31 martie, 2010

ROMANIA - societate cu incredere limitată









Multe lucruri ne plăcea să le credem despre noi, românii, bucăti de identitate pozitivă, povesti si mituri despre stramosi si trecutul luminos in care s-a plamadit poporul si fiinta noastră culturală. Suntem suflete mari de ospitalieri, iubim strainii, suntem muncitori, suntem cinstitii istoriei si saraci pentru ca nu avem noroc ca alte neamuri. Am rămas să păzim crestinătatea europeană, am fost singuri impotriva tuturor, ne-am iubit neamul si țara dintotdeauna. Istoria învățată la școală ne-a consolidat aceste povesti identitare, fiecare popor procedând la fel in aproape doua secole de constructie a națiunilor și a statelor-națiune.

Si noi am trecut prin acestă fază, iar perioada comunistă chiar a accentuat mult acest proces. In euforia construcției omului nou și megalomania lui Ceausescu, mulți români au crezut că suntem o natiune mare și o țară cu viitor de aur. Succesele sportivilor de la Olimpiade, unde ne plasam, de regula, in primele zece natiuni, îmi conferea mie, personal, in adolescenta, sentimentul că această țară este una din națiunile cu un potential care nu se poate valorifica doar datorita dictaturii. După revoluție, eu și alții din generația mea, am descoperit că tocmai dictatura reusea să ne dea senzatia sau chiar să adune resursele in asa fel încât să fim undeva la inceputul clasamentelor modiale, in unele domenii. Si nu era doar propaganda care crea aceasta senzatie, era vorba si de o atitudine fata de Ceausescu si Romania cultivată in Occident privind rezistenta noastra la presiunea Uniunii Sovietice, dar succesele sportive si chiar culturale se datorau organizarii la scara de masa a unor tipuri de activitati.

Exceptionalitatea românească era un sentiment destul de răspândit în populație, păcat că nu avem sondaje din acea vreme pentru a putea face comparații și dinamici. Cert este că după 1990 și ”prefacerile” care au urmat (ca să folosesc un termen deja consacrat de propaganda comunistă) Romania si-a pierdut din încredere, iar romanii din optimismul debordant.

Astazi după douăzeci de ani de destin second hand Romania pare devastată de neîncredere. Milioane de oameni au parasit Romania si suportă tragedia migratiei. Mulți nu se vor mai intoarce niciodată, mulți deja formează o majoritate care votează radical diferit decât cei din țară. După castigarea alegerilor de către Traian Băsescu, romanii dinăuntru nu au privit cu ochi buni diaspora care a votat masiv pentru presedinte, multi propunând să le luam dreptul la vot pentru că nu ”manâncă salam cu soia”, cum s-ar fi spus dacă eram imediat după revoluție.

Sărăcia instaurată rapid si diferentierea socială care a inceput să apară nu puteau decît să producă o serie de efecte negative. Cei care au pierdut competitia încep să-și explice rămânerea în urmă prin faptul că acei care au reusit au facut-o prin coruptie, relatii sau noroc.(peste 80% dintre romani credeau asta anul trecut, când am făcut un sondaj pe acestă temă).

Isi pierd increderea in instituții chiar dacă asteaptă încă statul care să vină să-i salveze. Dar in primul rând își pierd increderea in ceilalți oameni. Neîncrederea devine o adevarată ciumă emotională, provocând, în fond, un fel de desocialializare. Românii se repliază nevrotic spre familie, fenomen minunat privit din punct de vedere moral, sociologic insemnând insemnând un indicator de enclavizare si neparticipare socială. Ceilalti devin ”infernul”, cum spunea Sartre, un semen la prima intalnire beneficiind de o incredere de doar 6%, 66% dintre noi suspicionându-i pe ceilalti că vor doar sa profite de pe urma noastră. In conditiile în care nici relatia de vecinatate nu trece un sfert din populatie ca incredere, altădată criteriu de organizare si solidaritate comunitară si socială, la fel de important ca si rudenia si legatura de sânge, este clar că egoismul se accentuează, iar neicrederea nu poate produce decât tot neincredere. Neincredrea se apropie încet, încet de intoleranță și mai ales de greutatea asocierii pentru actiune comună. Sindicatele si-au pierdut credibilitatea iar organizatiile nonguvernamentalr nu mai sunt ce au fost în anii 90. Oamenii si-au pierdut și încrederea în sine și asta face să se apere izolându-se de ceilalți. Politicienii au făcut tot ce au făcut ca să separe oamenii după cat mai multe criterii, inafara celor mostenite: două sau mai multe Romanii, poporul si ceilalți, nesimtiții si victimele inocente ale nesimțiților, desteptii oraselor ce voteaza cu democratie si prosti ce votează cu neo si cripto etc.

Parcă am pârjolit grînile și am otrâvit fântânile in fața unui inamic care nu mai venea, dar noi eram pregatiți de luptă. Ca și în evul mediu acesta tehnică de autodistrugere este absolut ineficientă. N-o sa inteleg niciodata de ce sa otravesti fântanile cand erau râuri nepoluate din care dusmanii puteau bea apă și nici nici de ce sa ardem holdele pentru ca oricum dusmanii nu erau aici ca să secere, să uște graul si apoi sa-l faca paine sau clatite, ar fi insemnat să se mute la noi. Un razboi româno-român a inceput să se dezvolte tacit, cu izbugniri in campanii electorale sau în conflicte.

Analizând rezultatele acestui studiu am inceput să caut pe internet ceva comparații, alte studii sociologice, pentru ca să văd unde ne plasăm. Nu am ajuns prea departe pentru ca am dat, intamplator, de un document despre care tot auzisem dar nu l-am vazut niciodată in manualele de istorie. Imaginea servetelului celebru prin care, la Ialta, Stalin si Churchill au împărțit lumea noastră. Am rămas șocat și am oprit orice căutare.





