31 decembrie, 2010

Ce să nu ne dorim pentru 2011

Un fel de urare



Suntem prea învățati să sperăm mereu la ceva. Să trăim mereu cu speranța chiar dacă, știm, speranța nu este o strategie. Speranța poate să fie un bun medicament pentru cei care nu-l așteaptă pe Moș Crăciun în fiecare zi. Speranța este bună pentru cei care visează la libertate, acolo unde ea este doar un vis. Pentru cei care rezistă dictaturilor, pentru cei care caută să-și păstreze demnitatea în condiții inumane. Pe scurt, speranța este o Fata Morgana care ar trebui să se arate doar celor care au un proiect, un vis, o utopie. Speranța este contraindicată leneșilor, ipocriților, învinșilor definitivi.

Deci, haideți să trecem în 2011 fără Speranță.

Prea mult așteptăm salvarea din partea altora. Să vină Constantinescu, Băsescu, Isărescu…. Iliescu, nu, el a venit ca o fatalitate. Ne-am uitat întotdeauna la cel pe care ni l-a scos sistemul în fața. Era ales cel mai bun pentru că era cel mai vizibil, era scos în față. Nu ne-am uitat niciodată în altă parte decât acolo unde era îndreptat arătătorul altora. Ce-ar fi dacă ne-am uita în altă parte, poate am descoperi oameni care sunt mereu acolo, în slujba comunităților, în școli, în spitale, în redacții, în fabrică? Oameni care înțeleg lumea, care lucrează cât pot ei pentru ca să ieșim din acest hău istoric și care nu vor să ne stăpânească, ci ne-ar putea deveni parteneri pentru o speranță bazată pe proiect.

Așadar, hai să trecem în 2011 orfani, fără Tătuc, fără Salvator.

Ne împing în față doar miturile. Mitul că la anul va fi mai bine ne cucerește cel mai ușor. Mitul că Progresul este ireversibil și Binele așteaptă undeva după colț să vină. Doar că mai așteaptă să plece de la putere unul care nu este simpatic. În 2009 (pentru 2010) toți marii experți au spus că se va relua creșterea economică în România. Comisia Europeană, Banca Mondială, BNR și Isărescu, FMI, diverși guru de prin băncile bucureștene. Numai poporul cu bunul simț spunea ca va fi mai rău. Peste 60% din români au spus că va fi rău. Și doar ei au avut dreptate, nu mitul experților care ne îndeamnă să consumăm fără rost sau fără raține, fiindcă dacă consumăm vom ieși din criză.

Poate ar fi cazul să nu mai credem în Binele Iminent.

Începem anul cu tot felul de dorințe. Puneți o dorință, ne spunem unii altora. Dar nu ajunge să-ți dorești pentru ca să se întâmple. Mitul și bancurile cu peștisorul de aur sunt cele mai prezente în cultura nostră. Dorința trebuie să însoțească proiectele serioase, nu seara de Revelion sau Crăciun. Dorințele nu trebuie trimise ca bilețelele pentru Moș Crăciun în Laponia. Dorințele trebuie să fie tari ca și credințele, să ne implice pe noi, cu resursele și efortul nostru. Ce dai în schimb pentru dorințele tale? Ce am răspunde dacă moșul ne-ar pune întrebarea aceasta simplă?

Poate ar trebui să ne dorim NIMIC. Adică nimic din ceea ce nu am muncit, nu am creat, nu am sacrificat.

Ne-am obișnuit să nu ne recunoaștem eșecurile. Dar și esecurile sunt ale noastre. Sunt tot rezultatele muncii noastre ca și succesele. Uneori eșecurile sunt mai ale noastre decât câștigurile de conjunctură. Uneori înfrângerile sunt mai sănătoase decât victoriile ușoare. În fiecare zi dăm vina pe cineva pentru ceea ce se întâmplă în România, ca și cum noi am fost plecați undeva departe când s-a votat, când s-au luat hotărâri, când unii mureau în stradă, când alții protestau. Din eșecuri putem învăța mai mult decât din victorii.

Vă rog, acceptați să trecem în anul 2011 fără Țap Ispășitor

Anul care vine nu sunt alegeri. Deci la aceste sărbători nu o să vă streseze politicienii cu prezența lor, filmați din toate unghiurile. Indiferent că sunt simpatici sau nu, încercați să vedeți ce fac ei în realitate și doar apoi votați-i. Desprindeți-vă de televizor, ascultați argumentele celor care nu vă plac, o să vedeți că nu sunt tâmpite toate. În 90% dintre situații oamenii politici ocupă fără rost programele de televiziune și consumă timpul Dvs degeaba. Încercați să vă aduceți aminte dacă ați învățat ceva de la vreun om politic de la televizor. O să observați că de cele mai multe ori sunt trimiși cei care nu pot spune nimic, dar pot vorbi ore întregi. Este o strategie ca să nu gândiți singuri, să nu vă puteți închipui lumea fără ei.

Pentru 2011 faceți efortul de a vedea lumea fără ochii de sticlă ai televiziunii. Gândiți-vă la propria viață, la experiența comună, la povețele bunicilor sau părinților. O să constatați că ați făcut majoritatea lucrurilor singuri, fără sfaturile telvizorului. Și apoi, comparați, dacă nu vă puteți abține, cu lumea politică de la televizor.

Acum, când scriu aceste rânduri, telefonul îmi zbârnaie de mesaje de felicitare. Ca și la Crăciun, ca și de Paște sau cu alte ocazii. Și eu poate nu o să rezist și o să mă apuc de butonat imediat ce termin de scris. Unii sunt prietenii cei dragi, alții colegii mei de muncă, sunt și foștii studenti care vor să-mi mulțumească. Nu putem contesta puritatea unui gest de apropiere sau comunicare. Dar multe din asemenea gesturi sunt mimetice, mecanice, nu au substanță. Am putea înlocui aceste gesturi cu mici gesturi de solidaritate reală. De exemplu, banii pe care-i dăm companiilor de telefonie mobilă să-i donăm celor saraci. Și, în genere, să înlocuim solidaritățile mecanice cu gesturi de solidaritate reală. Să dăm o bursă unui copil sărman, să sprijinim un sportiv sau un artist, să ajutăm un bătrân îndurerat și singur. E mai ușor să căutăm în memoria telefonului numere și poate că un sms îl bucură pe un prieten, dar este atâta suferință în jurul nostru....Doar să deschidem ochii și vom vedea că este peste tot. Cred că ar fi mai bine să ne îndreptăm dorința de solidaritate nu în grupul nostru, ci înafară. Ca să fim siguri că este morală, că nu urmărește reciprocitatea.

Acceptați, măcar pentru anul viitor, că trebuie să urmărim gesturi de solidaritatate reală. Reduceți smsurile cu 50% și faceți un gest de caritate reală cu banii economisiți.

Și mai este un lucru, cel mai greu. Decontul nostru cu trecutul și cântecul lui de sirenă. Prieteni, întotdeana trecutul pare o oază de lumină prin care am trecut prea repede. Trecutul este al nostru, conține tinerețea noastra, emoția noastră de a trece dintr-un anotimp în altul. El este amintire, iar amintirea se plămădește cu sufletul, nu cu rațiunea. Trecutul este important pentru noi, este bun pentru aniversări, pentru momentele de reverie, pentru întâlnirea de 10, 20, 30 de ani de la terminarea liceului. Dacă tot nu vă este frică de întalnirile de 30 de ani, uitați-vă la fetele pe care le-ați iubit în liceu (și ele să se uite la noi!). Fetelor, uitați-vă la grașii de acum și comparați-i cu visătorii de care v-ați îndrăgostit la balul bococilor. Aceasta este imaginea trecutului actualizat, nu imaginea idealizată din copilărie. Este dreptul nostru să ne amintim, avem dreptul la nostalgie, avem dreptul la reverie. Oricum, nostalgia trecutului este preferabilă consumului de droguri. Dar, prieteni, haideți să alegem prezentul și viitorul. Să căutăm indicii despre viitor, nu despre trecut. Să votăm pentru viitor, nu pentru trecut. Copiii noștri trăiesc acum și mâine, nu în trecutul glorios pe care l-am traversat noi. Faceți o bocceluță cu puține lucruri din trecut și căutați să vedeți mai bine pe unde călcați și încotro mergeți. În 1989, prin sacrificiul unor tineri, ne-am câștigat dreptul la libertate, nu doar dreptul la nostalgie. Nu trebuie să ucidem trecutul din mintea și inima noastră, dar putem încerca să nu-l mai transformăm într-o povară greu de dus. Să ne temem de trecut, nu de viitor!

Așadar, privind ÎNAINTE și nu ÎNAPOI să trecem în 2011. La mulți ani!

