrabil


Săptămana trecută un ziar din Capitala a făcut un panou de onoare a comunistilor lustrabili unde m-a trecut și pe mine. Nu am fost activist, nu am avut nici o functie politică înainte de 1989. A fost o eroare de documentare a unui journalist, a scris ca am fost superiorul lui Boc la UTC. Mă confundă cu altcineva, probabil, dar mai sigur că nu a fost o întâmplare. Situația este de un absurd total, ca în bancul acela cu Radio Erevan. Lui Ivan Bulovici nu i s-a dat o Volga, pentru ca era vorba de o bicicleta, si nu i s-a dat, i s-a furat. In schimb (aici apare bicicleta!) eu am fost primul in PSD care am militat, in 2006, pentru ca PSD să accepte un decont cu trecutul, inclusiv o lege a lustrație. A fost inceputul actiunii unora din partid de a ma lustra din PSD. Opera aproape finalizată în ultima vreme, cu largul meu concurs.

Astăzi lustratia se referă mai mult la stafii, pare mai mult un test psihologic al îndepartării de trecut. Încă peste 50% din populatie spune în sondaje că trăiam mai bine inainte de 1989. Dar societățile trebuie să primescă semnele schimbării de la elite, orice schimbare de mentalitate este un proces de durată în care gesturile semnificative ale elitelor împing lumea spre un nou orizont.

La un moment dat s-a discutat in 2008, a spus-o chiar Presedintele, ca votul uninominal absolvă pe cel ales de orice vină. Nu sunt de accord, am scris atunci că votul uninominal nu este o spălătorie politică. E adevarat, buzoianul Ghiveciu, cu multe dosare penale, l-a invins atunci pe Ministrul Justitiei in alegeri, dar nu trebuie sa acceptam aceasta aberatie. Nu o putem transforma în regulă. Votul, la noi, a devenit o problema de comert, in multe zone ale tării și dincolo de legitimitatea generica, nu are o intemeiere consistent datorită lipsei culturii politice combinate cu sărăcia. Cand pungile cu ulei si zahar sau berea la 2 litri sunt principalele argument chiar si in Capitala Romaniei, este clar că mai avem drum lung de parcurs.

Din cele patru modele de lustratie cunoscute in practica socială, după 20 de ani, nu cred că lustratia automată mai poate functiona. E si prea tarziu și nici nu cred că mai ajută la ceva. Ar fi cel mai bun mod de a ucide legea deoarece caracterul indiscriminant al legii ar constitui o pedeapsa colectiva ce incalca drepturile fundamentale ale omului (dreptul la opinie, dreptul de a nu fi discriminator fi fost bun acest model poate in 1990,, pe o periada scurta, am fi scapat de gerontocratia bolsevică. Insa specificarea incorecta a categoriilor lustrabile face legea inoperabila sau ii limiteaza aplicabilitatea, iar cei de la Curtea Constitutionala ar gasi rapid motive de a o arunca la cos pentru inca o perioadă.

Dar legea este necesara ca forma de reconciliere si de transparență. Sau ca un act de recunoastere a trecutului , cum a fost in Ungaria, de exemplu. Poate ca o Curte de Lustratie care sa analizeze cazurile si vinovatiile ar fi putut sa aducă ceva in cautarea noastră de a scapa de reziduurile trectului pentru a putea sa ne concentram doar la viitor.

De aceea, o uniformizare nu face decat să mărească și mai mult ceața și confuzia. Pledez de aceea pentru o solutie care să permit judecarea cazurilor, nu o uniformizare care îi ascunde pe marii ticalosi sau tortionari și distruge viețile unor oameni.

Noi vom rămâne legați de trecut dacă nu vom condamna sincer ceea ce a u fost acte criminale in communism, daca nu vom clarifica vinovațiile, dacă nu vom afla cine a tras la revolutie sau nu vom fixa cine a maltratat democratia in Piata Universitatii.

Acum, văzând cum umblă unii cu ciocanul lustrației prin târg, dacă aș avea posibilitatea să aleg pentru trecut, aș alege să fiu lustrabil, măcar ca să-l fi cunoscut pe cel mai bun prieten al meu de astazi, cu 15 ani mai devreme. Este unul din cei mai vrednici barbati ai Romaniei și dacă, student de media 10 fiind, a fost ales de studenti ca și șef al lor, aceasta a fost o confirmare a valorii. O valoare pe care probat-o peste tot, în afaceri sau funcții publice, în douăzeci de ani după. Alături de el, am vreo douăzeci , treizeci de prieteni profeșionisti de o rară calitate in medicină, inginerie sau alte științe, vârfuri în domeniile lor, pe care îmi pare rău că nu am reușit să-i convingem să facă politică. După legea asta idioată au fost șefi la studenti sau la UTC, deci sunt lustrabili. S-au lustrat singuri, nu vor să se amestece cu golanii din politică. Niciodată vreunul dintre ei nu mi-a reproșat că eu, prietenul lor, în bătălia cu bolșevicii din PSD, militam pentru lustrație. Au înțeles principiul pentru că aveau conștiința nepătată, chiar dacă pentru ei ar fi fost o nedreaptă ștampilă. S-au desavărșit profesional și, fiind stapâni pe instrumentele lor, nu au cerut nimic politicii sau societății. Poate, doar normalitate.

Am fost de acord cu o lege datorită unui principiu, chiar dacă legea este idioată. Dacă era aplicată in 1990 am fi scăpat de epoca Iliescu. Acum însă aș vrea să fiu lustrabil. Să pot avea măcar bănuiala că nu sunt produsul acestor vremuri de rahat.