Am sentimentul puternic că acesta este actul de nastere pentru noua Românie, cea de acum. Destinul unei părți importante din natiunile civilizate ale lumii tranșate pe colțuri de mese. România increderii limitate este copilul născut din acel viol. Putem să ne uităm in graficele analizei IRES ca intr-o oglindă. Suspiciunea și neincrederea, lipsa solidarității cu celălalt dau imaginea unei populatii, nu a unei națiuni. O colectie de indivizi singuri, speriați de viitor, incapabili să se identifice cu proiecte comune, incapabili să se gandească la viitor fără a scoate cuțitul, incapabili să viseze la viață normală.


cititi sondajul IRES: BAROMETRUL INCREDERII ROMANILOR
pe www.ires.com.ro

28 martie, 2010

Salutări din Transilvania

Compunere fara Cătălin Voicu


Când veneau sărbătorile de Paste, in copilărie, eram paralizat de frica de a nu lipsi de acasă in clipa cea unică în care trece ingerul pe la noi pentru a binecuvânta ramurile verzi de la streaşină. Ce o să fac dacă mă voi face mare, imi spuneam, o să cresc si voi pleca in armată. Va putea veni ocolo, prin sărma ghimpată îngerul cel fragil care aduce primavara si linisteste sufletele. Va şti el cum să păcălească gărzile, va putea să scape de ochiul vigilent al sergentilor, mă gândeam eu când incepea să miroase a primăvară.

La Lipova nu-mi mai aduc aminte cum s-a intamplat minunea venirii razei de lumină stiu doar că sergentul major Hărăbor, de pâmânt din Suraia , judetul Vrancea, mi-a arestat volumul de versuri "Proprietarul de poduri" - pentruca nu era voie cu carti si mai ales cu jurnale. L-am meditat apoi la romană ca să-şi ia bacalaureatul, ce păcat că Dinescu incă nu era incă ân manuale.

Poate de la acel eveniment am ramas cu un obicei ciudat. Când se arată primăvara cu greu, după ierni înfiorător de albe şi copleşitor de lungi, mi se face dor de poeţii ardeleni. Primavara mi-e dor de ardeleni nu pentru că ei scriu cel mai bine despre primăvară. Niciodată poeţii nu ne ajută să înţelegem anotimpurile sau viaţa, ei mai mult ne zăpăcesc, schimbă vorba, se conversează cu Dumnezeu.

De poetii moldoveni (Nimigean, Alui Gheorghe, Corbu, Sava, Visniec, Ursachi, Danilov)imi este dor toamna iar de Nichita Stanescu si alti sudisti (Iaru, Cosovei cel tanar,Dinescu, Carolina Ilica, Cartarescu, Constantin Preda si multi altii) ma indragostesc iarna. Vara nu este loc pentru poezie din cauza spoarelui care dogoreste pielea femeilor si le inalta până la nivelul ochilor nostri plecati spre inlăuntru.

Primăvara, întâi mi-e dor de Traian Furnea pentru că el s-a stins şi nu-i pot uita poezia despre fata de la ţară care nu poate fugi de la oras pentru că i se încurcă părul printre blocuri. Mi-l aduc aminte ce se bucura pentru că că Dumnezeu i-a lăsat pe toţi poetii cu acelaşi număr la pantofi.

Pe Nicolae Baciut l-am cunoscut demult, când tata a vrut să ma fac ofiţer iar el era soldat pe Calea Armatei Rosii, din Bistrita si ca şi atunci, îi multumeste lui Dumnezeu că nu s-a născut in altă limbă.

De Ioan ES. Pop mi-e dor mai ales pentru că nu am avut noroc să-l intâlnesc, as fi
vrut să beau cu el o pălincă bună de la tata, deşi amandoi suntem pierduţi prin Bucurestiul fără iesire si sigur a trecut pe la mine prin comună când a luat trenul, zis „Fantoma”, în drumul lui spre Bucuresti. Ele a spus într-o zi că Poezia seamănă într-un fel cu Dumnezeu, adică nu progresează.

De Ion Muresan mi-e dor când mă plimb prin Cluj si văd că Pescarul nu mai este iar Arizona si Croco s-au predat şi ele. Noroc că Muri are totuşi mare încredere in Dumnezeu , iar Dumnezeu, în marea lui bunătate, imediat face cu degetul o gaură în peretele Raiului / şi îi invită pe alcoolici să privească.

Mi-e dor si de Adrian Suciu, minerul, ajuns acum vedetă prin Bucuresti, care intr-o zi şi-a întâlnit dumnezeul lui, stătea pe bordura-ntre blocuri
si mirosea a cîine ud purtat, pe sub haina, la piept.

Pe Ioan Alexandru, marele poet crestin, l-am văzut ultima oară intr-o gară, dar nu cea care duce spre vămile vazduhului, ne-a spus plecând: Multul omului nu-i în afarã/ Cerul lãuntric sã-l dobândim ca tarã/ Cât un potir bisericuta strâmtã/ Cu cerurile turlele cuvântã/ Mânuta pruncului si a muierii/ Se-ngânã-n a Ta cu-a-nvierii/ Unul cu altul stingere de sine/ Pânã sã trecem vãmile cu bine”

Mi-e dor si de Ioan Pintea, prietenul copilăriei mele, cel care şi-a facut viaţa ofrandă lui Dunezeu şi vorbeste de dimineaţa cu EL, când se întrupează în lumina albă a florilor cireşilor din grădina casei sale parohiale de la Chintelnic.

Uneori ma vizitează Luca Onul a trecut dincolo la prietenul lui (Si era o toamna-n care, Cand eram mai derbedeu/ Turnam cerul in pahare/ Band la cot cu Dumnezeu) .