29 decembrie, 2010

Drumul spre cer

Drumul spre Mănăstirea Rohia este un drum inițiatic. La Rohia nu găsim doar spiritul tutelar al Părintelui Steinhardt, ci o adevărată scară spre cer. Un focar de cultură, o poiană de lumină pe care ortodoxia o pune in calea nopții și intunericului din sufletele chinuite și învinse. Cu răbdare, cu sârguință și sacrificii maramureșenii și-au reconstruit toate mănăstirile arse de generalul Buckow. Si nu doar atât. Părintele Iustin Sigheteanul și frații călugări așteaptă zi și noapte călătorul cu sufletul greu, bolnavul fără de speranță, creștinul sau necreștinul care urcă dealul cu dorința de a se apropia de cer.

Nimeni nu va coborî dealul așa cum a urcat! Drum bun, prieteni!
















28 decembrie, 2010

Iarnă la Cluj

A venit iarna la Cluj. Am tras niste cadre pentru prietenii mei plecati pe la schi sau revelioane prin tările din jur. Nu doar toamna e frumoasă la Cluj ...




Matei Păsărarul
















bradul de dincolo de geam





Vecinul de peste gard


















Fructele iernii















Si noi avem ciulini





Bradut

23 decembrie, 2010

Atenție, cad oameni!


Tocmai unde lipsesc ideile,vorba vine la timp, ca să le țină locul
Goethe/Faust (traducere Simion Mehedinti)



Simion Mehedinți scria într-un eseu excepțional despre Politica de vorbe, în 1928: ”Trăncănescu vorbește... În cuvântul lui stă de acum toată fericirea, toată nădejdea și tot viitorul întregului neam românesc ... Cuvântul lui ține loc de armată, justiție, finanțe, ... mai ales loc de finanțe: e cinstea, e tăria, e viitorul întregului neam românesc”. În fine, spune savantul nostru: ”Dacă politica este de vorbe, atunci ceea ce întâmplă sunt vorbele.”

E adevărat, vorbele sunt producția cea mai abundentă a politicii noastre. Rareori politicile veritabile sau strategiile îi iau locul. În cea mai mare parte a ei, politica românească produce miliarde de vorbe, lanuri de cuvinte.

Când ajunge acolo sus, majoritatea politicienilor se simte ca într-un ring fără legătură cu exteriorul. Totul devine doar o luptă cu adversarii politici sau cu presa. Oamenii la care se uită de sus își schimbă înfătișarea. În locul oamenilor simpli, politicienii văd doar cohortele de membri și simpatizanți de la băile de mulțime, cohorte care-l aclamă și care așteaptă o ciozvârtă de la ei. ”A fost o vizită foarte bună” raportează policianul nevestei sale îngrijorate de cât de mult muncește. Ei sunt poporul. Ai noștri și ai lor, asta e dihotomia, unii treceți în față, ceilalți ciocu’ mic. Nimeni nu crede că oamenii sunt vii, că nu sunt teleghidabili politic și că au o viață care se desfășoară înafara vieții politice.
Guvernanții se uită în sondaje și poporul devine bazinul pentru o schemă de eșantionare. Iar guvernarea este ca o simulare, ca un joc video. Ca ministru sau ca Premier nu te întâlnești cu prea mulți oameni reali, iar reacția maselor, când este contrară, este interpretată ca fiind manipulată politic. Dacă ai căzut în sondaje pe locul trei te gândești că ai mai revenit de acolo, deci nu mai trebuie să te gândești la suferința oamenilor, oricum nu trebuie să ai grijă de toți. Disperarea unui om este introdusă undeva într-o baie de statistică și se dilueză. Dacă 88% din români spun că România merge într-o direcție greșită este un factor formal care nu mai impresionează pe nimeni. Face parte parcă din normalitate în România ultimilor ani. Dintr-o schemă a realității, o schemă de criză, ca și cum criza ar fi un fel de anotimp inevitabil. E criză, trebuie sa te îmbraci mai gros, să faci economii, să iei ceva propolis preventiv, să muncești mai mult. O schemă neînsuflețită ca și România. Ca o hartă a oamenilor, comparabilă cu harta teritoriului unde munții și apele sunt doar niște desene.

Văzută de sus, România este o țară de hârtie, își pierde morfologia de carne și sânge. Cetățenii sunt niște CNP-uri nesimțite care vor numai avantaje fără de muncă. Niște guri imense, niste profitori, consumatori de buget. O populație care nu are nici măcar memorie, pentru că memoria oricărei populații este o memorie externă, adică este plasată în elita de intelectuali. Această elită, dacă ar exista, ar trebui să fie de partea oamenilor, ar trebui să spună adevărul, să-i cenzureze pe politicieni când sunt nesimțiți, hoți sau mincinoși. Nimic nu se întâmplă la noi din păcate. De aceea promisiunile nu sunt nici măcar inventariate, nici măcar nu sunt urmărite. Fără intelectuali și o presă independentă și puternică nu vom avea niciodată o memorie socială care să-l cenzureze pe omul politic.

Senzația privind imaterialitatea supușilor este probabil și senzația pe care o resimt marii dictatori. Spunea odată marele sociolog Pierre Bourdieu că suferința oamenilor nu se poate măsura cu toate tehnicile institutelor de statistică sau a institutele de sondaje. Suferința oamenilor poate fi doar înțeleasă, poate fi doar partajată empatic. Omul politic veritabil (foarte rar în zona noastră!) este cel care simte nu doar modul în care poate să emoționeze sau să călărească un val, o tendință, o modă. Este omul care simte marea durere a celor fără destule mijloace pentru a trăi într-o independență față de ceilalți. Este cel care înțelege formele pe care le poate lua suferința și nefericirea umană. Da, poate că este la modă să fim de dreapta, să renunțăm la populisme și să căutăm eficiența maximă. Poate că nu este normal ca jumatate din populație să fie o populație de asistați social. Dar, normal sau anormal, asta este România acum. Așa arată ea dacă ne uităm doar la cifrele reci de la statistică, iar dacă ar fi să ne uităm doar la cifre, ar putea să ne conducă un computer. Computerul ar putea optimiza mai bine intrările și ieșile de la buget. Dar românii i-au ales pe majoritatea politicienilor nu pentru că erau computere, ci pentru că le păreau a fi oameni, asemănători cu ei. Le-au iertat și corupție și prostie și aroganță și i-au preferat pentru că au mizat pe sclipirea lor de umanitate. Au visat că le vor înțelege problemele cu toată imperfecțiunea lor vizibilă de departe. Au gândit că se vor ține de cuvânt și nu-i vor sacrifica, vor căuta să facă ceva care să le aducă o viață mai bună. Dar nimic din toate acestea nu se mai întâmplă. Dintr-o dată politicianul ales devine specialist în macrorealitate. Iar grija oamenilor care l-au trimis acolo revine doar când se votează bugetul și face amendamente pentru bani la vreo biserică, școală sau drum. Politicianul se simte dator doar cu vorbe pentru că vede în față doar o imensă mulțime de urechi.

M-am uitat la politicieni în cazul săriturii de la balcon, în mijlocul parlamentarilor, a tînărului electrian din echipa TVR. S-au trezit parcă dintr-o transă, unii mai fără experiență politică au început să plângă, alții au luat-o la fugă. Ar fi putut fi un moment important pentru politicienii care se mai pot schimba, eventual pentru cei tineri. Viața cea adevărată a năvălit peste ei, chiar în templul insensibilității lor, chiar în sanctuarul septic al vieții politice. Sângele tânărului, până să facă contact cu teurile femeilor de serviciu, poate le-a adus aminte că oamenii nu sunt niște cifre. Nu se așteptau, pentru că masele au fost aduse la amorțeală și apatie. Manifestațiile și moțiunile nu le mai periclitează liniștea, iar jandarmii și sepepiștii sunt destul de specializați pentru a crea coardoane perfecte. Presa nu mai are forța de a mișca oameni, iar intelectualii cei mai tari sunt pe state de plată sau sunt sinecuriști. Rareori se defectează câte unul în zona conștiinței. Mașinile politicienilor sunt blindate, faptele lor trecute la capitolul interes național, fărădelegile prescrise. În jurul cetății politice s-au adus trupe, în timpul mandatului își fac provizii, la porți au pus rude și oameni de casă. Cetatea pare perfectă și greu de cucerit de către oamenii simpli, de nefericirea lor transpirată și de visele lor maneliste de a mânca salam de Sibiu și cozonac. Dar viața asta, îți poate trage o ”perversă” exact atunci când nu te aștepți și crezi că toți se ocupă să umple mațu’. Nenorocirea poate veni de sus. Nu, nu e vorba de Cel de Sus, el are alte metode.

Atenție, cad oameni!

22 decembrie, 2010

22 decembrie 2010 - Revoluția română din memoria socială


O poveste tristă, bună doar pentru manalul de istorie

”Revoluția încâlcită”, cum a numit-o într-o carte celebră Nestor Rateș prin care prezenta Revoluția română publicului american, ”revoluția furată” - numită apoi de opoziția politică ”revoluția copiilor, ”revoluția confiscată”, ”revoluția neterminată”, toate acestea au fost sintagme care au însuflețit nu doar dezbaterea de două decenii despre anul 1989, dar și lupta politică. Anul trecut, la 20 de ani de la acele evenimente, au apărut puține sinteze sau monografii, puține dezbateri, aveam senzația că lumea a uitat sau că vrea să uite acel eveniment. Eroic, după unii, tragic în viziunea altora. Mi-a părut rău că nu am avut din timp ideea de a face o cercetare de opinie publică pe această temă, dar lipsa de pregătire publicistică a celor douăzeci de ani m-a descurajat atunci. Aveam senzația că societatea noastră a obosit să-și pună întrebări despre acest eveniment, că s-a îndepărtat chiar și de tragismul acelor ani sub presiunea ambiguității evaluării lui sau a urmărilor social-politice care au anulat marile speranțe puse în viitorul liber care se deschidea în față. Nici la 21 de ani interesul liderilor de opinie și a celor care fac agenda publică nu este mai mare pentru Revoluția română. Doar organizațiile de revoluționari mai încercă, destul de timid, să aducă aminte despre acel eveniment.

În aceste condiții am realizat în zilele de 20 și 21 decembrie un sondaj de opinie care are ca obiect amintirea Revoluției române. Nu ne așteptam să găsim enigmele și paradoxurile Revoluției rezolvate de trecerea timpului în mintea oamenilor. Am centrat mai mult cercetarea noastră pe urmele afective sau emoționale lăsate de Revoluție în memoria socială, insistând mai puțin pe evaluările sau verdictele care sunt amestecate cu simpatiile politice sau sunt ecouri ale războiului politic de două decenii dintre comuniști și anticomuniști. Am avut surpriza să descoperim în această cercetare cea mai diferențiată atitudine în funcție de o serie criterii socio-demografice folosite de noi: vârstă, școlaritate, rezidență și altele. Un lucru este definitoriu: experiența trăită la Revoluție structureză diferit atitudinea în comparație cu experiența mediată, indirectă. În majoritatea evaluărilor tinerii și cei vârstnici se află departe unii de alții în evaluarea unor aspecte ale Revoluției. Este clar o ruptură socială care propagă și alte diferențe sau incompatibilități la nivelul opțiunilor și valorilor. Probabil, mersul împleticit al României și lipsa sinergiei inter-generaționale se poate explica pornind și de la astfel de falii existente între generații, dar subiectul acesta merită o atenție specială în studiile viitoare.

Evident, influența dezbaterii publice ”încâlcite”, cu verdicte mereu contestate, se vede și în modul în care se structurează unele evaluări ale trecutului. Se vor putea observa unele răspunsuri pe care le putem considera contradictorii în ceea ce privesc opțiunile oamenilor. Noi nu avem destule date și motive să încercăm a raționaliza ceea ce nu au putut decanta două decenii de experiență, prezentăm faptele de opinie și posibilele explicații, dar există o tendință justițiară normală legată de crimele de la Revoluție, dar care nu se prelungește întotdeauna la nivelul tuturor alegerilor făcute.

Teoria complotului rezistă. Mediatizată îndelung mai ales de presa internatională în prima parte a anului 1990, teoria intervenției străine în evenimentele din 1989 (”Le Point” fiind campion la acea vreme) este prezentă și structurează răspunsul la întrebarea fundamentală celor două decenii care au trecut: revoluție sau lovitură de stat. Încă scorul este indecis (45% la 45%). Cei care au fost persoane active la acel moment și cei cu nivel mai înalt de studii cred mai mult în teoria loviturii de stat, tinerii și cei cu nivel mai slab de studii adoptă concluzia că a fost o revoluție, la fel și ardelenii și moldovenii. În privința intervenției externe, 65% sunt de părere că ea a existat. Rusia este principalul ”suspect”, 51% dintre români cred într-o asemenea intervenție, urmează Statele Unite ale Americii (13%) și Ungaria (4%).

Amintirea Revoluției - o traumă colectivă.Asocierea amintirii Revoluției cu o serie de emoții de bază sau emoții secundare ne aduce în lumină o veritabilă o traumă emoțională colectivă. Preponderența alegerii unor emoții îndreptate spre interior, dar și spre exterior ne arată că tema Revoluției are încă un potențial conflictogen destul de puternic. Respingerea emoțiilor pozitive ca fericire și mândrie și preferința pentru cele negative ca: durere, furie, dezgust, revoltă, regret, suferință este un indiciu pentru explicația unei memorări selective a informațiilor congruente cu discursul despre Revoluție, dar și cu experiența lor socială din cele două decenii de crize sociale, decenii începute cu Revoluția română ca derapaj de la cursul normal al evenimentelor.

De altfel, 45% dintre români consideră că dacă nu ar fi fost revoluția ar fi trăit mai bine acum, doar 28% cred că ar fi trăit mai rău, iar 17% sunt de părere că ar fi trăit la fel. Execuția soților Ceușescu fără o judecată corectă este apreciată negativ de 84% dintre români, iar 60% dezaprobă astăzi execuția lui Nicolae Ceaușescu. Regretă mai mult cei de peste 51 de ani, cei cu școlaritate redusă, moldovenii și femeile. Românii cu studii superioare nu regretă eliminarea violentă a dictatorului. În cadrul percepției privind vinovăția pentru execuția Ceaușeștilor pe primul loc sunt cei care nu se pronunță (33%), Ion Iliescu (23%), cei care au preluat puterea (5%), completul de judecată (3%). 61% dintre români cred că le merge mai prost decât înainte de 1989. Amintirea unor slogane de la Revoluție este încă vie pentru 61% dintre români, iar 64% dintre români nu cred că au existat teroriști la Revoluție. În ceea ce privește câștigul cel mai mare al Revoluției libertatea este aleasă de 36%, libera exprimare de 18% și libera circulație de 12%. Simptomatic, democrația este doar pe locul 4 cu 3% dintre opțiuni, iar cei care consideră că revoluția nu a adus nimic bun sunt 22% și s-ar clasa pe locul al doilea, dacă am face clasamentul introducând și această valoare negativă. La capitolul pierderi, locurile de muncă sunt pe primul loc (24%), nivelul de trai, industria și siguranța zilei de mâine cu 6%, economia, viețile omenești și încrederea cu 5%. Punctul 8 al Proclamației de la Timisoara nu și-l mai reamintesc 57% dintre români, el fiind prezent în memorie doar pentru majoritatea ardelenilor și bănățenilor. Cu toate acestea, când operatorul le amintește conținutul acestui document 79% dintre români sunt de acord că el ar fi trebuit aplicat.

Cum să scriem istoria?
Cu toate că amintirea Revoluției și aprecierea evoluției generale sunt preponderent negative pentru experiențele individuale, 62% dintre români cred că istoria trebuie să consemneze acest eveniment istoric ca și unul pozitiv. Să fie oare acesta un reflex al unei dezirabilități sociale, al unei norme culturale care definește istoria ca fiind istoria faptelor pozitive cu rol educativ, creatoare de identitate? Să cuantifice românii câștigurile legate de libertăți ca fiind mai importante decât nivelul de trai sau chiar adevărul despre acest eveniment?
Greu de găsit explicația la acest moment al cercetării noastre, cert este că românii par a fi buni prescriptori pentru istorii ”nesincere”, plăsmuire de povești eroice despre evenimentele cele mai importante ale neamului. Chiar dacă doar doar 28% dintre români se consideră a face parte din grupul celor care au câștigat și 51 % din grupul celor care au pierdut în urma schimbării generate de Revoluție, românii sunt generoși cu acest eveniment în ceea ce privește evaluarea lui istorică.

Final fericit Vocația de cronicari și de istorici pentru români s-a verificat și la final când am întrebat subiectii dacă discuția cu operatorul de interviu pe tema Revoluției le-a provocat un sentiment plăcut sau unul neplăcut. Amintirea, chiar compusă din emoții negative, se pare că este una care produce plăcerea de a comunica. O aplecare spre masochism sau poate nevoia de dialog și căutarea aprobării sau compasiunii. Revoluția română din memoria socială este o poveste tristă, obscură, dar bună de închis între coperțile istoriei faptelor pozitive.



20 decembrie, 2010

Despre înfrângere și măreția ei


Echipei feminine de handbal a României

Obsesia victoriei este parte a eticii secolului nostru. Un secol care în locul altor valori a pus competiția și iluzia meritocratică. Totul pentru victorie este sloganul fiecărei zile. Strategiile trebuie neapărat să fie win-win, nu este acceptată pierderea sub nici o formă. Victoria este singurul țel, singurul scop, avem o pedagogie și o mitologie a eroilor învingători. Premianții din școli sunt fotografiați cu coroniță și se trece cu vederea că majoritatea se pierd când se lovesc de viața cea adevărată care nu știe că doar victoria este varianta de lucru. Viața, vorba prietenului meu Sorin Grecu, lucrează însă cu alte date. Manualul de istorie nu are nici o înfrângere, nici măcar una mică, de formă,i-am învins pe romani, pe unguri, pe leși, iar pe turci i-am făcut terci de câte ori au trecut Dunărea, apoi fiindcă eram miloși le-am plătit tribut ca să fie data viitoare mai pregătiti pentru rolul sparring-partner la care au participat vreo 500 de ani.