Mi-e dor şi de tata, care stă deasupra satului pe deal, il invită pe Domnul la o pipă si, din vorbă în vorbă, îl sfătuieşte să-şi concedieze functionarii din biserici si catedrale şi să-i aducă o mitralieră lui Horia, pentru ca să vadă cu se gaureste hlamida neagră a Evului Mediu.


Azi, venind cu avionul de la Bucureşti, am citit o poezie a Anei Blandiana, ardeleancă şi ea, care m-a facut să-mi fie dor de aceşti prieteni ai mei . Scrie poeta despre adolescentii care trec pe role şi nu prea înţeleg cum trece viaţa, iar la final: În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei / Și învață să meargă pe role / Ca să îi poată salva.


In Transilvania poetilor, Domnul nu este nici român , nici ungur, nici neamţ, nu face politici multiculturale, nici nu vine pe rând, la Pastele ungurilor sau cele ale românilor. In Transilvania, poeţii îl conving pe Dumnezeu să stea mereu pe aici, să facă tot felul de chestii nedumnezeiesti, ca lebedele de pe lacul Gilău , care uită să mai plece în ţările calde. Il tin de vorbă şi el, in marea lui bunătate – cum zice Muri, le ţine lor, poetilor de urât şi aşa o să-l avem si noi de Paste mai aproape.



Hristos a inviat! Boldog Husveti Ünnepeket! Frohe Ostern!


PS. Dedic acest text cu caracter profund evazionist, influenţe livreşti excesive si misticism discret, tuturor celor care s-au săturat de subiectul Catalin Voicu si, cu toate astea, au incă curajul de a naviga, citi, privi la televizor.

26 martie, 2010

Ne trebuie, totuşi, un om





Scandalul Voicu ne aduce o altă faţă a ipocriziei exemplare din viaţa noastră politică. Ce oroare, ce mlastină, ce reţea, inimaginabil, incredibil, nu se poate aşa ceva, nimeni n-a crezut ... Aceste cuvinte spuse de politicieni sau jurnalistii nostri barosani de la Bucuresti sunt mostre ale unei prefacătorii istorice pentru că toată lumea a ştiut, toata lume stie că nu este vorba doar de Voicu, mai sunt si alte retele si ca Voicu a fost unealta unor politiceni care au facut doar greaşeala că au vrut să-l ridice foarte sus , si au pus astfel reflectoarele pe el iar el si-a dat drumul la gură si a început să depene visul mafiot. Visul lor, nu doar visul lui. Si toată lumea ştie că uciderea dosarelor este un sport naţional, uneori pentru mari politicieni ai nostrii, „greii partidelor”, greutatea lor se măspoară tocmai in cantitatea de dosare ucise. Este unul din criteriile de forţă politică, unul din indicatorii forţei şi motivul principal al adulaţiei celor din partid. Uciderea dosarelor a devenit parte importantă a politicii, iar batalia pentru interne este marea miza a politicii românesti. Nimic altceva nu este mai dorit, nimic altceva nu este mai important decît să te plasezi la începutul traseului de dosar, controlul poliţistului (adică sinteza de caine si curva, cum zicea Voicu) fiind mult mai important decât toţi care urmează pe traseul juridic.

Acesta este mecanismul principal de control social, aici se dă bătălia pentru ca ţara să nu se dezvolte, să nu treacă la altă etapă, să nu se deschidă adevărata competiţie socială. Este locul unde se blochează voința de schimbare si unde se naşte pesimismul social. Lipsa evidentă a dreptăţii într-o societate produce cea mai puternică apatie, cea mai mare delasare, ideea de a pleca în lume cît vezi cu ochii, indiferent de suferinţe.

Sistemul gândit de marii combinatori a realizat cu precizie această blocare a speranţei că s-ar poate face dreptate şi fiecare om ar putea reuşi in mica lui afacere sau in revolta lui impotricva actualei stări de lucruri. Ca sociolog, am realizat mii de interviuri cu echipele mele şi ceea ce traspare din toate acestea este deznădejdea: nu ti se face dreptate dacă nu ai bani, nici nu are rost să incerci să faci o afacere in orasul nostru dacă nu ai pe cineva care să te protejeze. Marii combinatori au construit reţele transpartinice care au ţinut energia celor mulţi in capsula pesimismului si apatiei, beneficiind de resurse si libertaţi doar ei si găştile lor. Au monopolizat comunităţile, prima schimbare după alegeri fiind cea a şefului politiei, si-au pus rudele si apropiatii in functii. Doar in tara noastră soferii au devenit prefecti si parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere. In ceaţa de după revoluţie, marii combinatori au prins repede şpilul: plebea trebuie lovită peste bot, trebuie arătat că nu trebuie să pretindă prea mult de la viaţă sau de la politică. A fost de fapt mecanismul pus in practică de bolşevici: blochezi mecanismele de mobilitate socială , arăţi că justiţie este a celor care au câştigat bătălia, nu dai nici o clipă senzaţia că lumea este deschisă.

L-am urmărit pe unul din liderii care condus Romania cei mai multi ani până acum cum ura cu tărie orice propunere de a se vota şi cât de fericit era când putea să spună verbul a desemna. Cutare a fost desemnat să ocupe functia X, cutărică este numit in funcţia Y. In plus, folosire expresiei impersonale: se cere, se doreste, nu se doreşte ... era cea mai frecventă modalitate de a dezumaniza procesele, fiincă, nu-i aşa, nu te poţi pune cu forţele istoriei.

Uitati-vă la nefericitul de Voicu, nimeni nu-l cunoaşte, a fost consilierul nimănui, promovarea lui politică a fost o intâmpare cosmică sau o idee nefericită a neantului. Marii combinatori se ascund acum, au luat culoarea peisajului, nu-i mai vezi pe la televiziuni surâzând sarcastic, ca atunci când victoria le părea sigură. Sistemul nu are feţe, nu are nici măcar măşti, este acum total depersonalizat, s-a dematerializat total.