Acum, peste pedagogia victoriei din perioada comunistă s-a așezat pedagogia victoriei cu orice preț, obsesia americană a secolului XX. Victoria este urcarea continuă în ierarhie, munca până mori în birou, amânarea copilului pentru a te realiza profesional. Victorie cu orice preț, istoria îi reține doar pe învingători, niciodată nu consemnează că ai câștigat prin furt sau șmecherie.

Dar cine ne învață cum să pierdem, unde este pedagogia pentru cei învinși? Societatea se face că nu știe că viața nu este făcută doar din victorii și doar 1% câștigă, 99% pierd în orice situație de competiție. Învingătorii sunt puțini și, pînă la urmă, nici o victorie nu este definitivă. Victoria apare în toate visele, în toate nopțile de nesomn. Pentru înfrângere nu ne-a pregătit nimeni. Nu am visat-o, nu am dorit-o, nu o vrem. Ea taie ca o lamă și ustură undeva în partea stîngă a pieptului. Ea nu apare ca o blondă sexy cu țâțe mari care ne face să aplecăm capul pentru a ne pune la gât medalia de aur. Este ca o fată tristă și singură care se uită la noi din mulțime și nici măcar nu vine să ne consoleze. Pentru victorie nu ai nevoie de inimă, căci nu doare nimic. Pentru victorie ai nevoie doar de un zâmbet lățit pe toată fața, măreția se poate simula, tristețea înfrângerii este veritabilă. Pentru victorie nu ai nevoie de prieteni, sunt destui reporteri în jur. Se adună în jurul tău oricum toată lumea. Doar pentru înfrângere trebuie să te ia cineva în brațe, să-ți șteargă lacrima, sau să te iubească, plângând, toată noaptea neagră de nesomn care te așteaptă în infinita, sfâșietoarea ta tristețe. Nici creier nu mai trebuie pentru victorie, pentru că din victorie nu se poate învăța mare lucru. Victoria este una singură, înfângerea are o mie de chipuri. Victoria își găseste o mie de părinți, toți se asociază, toți și-o revendică, doar înfrângerea îți aparține în totalitate. Este doar a ta, ți se dăruiește total, o meriți cu siguranță, ea nu îți este contestată de nimeni.

Atunci de ce nu-i dăm și înfrângerii un loc important în cultură? Cine să ne învețe cum se pierde, cum să facem să îndepărtăm cupa cu lichid amar de la buze pentru a nu ne obișnui pentru totdeauna cu această otravă. Cine să ne învețe cum să ieșim din starea de înfrângere prin solidaritate, sacrificiu și eforturi comune? Trebuie să învățăm să nu pierdem urât, să învățăm ceva din înfrângere, să nu pierdem ca tâmpii, iar înfrângerea să nu devină un mod de a fi. Când ai luptat până în ultima clipă, când ai făcut tot ce se putea pentru a câștiga, dar adversarii au fost mai buni, mai ești blamabil, mai trebuie să fii trecut prin furcile caudine la întoarcerea acasă? Cei care au fost alături tine cu gândul la victoria visată, trebuie învățați să fie alături și la înfrângere. Măreția unei înfrângeri se poate măsura cu inima, victoria are măsuri standard. Uneori întâmplarea stabilește granița între victorie si înfrângere, uneori învingătorii nu aduc nimic unei comunități. Poate doar exaltarea de o clipă iar apoi teama că victoria se va pierde în lupta viitoare. Învinsul, ajuns să dea lupta acea decisivă, poate fi la fel de important ca și învingătorul. Oricum este mai tare decât cei care au abandonat sau decât cei care nici măcar nu au dat această luptă. Majoritatea se consideră învinsă încă înainte de a începe lupta, nu are puterea de a visa măcar victoria. Le este frică de înfrângere și paralizați de această frică nici nu au puterea să viseze la victorie. Dincolo de istoria pe care o scriu învingătorii, noi ar trebui să ne iubim luptătorii. Putem să batem în palme când sunt pe cea înaltă treaptă a podiumului, dar mai ales să-i facem să simtă căldura noastră atunci când sunt răniți după o luptă pe care au pierdut-o. Au nevoie de asta pentru ca să poată merge mai departe și, alături de ei, visul nostru erotic de a poseda pentru o noapte, într-un delir cretin, femeia ușoară pe nume Victoria.

Sper că într-o zi vom înțelege că pedagogia victoriei cu orice preț trebuie înlocuită cu cea a luptei. Drama cea mai mare nu este înfrângerea, ci să nu lupți. Să aștepți minuni care să-ți schimbe viața, să visezi la cai verzi pe pereți este mai grav decât a pierde o luptă.

Am suferit ca un câine alături de fetele noastre care au pierdut semifinala campionatului european de handbal. Am auzit în seara respectivă atâtea vorbe nesăbuite spuse de oameni care nu au fost învățați să descopere măreția unei înfrângeri, sau să deosebească noncombatul și lașitatea de tragismul unei lupte în care ai fost înfrânt de soartă sau de unul mai bun. Toată lumea știa mai bine cum trebuie jucat, ce tactici, ce formulă de echipă era mai bună. O țară mică, aproape ieșită din civilizația europeană, clocește niște vise faraonice care o dezumanizează, o îndepărtează de puținii români care mai luptă, care nu au abandonat și mai cred că putem câștiga victoria. O victorie care nu dovedește nimic, doar încăpățânarea unor oameni care își sacrifică marele confort de spectator-filosof spărgător de semințe pentru ca noi să mai avem de a face cu spectacolul luptei. Mi-au fost dragi fetele noastre când plângeau prăbușite pe podeaua unei săli din nordul înghetat. Ai văzut ce priviri de gheață aveau nordicele, ai văzut că nici un mușchi nu le tresărea pe față și ce greu a găsit camera o daneză care plânge după victoria noastră de a doua zi, îmi spune un tânăr prieten. Da, am văzut, dar nu m-au impresionat hormonii lor masculini ascunși în trup de femei care se căsătoresc între ele. Eu m-am îndrăgostit de femeile noastre (mai tari ca bărbații mioritici ce se retrag deseori din fața dușmanului) care se ajutau una pe alta să se ridice de pe podea și care și-au jurat una alteia în acea noapte, în care o țară întreagă uitase de ele, ca mâine să umilească echipa celor 12.000 de spectatori care le-au fluierat continuu. Au reușit acest lucru doar prin forța care ți-o dă disperarea înfrângerii, umilința la care te supun părăsindu-te cei care te-au susținut. A fost o lecție despre măreția înfrângerii pe care, cu siguranță, noi, românii, nu am înțeles-o. Mulțumesc fetelor, sunteți campioanele sufletului meu!

16 decembrie, 2010

2010


Fals tratat de bilanțologie

2010. Dacă te uiți în urmă parcă este o ceață mare și deasă. Dacă vrei să scapi de trecut și, instinctiv, țâșnești în față, te lovești de întuneric. Iți vine să te oprești din trăit, să te dai la o parte pentru a trece alții în față. Dar fiindcă asta nu se poate și pentru că viața, deja știi, se trăiește fără nici o instrucțiune de folosire, fără rețetă, nu poți să ieși din joc. Ce-i drept nici nu poți comanda muzica, deși constați că ai plătit, atât cât ai putut tu. De fapt, plătești continuu, chiar dacă uneori suma nu este mare, dar pui viață ta drept gaj la crâșma asta unde se bea și cântă de la începutul lumii, cum zicea tatăl tău într-o poezie.

Ce-ai facut cu viața ta, cum ai cheltuit clipa cea repede, ce ni s-a dat? Ce ai facut cu tresărirea de inimă pe care ai primit-o fară să meriti, dar ai dreptate, și fără să o ceri. Ai lăsat viața să se rotească pe deasupra ta fără s-o bagi în seamă, ca un anotimp rătăcit prin văzduh. E adevărat, nu ai păstrat-o doar pentru tine, dar uneori ai așteptat prea mult să te caute soarele prin ungherele ascunse ale zilei.

Câtă iubire ai adus pe pământ în acest an, lung de 365 de zile? Cum atât de putin, nu era sufletul pregătit, se uscase și ti-era frică să nu se descoase pe la baierele pieptului? Cine ți-a spus că oamenii au nevoie mai mare de bani, te înșeli băiete, te apropii de cincizeci de ani degeaba. Nu poți spune că ai fost prea ocupat pentru că nu are legătură cu asta. Amice, iubirea e ca un fluviu care curge pe dinlăuntru și dacă nu ne aplecăm fața să ne uităm la chipul nostru în oglinda miscatioare a apei, el merge mai departe ca o samanta care nu rodeste, ca o lumina care nu creste, ca o culoare care se sparge de pe zidul nopții.