Văzând acest spectacol grotesc, cred tot mai mult că este, totusi, nevoie de un om. Comunist sau necomunist, bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie, contează mai puţin. Primul politician care va avea sentimentul predestinării sale va putea schimba decisiv această ţară tristă. Este vorba de sentimentul care te face să uiţi de poftele tale pentru a îndeplini o misiune, îţi lasi familia plină de pofte sau partidul căutător de funcţii şi bani din buget şi te dedici progresului unei societăţi. Dar nu un progres simulat, superficial, bun de arătat în campanie, ci unul esenţial, de profunzime. Un politician care va avea curajul să viseze la schimbarea la faţă a României, cum spunea Cioran în tinereţe, cred că va găsi încă zece bărbaţi care să i se alăture. O idee serioasă privind modernizarea României va găsi baionetele necesare, problema este că omul acela trebuie să creadă în ea, cu putere şi cu sacrificiu.

Nu ştiu dacă omul acela există, de câteva ori am crezut că l-am întîlnit, de alte ori am rămas trist cu gîndul că mi s-a părut. Un om şi un proiect ne-ar putea face ceva să ieşim din pesimismul social.


Deocamdată, observăm că nici măcar bandiţii nu sunt demni, nu au curaj, se internează in spitale, cheamă popii să le descânte, fac scut uman din copii sau părinţi. Nici macar o execuţie reuşită n-o să vedem vreodată în ţara asta pentru că condamnatul ar putea muri de spaimă la vederea călăului.



textul apare in Q MAGAZINE

21 martie, 2010

Muncă şi români.

Un sondaj plictisitor despre tractoare si chinezi

Editorial pentru VOX PUBLICA.RO



Nu am folosit o sintagmă clasica în titlu, de genul, munca la români, pentrucă munca este pentru tractoare si chinezi, spunem noi adesea. Alteori spunem: fac orice, daca nu degenerează în munca. Mircea, fa-te ca lucrezi sau Noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne plătesc. Muncă inseamnă viata, dar nici lenea nu a ucis încă pe nimeni. Este greu să găsim un subiect mai bun de glume la români decât munca.
Sigur, este un subiect din categoria haz de necaz, pentru că munca nu este subiect plăcut pentru noi. Am inventat dihotomia dintre a munci si a face bani. Cine munceşte nu are timp să facă bani. Povestile filosofice persane sunt nimic pe lângă infinita noastră rezervă de glume legate de muncă.
Recent, a tinut prima pagină, doar cateva zile, subiectul mortii unei tinere la Bucuresti, de extenuare, spun unii, evident nu angajatorii. A mai murit acum vreo trei ani o fata la o multinationala (ambele morti sunt in curtea unor angajatori straini) iar in ultimii 2 ani peste 300 de oameni au murit in accidente de muncă. Totul a durat putin, societatea isi urmeaza cursul politicienii din opoziţie au făcut un pic de campanie, cei de la putere s-au apărat cum au putut si, rapid, toată lumea a uitat subiectul.
Nu s-au intrebat nici analiştii, dar nici guvernantii , despre amploarea fenomenului muncii peste program si nici cel al nerespectării clauzelor contractuale de către angajator. Să nu mai vorbim de munca la negru, aspect care ar trebui sa fie la ordinea zilei mai ales pentru cei de stanga.

Văzând asta unul din tinerii mei colaboratori mi-a propus să facem un studiu ştiinţific pentru a vedea cât de extins este fenomenul munncii peste program si, in general, ce mai cred românii despre muncă. Nu ne aşteptam să intereseze prea mult autorităţile, aşa ca l-am finanţat noi, să spunem din curiozitate ştiinţifică.
Nu am avut mari surprize, dar rezultatele nu sunt bune pentru a ne face să dormim liniştiţi. Studiul ne arată că tot mai mulţi români lucrează ore suplimentare, dar reacţiile si percepţiile lor sunt încă destul de naive, caracteristice pentru o societate in care cultura muncii este încă intr-o forma primitiv dezvoltata.
In aproape o treime din locurile de munca activitatea nu este normată in nici un fel, iar procente zdrobitoare dovedesc ca oamenii sunt mulţumiţi de program , 85%) si 59% sunt mulţumiţi de salariu. Deşi consideră că locul de muncă este solicitant, doar 15% caută un loc de muncă. Interesanţi sunt şomerii si casnicele, doar vreo treizeci si ceva la sută dintre ei caută un loc de munca, restul nu ştiu ce au în plan. Deşi 59% dintre romani observă pe propria piele ca legislaţia muncii din România nu protejează angajatul, si 76% cred ca legislaţia muncii nu se respecta în ţara noastră, ei nu vor nici o schimbare, putini s-ar revolta, putini ar face reclamaţii sau ar căuta o ameliorare a situaţiei.

Sa nu mai luam în calcul lipsa de mândrie: 76% ar accepta un loc de munca sub pregătire lor, 75% un loc de muncă în care se fac ore suplimentare, 56% sută ar accepta si un salariu mic, sub aşteptări . Deşi 63% din angajaţi au avut in ultimele 12 luni un cunoscut care a pierdut locul de muncă, doar 41% din romani sunt îngrijoraţi pentru locul lor de munca, oamenii fiind, în general, mulţumiţi.

Lipsa de mândrie a a angajaţilor din România este explicabilă şi prin lipsa unui angajament real din partea sindicatelor pentru programe de solidaritate cu angajaţii. In timp ce Franţa a fost paralizată câteva luni de grevele privind primul contract de muncă, in România se conturează tot mai mult o masa de manevră imensă care nu este capabila s-şi reprezinte situaţia de dominare şi să reacţioneze. Sindicatele se luptă doar câteodată, pentru salarii, iar politicienii îşi aduc aminte doar in campanie de aceste subiecte.
Am văzut şi în acest studiu, în ţara lui Dorel, despre muncă vorbim cu lejeritate ca si cum nu ar fi vorba despre propria nostră viaţă. Munca înnobilează, spuneau comuniştii, dar romanii le-ar răspuns corect ideologic: dar noi nu avem nevoie de nobili.
Suntem in prezenţa unei conştiinţe sociale încă premoderne, unde timpul nu costă bani şi munca nu este valorizată ca fiind sursa cea mai importantă, pentru cei mulţi, sursă pentru succes şi prestigiu. Câştigurile la Loteria română hrănesc visul de a scăpa de muncă: nu o sa mai muncesc niciodată, a spus acum câţiva ani un câştigător la loterie din Tulcea.
La facultate, îmi aduc aminte despre primul deceniu de după revoluţie, nu aveam pe nimeni să-şi dorească să predea un curs de sociologia muncii si, de regulă, apelam la jurişti care vorbeau mai mult de dreptul muncii şi nu despre fenomenul social ca atare.
Fascinanta lume a lui Dorel este un teritoriu în care râdem cu pofta, dar cu tot mai accentuată amărăciune. In alte culturi, publicitatea creează semnificaţii in cadre specifice ale consumului, atunci când imaginează diferite situaţii. Acolo se proiectează mirajul, evaziunea, chiar si parodia. La noi, însă, mergem in alta direcţie, una din producţiile publicitare de cel mai mare impact , serialul publicitar la cognacul Unirea (genială, trebuie să recunoaştem) ia in tărbacă tocmai munca, adică tocmai cultura muncii şi regulile ei.
Nu vreau să spun că nu se munceşte în România. Se munceşte, probabil, tot mai greu , dar şi ineficient. Dezorganizat, fără raţiune, fără tragere de inimă, cu un management al procesului care dă o productivitate mică.

România care munceşte este un teritoriu tot mai trist. Oamenii fără apărare acceptă tot mai multe servituţi. Nu mai visează la ceva mai bine, se mulţumesc cu puţin, spun că totul li se pare bine si frumos la locul de munca pâna îl pierd, deşi peste jumătate nu vad nici o posibilitate de angajare. Aici nu mai este vorba doar de o cultură a muncii, cum am scris mai sus, împrumutând vocea sociologului, poate. Este vorba de ceva mai grav. Începem sa devenim tot mai sclavi, ne pierdem independenţa de a alege şi de a dispune liberi de forţa si energia noastră. Vom munci tot mai greu, tot mai mult şi pe bani tot mai puţini dacă nu băgăm de seamă că munca este mai importantă decât credem noi acum şi că de la legislaţia muncii si până la şcolarizare, de la o justă ierahizare a profesiilor la o strategie de reprofesionalizare a României , sunt zone întregi de social faţă de care suntem iraţionali şi orbi. Ca de la politicieni, la absolvenţii de clasa a VIII, suntem un popor care nu ia munca în serios, o consideră poate neimportantă si de aceea este un teritoriu lăsat chinezilor si tractoarelor.

Pedeapsa pentru cei care nu iau munca in serios să fie oare trimiterea lor in sclavie?


NB. Rezultatele studiului lansat astăzi se pot vedea la adresa www.ires.com.ro

16 martie, 2010

Duster de Romania

Tăranul dacă se duce la oras, tot tarani caută, spunea Marin Preda la inceputul unui roman. Am fos la Geneva la Salonul auto, cel mai tare din lume, adica cel mai selectiv, mai elitist si am cautat standul Dacia. De fapt, mai ales pentru asta m-am dus. Am vrut să vad Romania acolo si nu m-am dus linistit. Am mers cu inima stransă, cu emoție, cu oarecare spaima de penibil. Am văzut de multe ori prezenta Romaniei la tîrguri si de cele mai multe ori mi-a părut slaba, timorata, jenantă si improvizată. Acum nu era vorba de vinuri, de agricultura sau de rulmenti, lucruri mai usor de aratat de catre noi. Este vorba de industria automobilului, aflata in vârful dezvoltarii tehnologice si in varful luxului, acolo unde companiile si chiar tările investesc cel mai mult. Taximetristul care ma duce sapre salon imi vorbeste despre Mercedes si lansarile de protopuri pentru masinile japoneze si caut sa-l intreb despre criza. Nici o criză,spune el, la insitentele pritenului meu, Ovidiu, poate in Grecia. Mă mir că nu zice de Romania, gandesc eu fără voce, si cobor intr-un furnicar de nedescris. Cum o sa găsesc standul Dacia, probabil e undeva la margine?
Nu fac decat zece metri, pe platoul de la etajul I, cel cu Ferrari, Lamborghini, Maybach etc și văd deja un sector spatios cu o inscriptie mare: DUSTER. Nu-mi vine să cred, nu ma apropii imediat, dau o tură pe langă stand, fac fotografii si mă uit cu coada ochiului peste multime. Oare este cineva la standul nostru? Ma apropii cu grija, ca si cum as deschide hartia creponata de pe un cadou: la standul Dacia este plin. Incerc să fac fotografii, dar este greu și să privesc de aprope primul SUV adevarat produs in Europa de Est pentru ca este plin de oameni. Mă uit la hainele lor, nu sunt bogații lumii dar sunt foarte multi oameni tineri. Intra in masină, citesc pliante, se uita la detalii, cer sa vadă motorul. Standul este perfect organizat: automate de informatii, motoare demonstrative care functionează, proiectii, mici obiecte promotionale date gratis (singurul stand generos).
Ma rătăcesc de prietenii mei, specialistii in auto, pentru ca să pot sa rămân mai mult la standul nostru. Un grup de francezi se uita peste tot, sunt specialisti de la un service, iar unul spune ”pas mal, interessant”. Niște tineri studenți de la auto sunt acolo cu profesorul lor și iși iau notite langa un motor demonstrativ. Intru in vorba cu un grup de elvetieni si unul imi spune ca e interesanta masina ”se vede ca este făcută de francezi„ nu ma las si il provoc la un pariu: e făcută in Romania, de către români. Nu mă cred si cand aud asta de la o frantuzoaica imbracata in alb ca o assistenta medicala dau din cap si mă felicită. Le spun ca o sa transmit felictarile unui tip Stroie, de la Pitesti. Îl aud pe un vizitator intreband daca e adevarat ca pretul e 10.000 de euro si cat trebuie sa astepti pentru a fi livrata. Prietenul lui se intoarce si intreaba daca e adevarat ca are EURO 5 si cand i se confirma, da din cap si pleaca bombanind: Arrogants, ces roumaines.