Dar milă? Milă pentru cei învinși, pentru cei căzuți, pentru cei care și-au pierdut sufletul printre ruinele zilei și nopții. Stiu ce o să spui: n-ai avut timp sa treci pe strada cu milogi, pe strada în care se întinde spre tine pădurea de mâini, dar asta nu este o explicatie: știai că este acolo, știai că ninge in palmele calde întinse degeaba, știai că ochii plânși se uită în ceață după o siluetă vie? O să-mi spui că nimeni nu are voie să se recunoască învins, dar asta e o trufie și e bine.
Dar lumină ai dat? Zici că ai vrut să faci mai mult pentru cei care s-au rătăcit prin întunericul din pădurea dorințelor deșarte de glorie, de bani sau de iubire, dar nu te poți apăra în felul acesta. Nu fii ironic, stiu că nu esti Marele Licurici… Dar prietene, puteai să pui în fiecare seara câte un gând deoparte pentru cel rătăcit care trece pipăind peretele zidului. Ai facut-o, stiu, cu blogul, dar nu ajunge, uneori gândul tău era negru ca un cărbune sau greu ca o piatră. Pe cine să lumineze amărăcinile sau descurajările tale, pe cine să ridice în aer tăcerile tale de piatră?

Mangîiat-ai pe cei încrâncenați, pe cei triști, pe cei care au adormit în tranșeele unui războiului de fiecare zi . Pe cei rămași în războiul pierdut cu lumea si cu alții. Le-ai spus să lase armurile grele la intrarea zilei și să caute mai degrabă să vadă unde se află camera cu amintiri din copilărie, acolo unde au rătăcit cărarea?

Te-ai rugat pentru sufletele celor care se cred astăzi atotputernici, dar au uitat mersul pe jos și mângâierea, de au ajuns să stea surzi și orbi în balcoanele înalte de deasupra arenei. Le-ai spus că cea mai mare crimă a lor este că sunt hoți care ne fură timpul iar pedeapsa pentru asta este mai tare ca moartea, este uitarea?

Ai dat puțin, ai primit mai mult. Ai primit forța de a suporta nedreptatea și de a îndura loviturile care să te trezească la realitate. Ai văzut prieteni murind și ticăloși dansând pe florile proaspete, iar darul primit a fost gândul că sunt și oameni vii care n-au trait niciodată. Ai înțeles în anul acesta care s-a deșirat ca un nor de vară că poate cel mai important este să visezi pentru altii, să-i ajuți să cultive speranța că într-o zi se vor putea ridica în genunchi. Ai primit lumina caldă a prieteniei și ai dat-o mai departe. Ai primit mai mult și ai păstrat doar îmbrățișarea care te ajută ca să mai poți răbda, să stai drept în această iarnă ca și în fața unei locomotive care aduce în orașul tău, cu 100 de kilometric pe oră, douăzeci si șapte de vagoane de frumusete, după cum crezi tu.

Nu mai face bilanturi, nu are rost. Prea puține lucruri sunt comune, prea puține lucruri le simtim cu toții. Puține iluzii au rămas colective și tot mai puține propoziții încep cu ”noi”. Din patria ta poporul a plecat departe, la căpșuni și alte fructe de bejenie, a rămas doar populația tristă. Ea, patria s-a ascuns intr-un cuvânt, așteptînd s-o scoată de acolo cativa bărbați și femei, pierduți în multime, care nu se cunosc, poate nici nu au descoperit încă faptul că ea are atâta nevoie de ei.

Pentru la anul pune mai mare bază pe gândul pe care ți l-a făcut cadou cineva la începutul acestei ierni geroase: de văzut vedem clar doar cu inima, lucrurile neesentiale sunt pentru ochi. Inchide ochii, caută cu inima prietenii aceia pe care încă nu-i cunoști, o să-i simți cum se apropie după pașii inimii pe zăpada iernii, pe nisipul desertului de vară … Și speră că atunci când o să fiți destui se va deschide usor ușa cuvântului care tine ascunsă speranța vieții împreună.
La multi ani!







Metanie
de Radu Gyr






Doamne, fă din suferinţă,
Pod de aur, pod înalt,
Fă din lacrima velintă
Ca intr-un pat adânc şi cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri facă-se şi vin.
Din infrângeri, scări şi trepte,
Din căderi, urcuş alpin. Din veninul pus in cană
Fă miresme ce nu pier.

Fă din fiecare rană
o cădelniţă spre cer; Şi din fiece dezastru
si crepuscul stins în piept,
Doamne, fă lăstun albastru
si fă zâmbet înţelept.



MIRCEA RUSU BAND-DOAMNE FA DIN SUFERINTA

Asculta mai multe audio diverse








cititi acest text in

www.qmagazine.ro

14 decembrie, 2010

Republica Moldova – între cacealmaua comuniștilor și tăcerea mieilor proeuropeni

Raport la un audit intern al exit pollului

ContextCine merge în Moldova este prins de imaginea unei țări pe care o privești cu duioșie. Molcoma vorbă a moldovenilor te face să te gândești la România anilor 93 sau 94. Adică suprapunem inconștient un stereotip familiar fără să ne gândim la estul sălbatic. Restaurantele unde se mănâncă bine și femeile frumoase ce defilează pe stradă nu te fac să te gândești că ești foarte aproape de Armata a-14-a a Rusiei, la o aruncătură de băț. Dacă te uiți la televizor și îl vezi pe Premierul Filat sau ministrul de Externe al Republicii, tineri și cu discurs european, poți uita cu totul că te afli pe un teritoriu aflat mult prea aproape de armata rusă și valorile pe care ei le apără.
Însă, la o privire mai atentă a spaţiului moldovenesc din perspectivă politică, economică şi a poziţionării externe, putem uşor observa că este un loc în care regulile nu sunt făcute pentru a fi respectate, ci doar pentru a crea cadrul unei aparente democraţii. Divizaţi între o Europă care nu oferă nicio certitudine, o Rusie plină de promisiuni, oameni de afaceri specializaţi în contrabandă şi falsuri sau clanuri semi-mafiote, cetăţenii moldoveni au puţine opţiuni: revenirea la comunism şi dominaţia Rusiei sau orientarea spre democraţie şi libertate, drepturi pe care însă moldovenii nu ştiu încă să le folosească în favoarea lor.
În toamna acestui an, lupta pentru putere în Moldova s-a amplificat, mai ales între cei din coaliția pro-europeană aflată la putere, iar comuniștii au prins curaj după ce reușiseră să blocheze prezența la referendum. După eșecul de la referendum, oamenii au început din nou să se întrebe dacă nu cumva comuniștii au resurse să revină din nou la putere. Oricum, noua putere, instalată de un an de zile, divizată de încercarea de a nu-l lăsa pe Filat să se desprindă de ceilalalți parteneri, nu controla decât superficial administrația centrală sau locală. Procuratura generală, părți mari din funcționarii din administrația centrală și locală sunt controlate încă de comuniști.

2001 - primul sondaj in Republica Moldova Am realizat aici primele sondaje de opinie în 2001. Pentru un partid corespondent al PDSR, probabil PSD-ul de azi. Nu știu ce au facut ei cu datele, dar se pare că au ajuns și la Președintele Voronin care, atunci când a venit la București într-o vizită oficială, m-a felicitat în fața Președintelui Iliescu pentru precizie și mi-a spus că îi pare rău că nu a crezut în sondajul meu. Peste câteva zile mi-a trimis de la Chișinău o sticlă de vreo 5 litri de șampanie de la Cricova cu fotografia mea pe etichetă. Am și acum în biroul meu de la Cluj sticla aceasta, dar nu sunt sigur că o s-o mai țin multă vreme.

Anul acesta, o echipă de cercetători a insistat să facem o filială IRES la Chișinău. Am făcut IRES International Moldova și am realizat o serie de studii electorale. Am fost și eu impresionat de disponibilitatea operatorilor, de plăcerea lor de a merge pe teren. La anunțurile noastre de recrutare studenții de la sociologie și jurnalistică veneau cu sutele, era un efort destul de mari să faci atâtea interviuri și selecții. Toate verificările ne arătau că frauda operatorilor este aproape inexistentă. În luna septembrie, cu ocazia referendumului, tinerii mei colaboratori m-au convins să facem un exit-poll cu ocazia referendumului privind alegerea Președintelui. Sarcină nu prea simplă deorece comuniștii boicotau referendumul, iar etniile erau speriate să participe cu ideea că este referendumul unirii cu România. Am realizat un sondaj național prin CATI și un exit-poll pe Chișinău împreună cu Publika TV, un post de televiziune modern care se impune rapid pe piața destul de aglomerată din această țară. Rezultatele au fost foarte bune.
Am fost și eu plăcut surprins de munca de teren și precizia prognozei. Deși rezultatul s-a transmis în România la Realitatea TV, nu a făcut nimeni un eveniment din asta. Doar jurnaliștii din Cluj au scris despre acest succes, poate că presa centrală se obișnuise cu noi de la alegerile trecute, când am estimat corect, alături de CSOP, rezultatul prezidențialelor.