Mai stau ceva si plec sa vad alte standuri. Imi planific să ma intorc si revin peste mai bine de o ora. Fac din nou fotografii, desi greu găsesc un cadru curat, fara vizitatori. Observ că avem fetele cele mai frumoase, singurele echipate in alb, si nu in tinute office, fără nici un farmec, ca la alte standuri. Foarte multă lume, pensionari, studenti, proaspăt casatoriti. Un fermier din Alpi cere sa plece acasă cu un model aflat la expozitie.

Nu imi iese din cap formula cu aroganța româneasca, spusa de acel francez. Incepe să-mi placă.
Poate este o formulă aroganta, dar aroganta nu cred că este așa de negativă cum e descrisă în dictionare. E si o forma de autorespect, de angajament si luptă. Dacă nu ar fi fost francezii la Pitesti am fi avut curajul de a face un SUV când noua nu ne mai iese nimic? Nu mai facem nici măcar roabe, importam totul. In scurt timp vom importa si căruțe dacă vom avea de unde.
Ma gandesc cine a lansat conceptul de aroganta in politica noastra, evident, ca termen negativ si imi dau seama că este vechiul meu prieten, un fost presedinte al Romaniei. Săraci si cinstiti, linistiti, in banca noastră, fatalisti. Acesta este proiectul nostru pentru acesta schimbare de lume in care fiecare țară își caută locul?

Plec multumit de la salonul auto, am văzut o Românie arogantă, una pe care o vedem foarte rar. O tara care a riscat si a câstigat, cel putin in ceea ce priveste SUV ul nostru trimis sa se bată cu produsele imaginatiei marilor designeri occidentali. Dincolo de premierele marilor mărci, dincolo de performantele lor, Dusterul nostru a primit drept de cetatenie in salonul SUV urilor si este un lucru foarte bun. In fond, haideti să ne punem o intrebare : câte tări au produs un SUV in ultimii ani? Foarte putine, iar Romania face parte din acesta listă scurtă. Una din putinele liste cu recorduri pozitive pe care ne aflam. Lista scurta mai importanta decat prezenta in Cartea Recordurilor cu cel mai lung carnat, torturile sau mosii lui Oprescu, mamaligile imense sau cununile de ceapă.

Dar cum suntem profesionisti ai nimicului teleambalat, nimeni nu i-a invitat la vreo televiziune pe cei care au creat acesta masina. Ati vazut echipa de designeri? Pe cei de la montaj sau macar pe cei de la marketing?
E un semn bun, Duster de Romania este un succes daca nu este observat de noi insine si televiziunile noastre minunate, noua ne place urâtul, vulgarul, futilul.

Corespondenta din Geneva
pentru Ziua de Cluj



Foto











15 MARTIE. File din razboiul nostru de 1000 de ani cu ungurii

Acum vreo 35 de ani, de 15 martie, am făcut două descoperiri interesante pentru acea vârstă: că şi sângele ungurilor este tot roşu şi că ungurii sunt destul de solidari. Evenimentul a fost dat de o bătaie în care i-am tras vreo doi pumni în nas lui Laszlo (tot Vasile), cel care avea să-mi devina apoi prieten bun. Evident, pedagogul nostru maghiar, m-a bătut doar pe mine, deşi Loţi sărise la bataie. Nu mi-am scos niciodata certificat de patriot, deoarece, peste vreun an, pedagogul maghiar l-a bătut pe Loţi, după ce i-am strigat eu o înjurătură ungurească pe geam, imitându-l pe colegul meu de cameră.

Am cunoscut-o apoi pe Magda de care m-am îndrăgostit puţin, dar care mi-a tras odata o palmă, cu cel mai tare spirit milenarist de care sunt capabile unguroaicele. Rozalia era poetesă şi s-a îndrăgostit de mine, dar părinţii s-au mutat la Cluj şi ne-am pierdut, deşi cred mi-a fost dragă. Janos mi-a devenit prieten pentru că era la fel de încapaţânat ca mine, era tare mândru, iar la internat, când vroia vreunul mai mare să ne umileasca, săream la bătaie într-o frăţie anistorica şi, de regulă, ne ieşea.

Deşi pâna la 14 ani nu am schimbat vreo vorbă cu vreun ungur, crescut fiind într-un sat românesc de munte, i-am citit până la această vârstă pe Jokai Mor, Petoffi Sandor, Ady Endre, Méliusz József şi, mai ales, pe Joseph Atilla, unul din poeţii preferaţi ai tatălui meu, despre care tata îmi vorbea cu lacrimi în ochi.

În armată l-am învăţat pe Arpi din Harghita să “vorbeşte româneşte”, oricum armata era lungă iar eu mă pregateam să devin profesor. Nu stiu de ce am făcut-o pentru că pe la 18 ani, cititor de istorie pasionat, vroiam să scriu o istorie a suferinţelor noastre în Ardeal dar, probabil, am considerat că Arpi, săracul, din satul lui de munte nu avea cum să-i taie capul lui Mihai Viteazu acum vreo 400 der ani.