Derularea pregatirii pentru exit-pollLa alegerile parlamentare din noiembrie, am acceptat din nou proiectul unui exit-poll cu Publika TV pentru că avusesem o experiență de colaborare excepțională cu jurnaliștii de aici. Știam că nu va fi simplă sarcina noastră mai ales că lupta pentru putere era dură, mai ales între cei din coaliția pro-europeană aflată la putere, iar comuniștii prinseseră curaj după ce reușiseră să blocheze prezența la referendum. După eșecul de la referendum oamenii începuseră din nou să se întrebe dacă nu cumva comuniștii au resurse să revină din nou la putere. Oricum, noua putere, instalată de un an de zile, divizată de încercarea de a nu-l lăsa pe Filat să se desprindă de ceilalalți parteneri, nu controla decât superficial administrația centrală sau locală. Procuratura generală, părți mari din funcționarii din administrația centrală și locală sunt controlate încă de comuniști. Încă de la început, comuniștii agită spiritele împotriva României expansioniste care vrea anexarea Moldovei după ce a încercat s-o inunde deviind Prutul spre ei ca să nu fie inundat orașul Galați. Oamenii nu au crezut toate aceste aberații, dar una din componentele campaniei ne privește pe noi și pe cei de la Publika TV, ca agenți ai unei Românii care vrea să falsifice alegerile prin intermediul exit-poll-ului. Suntem atacați continuu la postul rusofon NIT prin filme de propagandă care îndeamnă oamenii la boicot și vigilență. Emisiunile electorale Publika Tv sunt boicotate de comuniști pe același motiv, al apropierii de România, chiar dacă toate monitorizările arătau echidistanța postului.
Am pregătit, din timp, temeinic acest studiu. Realizăm pentru început două studii de calibrare.

Am realizat primul studiu de teren pe un eșantion de 2000 de subiecți reprezentativ la nivel național, precum și la nivelul municipiului Chișinău. Perioada de de teren a fost 28 octombrie – 4 noiembrie. Eșantionul utilizat a fost unul stratificat și cu un număr de 187 de puncte de eșantionare. Eroarea studiului a fost de +/- 2,5%, la o probabilitate de 95%. Necesitatea studiului a fost aceea de a identifica exact structura opțiunilor politice ale alegătorilor Republicii Moldova cu o lună înaintea votului propriu-zis. A doua dimensiune a fost aceea de a forma și selecta operatori de interviu în vederea derulării cercetării exit-poll din 28 noiembrie 2010

În pasul următor realizăm și al doilea studiu de calibrare: studiu de teren pe un eșantion de 1.091 de subiecți reprezentativ la nivel național. Perioada de teren a fost 12– 19 noiembrie, iar eșantionul utilizat a fost identic cu cel anterior pentru exteriorul Chișinăului, în condițiile în care pentru Chișină a fost eliminat eșantionul suplimentar, rezultând un număr total de 161 de puncte de eșantionare. Eroarea studiului a fost de +/- 3,0%, la o probabilitate de 95%. Necesitatea a fost aceea de a verifica rezultatele primului studiu, de a identifica trenduri de campanie și de a instrui în continuare operatori pentru exit-poll.

În această perioadă au apărut mai multe studii si sondaje care creditau PCRM cu rezultate sub 30%, compatibile cu rezultatele noastre.

Facem o muncă de selecție și pregătire a operatorilor care durează aproape două săptămâni.

Din cauza cerințelor legale dictate de Comisia Electorală Centrală (CEC) pentru acreditarea operatorilor de interviu am fost nevoiți să luăm de la fiecare persoană care s-a înscris o copie a documentului de identitate. Am avut acreditați 586 de operatori de interviu, cei mai mulți dintre ei lucraseră deja în cadrul exit-poll-ului din 5 septembrie 2010, iar alții aveau experiența studiilor pe teren din anul 2010. Prioritate în ceea ce privește alegerea subiecților au avut persoanele care au mai colaborat în cadrul exit-poll-ului din 5 septembrie, apoi persoanele care au mai colaborat cu IRES în cadrul altor cercetări de teren și abia la final, pe aproximativ 45 de locații disponibile, au fost alese persoane cu care nu s-a mai colaborat anterior. Condiția de bază a fost să fie cunoscători ai limbii române și ruse. Instructajele efective au început pe data de 25 noiembrie cu prezența operatorilor care au mai colaborat cu IRES și a continuat în 26 noiembrie cu restul celor înscriși pe zonele rămase disponibile. În paralel, în data de 26 noiembrie s-au efectuat instructaje în Cahul cu aproximativ 56 de operatori din zona Sud și Bălți cu 11 operatori din zonă. Suplimentar, s-au utilizat un număr de 22 de autoturisme din Republica Moldova și 4 din România, în așa fel încât s-au verificat în mod permanent operatorii din secții. Controlul de teren s-a efectuat în 3 sau 4 valuri, după caz, și a vizat, în primul val, verificarea operatorilor: dacă sunt la secțiile de votare și poziționarea lor cât mai aproape de accesul în secție, iar dacă s-a sesizat lipsa operatorului, acesta a fost înlocuit cu una din rezervele disponibile în zonă. Valul al doilea și al treilea de control a vizat deja corelația dintre numărul de chestionare aplicate de fiecare operator și prezența până la momentul vizitei în fiecare secție, iar valul patru, acolo unde s-a realizat, a fost pentru verificarea șederii operatorilor până la ora 21 în secția de vot și aducerea celor fără posibilități de transport de la domiciliu.

Controlul a fost suplimentat de operatorii call center printr-un apel de control, între orele 7 și 8 dimineața care a avut ca scop, pe lângă verificarea operatorilor în secție, disponibilitatea de semnal și verificarea numărului secției a pasului fiecărui operator și localitatea unde se află.

La finalul pregătirii am realizat o simulare a exit-poll-ului cu o zi înainte de desfășurarea lui. Simularea exit-poll-ului a constat în expedierea fiecărui operator desemnat în secția sa pentru a aplica un număr de 10 chestionare, verificarea existenței semnalului de telefonie mobilă în secție și, în caz contrar, identificarea unei surse de comunicații prin care să se efectueze transmisia de date către operatorii call center. În urma situațiilor destul de grele întâlnite în ceea ce privește ajungerea operatorilor în secțiile aflate în anumite localități izolate, am constatat că nu s-au aplicat chestionare în 11 secții din toată Moldova, fapt care ne-a determinat să trimitem în decursul nopții de 27 spre 28 mașini cu operatori rezervă dedicați în acele localități.

Preluarea datelor de la operatori s-a efectuat cu 165 de operatori de calculator pentru a reduce timpul de preluare a datelor. Perioada cu flux cel mai intens de populație la vot a fost în intervalul 10.00 – 13.00, perioadă în care în 7 secții au fost mici pierderi ale unor subiecți, dar cum metodologia de aplicare avea soluție pentru astfel de situații, diferențele de prezență nu au influențat cifrele obținute în comparație cu cifrele oficiale ale CEC.

Pentru a elimina surprizele am folosit un eșantion supradimensionat. Peste 250 de secții de votare (eșantion folosit și la ultimele alegeri prezidențiale din România, țară de peste șase ori mai mare decât Republica Moldova) ceea ce ne-a adus, datorită prezenței mari la vot, peste 17.000 de chestionare valide. Suplimentăm eșantionul cu secțiile din străinătate, de la București, Iași și Cluj.
În ziua exit-poll-ului nu am avut probleme majore. E adevărat, campania de atac la adresa exit-poll-ului românesc a dat ceva rezultate. În 47 de secții operatorii noștri au un număr mai mare de non-răspunsuri și, uneori, sunt obstrucționați de simpatizanții comuniști să pună întrebări. Am remediat prin echipele de intervenție situațiile din teren, problemele de comunicare și de transmitere a datelor. Am confruntat contiunuu estimarea noastră privind prezența la vot cu datele de la CEC la orele de raportare. Cu excepția primei ore în care apare o diferență, în rest avem date comparabile și încheiem cu un procent de prezență pe care-l estimasem corect înainte: undeva în jur de 60%.