La facultate profesorii unguri mi-au dat doar note maxime, ceea ce nu au făcut şi cu colegii noştri unguri, dar am considerat că este problema lor internă. Aici pe colega mea de grupă, unguroaica care avea spasmofilie, doar eu o ajutam să-şi revină, colegii maghiari se speriau de criza ei şi ieşeau afară. E adevărat, am cunoscut şi niste vestale care se luptau să păstreze focul viu al spiritului maghiar, dar acest lucru nu ne deranja prea tare, pentru că echipa de fotbal pe pariu în care jucam, le lua în fiecare sâmbata câte 25 de lei de om (adica contravaloarea a 5 beri) echipei de unguri în care juca prietenul nostru Poly, echipă de pe strada AranyJanos.

M-am însurat cu o fată din Mureş, care a citit o perioadă Romania Mare, dar s-a lăsat de lectură când a început să scrie Vadim Tudor despre mine că sunt ungur, gabor sau ţigan blond unguresc.

Apoi am făcut sute de cercetări despre relaţiile interetnice, am avut studenţi maghiari, o grămadă, la Babes Bolyai, am petrecute multe vacanţe în Harghita şi Covasna, m-am ocupat în guvern de minorităţi şi de românii de pretutindeni, am negociat cu UDMR, ne-am certat cu UDMR, am jucat fotbal cu UDMR la nişte negocieri şi le-am dat vreo cinci goluri.

Am fost la Budapesta de câteva ori, m-au enervat colegii de la Bucureşti că nu înţeleg relaţiile cu ungurii din Ardeal, l-am condus pe Preşedintele Ungurariei prin România, m-au fluierat 300 de unguri când le-am spus, la Tuşnad, că autonomia din capul lor nu este chiar ceea ce se cultivă acum în Europa. Am vorbit din partea Guvernului României, cu drag, ungurilor care deschideau cu speranţă o universitate la Kolosvar, Universitatea Sapientia.

Am scris multe declaraţii oficiale şi mesaje ale unor personalităţi politice de 15 martie, am scris discursuri cu uşor parfum nationalist, am profilat lideri politici pentru orizontul de aşteptare al publicului din Ardeal. Am fost în tribună la meciuri de fotbal cu Ungaria, am urmărit ani de zile comunicarea Budapestei privind Transilvania. Am condus şi proiectat o campanie electorală axată pe ideea solidarităţii transetnice, în numele reconstruirii comunităţilor din Ardeal.

M-am emoţionat gesturile de omenie ale unor unguri, m-au enervat aberaţiile unor politicieni unguri, am condamnat antreprenoriatul etnic romanesc dar şi unguresc. Am condamnat şmecheriile unor politicieni din Bucureşti care fac afaceri cu oligarhia maghiară şi sacrifică interesele partidelor ardeleneşti.

Prin crâşmele ardeleneşti am cântat cântece în care apar şi ungurii lui Horty, nu în postura cea mai favorabilă, am cunoscut unguri care mi-au devenit prieteni imediat, am cunoscut mulţi intelectuali maghiari pentru care mi-am păstrat cel mai mare respect, am cunoscut şi tâmpiţi unguri pe care i-am uitat repede. Odată, in Mexic, am întâlnit nişte unguri, din Budapesta, şi ne-am bucurat atât de tare încât am tras un chef până spre dimineaţă, pentru că ne simţeam singuri într-o lume ostilă.

De vreo trezeci şi cinci de ani am trăit tot felul de lucruri şi sentimente în războiul de 1000 de ani cu ungurii. Fiecare a trăit în felul lui această parte de viaţă pe care o împărţim, unguri şi români.

Anul trecut am avut o revelaţie: drama uciderii lui Marian Cozma devenea un eveniment care leagă România de Ungaria mai mult decat şedinţele comune de guvern, la care nu se hotărăşte nimic, mai mult decât autostrada din visele ardelenilor, mai mult decât simpozioanele de multiculturalism. Spuneam atunci ne leagă, nu în sensul că ne înfrăţeşte, ci în sensul că pune în evidenţă graniţele unei lumi în care avem un destin comun.

Am descoperit lucrul care ne apropie cel mai mult, fără să fim fraţi: români şi unguri, suntem prizonierii unei lumi mici, pline de violenţă, corupţie şi barbarie. O lume unde speranţa moare în fiecare zi şi unde oamenii din Veszprem, Seghed, Nădlac, Deva şi Piteşti au ieşit cu lumânări în mâini, speriaţi. Nu ştiu câţi dintre ei auziseră înainte de Marian, handbalistul, sau înţelegeau ipocrizia bătăliei televiziunilor pentru audienţă, dar toţi au simţit că sunt singuri în faţa morţii, că statul care ar trebui să-i apere este doar o mascotă pe care conducătorii o folosesc pentru a merge la furat.

Când scriu aceste rânduri este deja 15 martie. E sărbătoarea lor, a ungurilor de pretutindeni. Ungurii din Transilvania se îmbracă frumos, se duc la biserică, fac parade de port popular, se gândesc la o viaţă mai bună, unii visează să se întoarcă copii lor plecaţi în Ungaria sau cine ştie pe unde prin Europa. Acestui vis al lor politicienii lor le-au dat numele de “autonomie”. Aşa sunt politicienii, ei dau nume ciudate viselor simple ale oamenilor. Dacă m-ar asculta, le-aş spune ca au autonomie deja, că şi românii, autonomia de a muri de foame, autonomia de a nu-şi putea termina studiile copiii lor dacă sunt de la ţară, autonomia de a fi la fel de săraci, autonomia de plânge, neauziţi, în limba maghiară.

Ca şi la noi, la români, şi politicienii lor se folosesc de asemenea sărbători ca să ia voturi de aceea spun tot felul de tâmpenii despre Trianon, despre românii cotropitori, după care fac afaceri cu politicienii de la Bucureşti, iar Trianonul nu le mai produce nici o durere pînă la urmatorul 15 martie.