Rezultatul votului şi analizele post-votRezultatul votul, aşa cum a fost comunicat el de Comisia Eelectoală Centrală, a arătat o eroare gravă a institutelor care au realizat exit-poll-uri.
Auditul intern realizat a relevat doar defecţiuni minore care nu au putut fi cauza unei diferenţe de estimare la un astfel de nivel.
Nu găsim decât defecțiuni care nu puteau afecta sistematic rezultatul, mai ales că o asemenea eroare este greu de imaginat pe un eșantion mai mare de câteva sute de persoane luate aleator. Iar noi lucrasem științific și cu oameni care au coordonat multe exit-poll-uri realizate în Romania în 15 ani de activitate, ani în care echipele în care am lucrat nu avuseseră niciun eșec, nicio ieșire din marja de eroare.

Halucinanta frică de comuniștiStudioul de la Publika TV, înainte de a se da rezultatul unui exit-poll, este în forfotă teribilă. Galeriile partidelor sunt plasate pe tribunele improvizate, tehnicienii strigă, politicienii transpiră. Toți caută să reducă timpul care desparte de momentul final.
Dar în acel studio modern de la Publika TV parcă totul se petrece pe dos. Politicienii trimit reprezentanți de mâna a doua. Evident, comuniștii nu sunt interesați de prezența în direct. La anunțul rezultatelor cu victoria împotriva comuniștilor nimeni nu face nicio mișcare, nu se bucură, nu sare în sus. Până și cei din regie, uită să pună cartoanele pregătite cu grijă, rezultatul rulează pe crawl ca o informație oarecare. La partidul care are cel mai mare număr de voturi, oamenii nu se bucură decât formal. Nimeni nu zâmbește. În studioul de televiziune se aude musca. În acea tăcere mormântală îmi aud respirația și când se dă legatura la partide se aude doar vocea lui Sergiu Toader: Lasați atmosfera!
Genială intuiție de regizor hollywoodian! Și preț de vreo cinci minute se derulează spectacolul mut al neputinței de a recunoaște victoria și de a accepta că ai fi putut câștiga. Probabil că singura modalitate în care ar fi putut fi acceptată victoria ar fi fost ca ea să fie oferită de comuniști. Să recunoască ei că au pierdut. Se aude frica, asemnea unui corb negru lovindu-se cu aripile de niște reflectoare care încep să se audă pocnind în liniștea mormântală.
După eșecul de la referendum, frica a ucis entuziasmul inițial. Îmi adusesem aminte de alegerile furate masiv de comuniști derulate doar cu un an și ceva înainte și care au provocat manifestațiile de la 7 aprilie 2009. Dar așteptam și analiza noastră internă, dar nici nu îmi venea să spun un lucru care era cea mai simplă explicație: noi am intervievat oamenii care ieșeau de la urne, dar vorba lui Stalin: nu contează cine votează, contează cine numără. Nu puteam accepta această idee chiar și atunci când cineva care cunoștea Republica Moldova îmi spune că aici se pot și falsifica alegerile. Așteptăm rezultatele oficiale și între timp ne terminăm și noi interviurile cu toți operatorii, dar și cel pe baza de date.
Guvernul Republicii Moldova nu a spus nimic despre ciudatul salt al comuniștilor din ziua votului, chiar dacă, preventiv, Voronin a atacat că i s-au furat 10% din voturi de către Guvern. Guvernul tace oricum pentru că nu el este cel care a organizat alegerile. Alegerile sunt organizate de Comisia Electorală Centrală unde este plin de comuniștii celor 50 de ani de dictatură și 20 de ani de hegemonie peceremistă.
Și Europa are un mic șoc, dar a validat rezultatul fără să se întrebe de ce ar fi ales populația o întoarcere în timp deși Guvernul este apreciat în toate sondajele. OSCE a trecut cu observatorii pe-acolo și nu a observat nimic în neregulă. În rapoartele operatorilor noștri care au facut interviuri la secții se spune că observatorii au trecut 15 minute prin secția lor. Sigur, nu cred că a fost astfel în toate cazurile, eu am vorbit cu observatori români care au stat până noaptea târziu prin secții, ei fiind mult mai motivați să observe serios lucrurile.
Faptul că partidele din coaliţia democrată a acceptat tacit rezultatul votului şi cei care s-au revoltat cu privire la scor au fost tot comuniştii care au acuzat că le-au fost furate 10% din voturi, faptul că observatorii OSCE au validat rezultatul surprinzător de rapid, au fost doar câteva din aspectele care ne-au determinat să căutăm să înţelegem ce s-a întâmplat cu adevărat la alegerile din 28 noiembrie 2010.

Auditul intern pentru exit-pollAm avut în vedere 5 ipoteze: metodologie neadecvată, eşantion nereprezentativ, calitatea slabă a datelor culese, declaraţii false, mai exact lipsa declarării votului de către respondenţi și o fraudă de proporții.
Să le luăm pe rând:
1. Metodologia folosită în cadrul acestei cercetări este una verificată pe parcursul a cel puţin 10 competiţii electorale, fiind folosită în formule sensibil apropiate de diverse institute de cercetare din România şi alte ţări. În majoritatea situaţiilor această metodologie a produs rezultate apropiate sau aproape identice cu cele oficiale. Prin urmare este aproape imposibil ca diferenţele să fie explicate de erori apărute la nivel de metodologie.
2. Eşantion nereprezentativ nu este un factor plauzibil. Eşantionul realizat de IRES a inclus 247 de secţii normale la nivel naţional, 3 secţii speciale la nivel naţional şi 3 secţii din străinătate. Dacă avem în vedere toţi votanţii din secţiile selectate în eşantion se constată că acesta reproduce aproape identic structura finală a votului anunţată de CEC. Eroarea medie, considerând principalii competitori, a fost de doar 0,4%. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât selecţia secţiilor a fost stratificat aleatoare, fără a ţine cont de istoricul de vot din secţii, deşi am fi dorit acest lucru. Din păcate, nu a fost posibil deoarece structura şi numărul secţiilor s-a schimbat faţă de ultimele alegeri parlamentare (chiar şi faţă de referendumul din toamnă).
O menţiune trebuie făcută relativ la reproducerea votului pro-PCRM în cazul căreia apare o sub-estimare de 1,5 puncte procentuale. Trebuie adăugat însă că e foarte posibil ca această diferenţă să provină (şi) din înlocuiri / identificări greşite ale secțiilor în teren ca urmare a modificărilor din ultimele zile ale secţiilor de vot la nivel naţional (au apărut secţii noi care au fost introduse printre celelalte, numărul de ordine al secţiilor stabilit iniţial modificându-se în multe situaţii). În concluzie, sursa diferenţei dintre estimări şi rezultatele oficiale nu constă în calitatea eşantionului realizat şi utilizat.
3. În ceea ce privește calitatea datelor culese de operatori, toţi operatorii folosiţi pentru culegerea datelor au fost prezenţi pe toată durata zilei în proximitatea secţiilor de vot asignate. În plus, majoritatea operatorilor aveau la activ cel puţin o experienţă de cercetare similară (exit-poll-ul realizat de IRES la ultimul referendum). Toţi operatorii sunt vorbitori de rusă şi română, interviul realizându-se în limba preferată de respondent (limba utilizată cel mai frecvent în localitatea respectivă). Toţi operatorii au fost verificaţi direct în teren pe parcursul zilei de vot cel puţin o dată de către controlori anonimi. Unele tracasări generate de campania anti exit-poll nu au putut produce erori de o asemenea amplitudine.
4. Declaraţii false, mai exact lipsa declarării votului de către respondenţi, este problemă reală în Republica Moldova. Principala problemă legată de culegerea datelor a fost nedeclararea votului de către o parte extrem de mare a persoanelor intervievate: aproximativ 30%. De obicei, indivizii care nu declară votul reproduc aproximativ structura votului celor care declară cu cine au votat. În anumite contexte, cum a fost şi cel din Moldova de la aceste alegeri, este posibil să apară efecte care să producă o nedeclarare a votului sistematic mai mare în rândul votanţilor PCRM. Această tendinţă a fost anticipată şi corectată parţial. Intensitatea ei a fost însă mult mai mare decât în orice altă situaţie observată anterior. Dar este puțin probabil ca acest fenomen să se producă la așa nivel încât să aibă un asemenea efect asupra rezultatului final. Mai ales că la votul de duminică cei mai mulți cetățeni anticipau o victorie a PCRM ceea ce arată că nu se simțeau presați să nu declare opțiunea pentru acest partid.