Totuşi o parte din cei de pe care i-am cunoscut eu se vor imbrăca şi vor merge la biserică, se vor ruga, vor fi emoţionaţi la auzul unor discursuri, unii vor trage o pălincă la bufetul din sat şi vor fi certaţi de neveste (obligatoriu, tot în ungureşte). Pe ei, unii politicieni încearcă să-i convingă că nu au voie la această sărbătoare, că o trăiesc în clandestinitate. Politicienii maghiari mai cunoscuţi au dat deja declaraţii presei, declaraţii numai bune să-i facă pe români să se uite strâmb. Profesioniştii români ai vegherii contra pericolului maghiar sunt şi ei pregatiţi să apară la televizor şi să le interzică sărbătoarea.

Eu însă nu pot să mă întristez când cineva găseşte energia de a sarbători, chiar dacă este sărbătoarea ungurilor de pretudindeni. M-au invadat amintirile din razboiul meu cu ungurii si mă bucur sa le spun: La Multi Ani! Boldog Születésnapot! Să fiţi sănătoşi! Distracţie plăcută! Mindenütt élnek magyarok!

PS. Din 16 martie, orele 8.00, mai ales în zilele de lucru, ne întâlnim pe frontul războiului nostru de 1000 de ani.

08 martie, 2010

Manifest impotriva vorbirii despre femei

(Text pe care l-am scris la incitarea jurnalistei Codruta Simina, de la Citynews.ro, care mi-a lansat provocarea de a scrie pe o temă dată: Mă enervează să vorbim despre femei doar primăvara)


Mi-e frică să vorbesc despre femei noaptea pentru ca s-ar putea să mă ademenească în vis şi mă rătăcesc prin jungla lor de sentimente, emoţii , rochii şi tandreţe, iar dimineaţa să nu mai găseşti ieşirea. Nici ziua nu e bine să vorbeşti despre femei, căci cuvântul poate atrage realitatea şi te poti trezi îmbrăţişând un copac pe strada sau rugându-te la urma trecerii lor prin aer.

În general, poţi folosi cuvintele doar pentru a le tine pe ele captive ca într-o cuşcă, mai ales dupa ce au plecat de la tine. Dar ce spun eu, nu le poti ține captive în cuvinte, asta este doar una din iluziile noastre macho, dacă încerci, în primul moment când laşi cuvântul nesupravegheat, îl găuresc (cu unghiile lor lungi, probabil) şi pleacă, iar când revii, găseşti cuvântul gol, ca o crisalida părăsită de fluture.

Dar cel mai bine poţi folosi cuvintele pe post de sticluţe de parfum unde să închizi amintirea parfumului ei sau atigerea moale a pielii ei sau altceva, de exemplu, modul în care râd femeile , cu capul dat pe spate, de parcă şi-ar lua zborul spre ţările calde.


Mă enervează să vorbesc despre femei primăvara pentru că este o dovadă pentru duşmanii noştri că suntem un popor vegetal (saru’ mâna, Doamnă Ana Blandiana), nu pentru că nu ne revoltăm, asta nici nu e atât de grav, ci pentru semănăm cu nişte copaci care trăaiesc doar primăvara, în rest vegetează. Dacă vorbim doar primăvara despre femei este clar ca numai atunci ne urcă seva din pamânt spre crengi, iar dacă ele ar afla asta ne-ar părăsi sau ne-ar pune în insectar, cu fluturii care trăiesc doar câteva zile. Dacă ele s-ar prinde ca sunt vegetali cine ştie ce ar face, sunt capabile de orice, ar putea altoi pe trupul nostru rododendron sau mandragore.


Deci, prieteni, vă propun următoarele lucruri menite să elimine acest prost obicei de a ne trezi vorbind despre femei doar primăvara:

În general nu vorbiţi despre femeile prezentului, poate doar despre cele care s-au dus. Luaţi-le mai bune în braţe, ţineţi-le de mână, îmbrăţişaţi-le până simţiţi că nu o să vă mai puteţi dezlipi trupurile sau acoperiţi-le ochii cu frunze verzi pentru ca să nu găsească ieşirea din spaţiul vostru intim;

Lăsaţi-i pe poeţi să vorbească despre ele, ei, oricum, sunt rătăciţi şi nu o să mai revină vreodată pe pământul nostru afectat de încălzirea globală ireversibilă. Poeţii au trădat de mult, ele i-au păcălit ca sunt copii, ca să adoarmă cu capul pe sânul lor pietros, pe poeţi i-au pus să se transforme în prinţi când noi suntem plecaţi, iar apoi , scandalos, i-au transformat în cerşetori de iubire şi culegători de farmece trecătoare .


Nu faceţi imprudenţa să vorbiţi femeilor, mai ales primăvara. În fond ce o să le spuneţi voi, când orice cuvânt decolează de pe buzele lor spre voi este o declaraţie de dragoste, care te paralizează ca şi veninul şarpelui din Delta Nilului.


Dar, mai ales, nu va plângeţi de comportamentul lor sau de obiceiul lor de a pleca, din când în când  undeva departe, câteodată chiar după ce au făcut dragoste cu noi. Nu vă plângeti mai ales de faptul că, uneori, mai ales în nopţile fierbinţi, când le iubiţi, ele se comportă ca nişte regine, vă poruncesc ca unor sclavi numibieni pentru că ele sunt chiar zeiţe, care au ales să rămână alături de noi mai demult, când au descoperit că suntem tonţi, nătângi şi nu am avea cum să supravieţuim fără ele.


În general, nu spuneţi despre femei că nu ne iubesc destul, pentru că, sunt sigur, cu adevărat nefericiţi sunt doar cei care nu pot iubi.