5. Fraudă de proporţii?Un alt tip de analiză foarte util constă în compararea situaţiei aşa cum rezultă din munca operatorilor şi datele oficiale. Pentru cele 250 de secţii naţionale din eşantion am comparat prezenţa la vot şi votul obţinut de PCRM aşa cum rezultă acestea din datele culese de operatori, respectiv din datele CEC. Principalele concluzii sunt prezentate mai jos:
- Se constată o puternică sub-estimare a prezenței la vot de către datele de anchetă. Astfel, la un număr mediu de votanţi pe secţie de 1050, datele de anchetă arată că au votat în medie doar 860 de votanţi. Prin urmare, în medie 190 de voturi pe secţie au apărut dintr-o altă sursă decât votul exercitat în secţia de vot. E puțin probabil ca sursa să fie greşelile operatorilor, verificările au arătat că nu s-au produs asemenea greșeli, dar pot exista alte surse. Acestea pot fi : urnele mobile sau altele voturi care apar după închiderea urnelor.
- În virtutea experienţelor anterioare estimarea prezenţei la vot de către datele de exit este cel mai adesea corectă sau extrem de apropiată de cea oficială. Aceasta se întâmplă şi pentru că metodologia folosită este una obiectivă (operatorul numără cu pas statistic numărul de votanţi care ies din secţia de vot), nebazându-se aici pe declaraţiile votanţilor. Vom numi această eroare „eroarea de estimare a prezenţei”. Bazându-ne pe experienţe similare putem spune că cea mai mare parte a acestei erori este rezultatul apariţiei unor voturi din alte surse, urna mobilă cel mai probabil, dar și posibilitatea contabilizării finale a unor voturi care pentru cetățeni care nu au trecut pe la urne.
- Se constată o puternică sub-estimare a votului pentru PCRM. Mărimea medie a acesteia este de 240 de voturi pe secţie. Vom numi această eroare: „eroarea de estimare a votului pro-PCRM”. O parte din această eroare poate fi produsă de nedeclararea votului de către aproximativ unul din trei alegători intervievaţi, dar este greu de imaginat o asemenea sitauație.
Întrebarea legitimă care se ridică este dacă cele două erori sunt pozitiv corelate.

Adică, dacă în secţiile în care am constat o sub-estimare a prezenţei la vot de către datele de exit se constată în acelaşi timp şi o sub-estimare proporţional mai mare a votului pro-PCRM. Altfel spus, dacă voturile care apar în plus sunt într-o măsură relativ mai mare voturi pro-PCRM sau se distribuie relativ proporţional cu votul obţinut în secţie spre toate partidele.

Prin urmare „sunt cele două erori corelate?”. Răspunsul este categoric DA. Mai mult, nivelul corelaţiei este unul mare +0,45 (valoarea maximă este 1). Prin urmare, în secţiile în care au apărut voturi din alte surse (urna mobilă sau alte surse) există o tendinţă puternică pentru ca acestea să fie într-o măsură mult mai mare pro-PCRM. Desigur, acest lucru nu indică neapărat o fraudă (sa credem că este posibil ca majoritatea votanţilor care au nevoie de urna mobilă să fie votanţi pro-PCRM?), dar ridică un semn mare de întrebare cu privire la corectitudinea voturilor culese cu urna mobilă. Trebuie remarcat şi faptul că în statisticile CEC nu există o evidenţă separată a numărului de voturi culese folosind urna mobilă.

Probabilitatea mare a fraudei electorale semnalate mai sus are susţinere şi în alte date, cele oficiale de această dată.
Astfel, datele CEC cu privire la prezența la urne făcute publice pe parcursul zilei de vot sunt extrem de apropiate de prezenţa calculată pornind de la datele de exit (care a ţinut cont şi de votul din străinătate). Prima cifră o reprezintă estimarea prezenţei conform datelor CEC (cu o jumătate de oră înainte celor de la exit), iar a doua estimarea de la exit: ora 10 – 5,3%/9,5%, ora 13 – 26,2%/29,1%, ora 16 – 44,8%/43,8%, ora 19 – 55,4%/53,3%, ora 21 – 59,1%/56,4%.
Rezultatele finale nu mai sunt însă apropiate: CEC calculează o prezenţă de 61,6-65,5% (funcţie de modul de calcul), în timp ce datele de exit indică o prezenţă mult mai mică, de doar 56%. Prin urmare, după încheierea urnelor, de undeva a apărut un supliment de cel puţin 5% voturi în datele oficiale.

Un argument în plus pentru fraudă
Mai mult, dacă acceptăm ca valide datele CEC relativ la numărul votanţilor şi ţinem cont de faptul că aproximativ 500.000-1.000.000 dintre persoanele cu drept de vot din Moldova se află în străinătate rezultă că numărul real al celor care ar fi putut să voteze a fost de doar aproximativ 1,7-2,2 milioane. Cum numărul votanţilor conform CEC a fost de 1,7 milioane rezultă că rata de prezenţă la vot a fost undeva între aproape 80% şi 100%. Ori o prezenţă atât de mare este extrem de puţin probabilă (nici măcar la primele alegeri libere din 1994 prezenţa nu a fost atât de mare, ajungând la doar 64% conform IDEA, chiar şi în condiţiile unei campanii cu mize ridicate.

Ce așteptăm? Ce se va întâmpla?
Nu credem că se va întâmpla ceva. Tânărul Vlad Filat, temperamental și orgolios, nu era dorit ca și câștigator de către nimeni. Strica aranjamentul anterior prin care lui Marian Lupu i se promisese postul de Președinte. Rusiei nu-i plăcea pentru atitudinea proeuropeană, Europenii îl vroiau la Guvern, ca o garanție a funcționării înțelegerilor cu Moldova. Deși a fost cel care a reușit să aducă mandate în plus, compensând pierderile celorlalți parteneri de coaliție care s-au remarcat în lupta împotriva lui, nu a comuniștilor, va fi în continuare Prim-ministru, în cel mai bun caz. I se va spune că este tânar și are timp să fie și Președinte de Republică. Poate că pentru Moldova este mai pragmatic așa.
Explicația noastră este poate prea tehnică, dar ea nu încearcă să facă altceva decât o analiză onestă a datelor rezultate din acest eveniment. Când scriu aceste rânduri vedem că Voronin plusează la negocieri cerând renumărarea voturilor. Nimeni probabil că nu o să-i raspundă. Și nici nu cred că va cere cineva verificarea, măcar prin sondaj, a listelor electorale și prezenței unor oameni care sunt plecați în străinătate. O asemenea analiză ar explica, credem noi, mult mai bine ”surpriza” pe care le-au făcut-o comuniștii proeuropenilor. După eșecul de la referendum în republica dintre Prut și Nistru s-a reinstaurat frica. Deja zilele trecute, Serghei Narîskin, șeful Cancelariei Prezidențiale a Rusiei, vine la Chișinău fără nici o invitație. Nu-l bagă în seamă pe ministrul de Externe, omologul superiorului său. Nu-l anunță măcar că vine la Chișinău. Se duce glonț la Președintele interimar care nu are ce face și îl primește. Anunță că nu pleacă de acolo fără un acord semnat pentru un guvern PCRM–PD. Agențiile ruse și Voronin anunță că au semnat un acord de guvernare, dar nimeni nu-l găsește pe Președintele PD, Marian Lupu. Președintele de onoare al PD spune că nu știe nimic. Dar Ursul a venit și i-a mai dat Moldovei o palmă peste bot... Votul masiv al tinerilor și diasporei trebuia compensat. Până la urmă se va ajunge la o negociere ca să nu se distrugă mersul (mai încet, totuși) al Moldovei spre o Europă unde s-ar putea întâlni, la o cafea, cu sora sa România.
Nu știu ce își vor aduce peste ani aminte din aceste alegeri cetățenii moldoveni care s-au înghesuit la urne pentru a scăpa definitiv de comuniști și de un trecut de teroare. Sper să le dispară frica și viitorul să-i elibereze de reflexul de a pune capul în pământ. Poate însă își vor aduce aminte de spaima amestecată cu speranță la vederea unor grafice prin care niște români expansioniști le-au arătat o victorie pe care, cel mai probabil, o câștigaseră pe teren, dar n-au avut curajul să creadă în ea și să și-o apere. O amintire pe care bunicii o vor putea povesti nepoților ca fiind o întâmplare petrecută pe ”vremea ocupației”.


EPILOG
Cacealmaua comuniștilor: renumărarea voturilorPCRM are controlul asupra majorității instituțiilor din Republica Moldova. Una din aceste instituții conduse de comuniștii moldoveni este Comisia Electorală Centrală, adică CEC. În perioada electorală Președintele CEC și unii reprezentanți oficiali au atacat masiv Publika TV și exit-poll-ul pe motiv că sunt instrumente ale României care vrea să ia controlul asupra Moldovei și să falsifice alegerile.
La referendumul din septembrie 2010 CEC a dat publicității tot felul de date contradictorii. La un moment dat a anunțat prezența la vot raportând-o la o lista de votanți de peste 6 milioane. A retractat ulterior, motivând că s-a defectat sistemul electronic de vot, dar putem înțelege că a fost un semnal pentru o prezență mică la vot la începutul zilei. De altfel, pe baza unui comunicat repede retras, în jurul orelor 19.00 reprezentanții CEC anunțau că prezența a depășit 32% și ca deja referendumul va fi validat. Imediat s-a anunțat că a fost o greșeală.
Ultimele comunicări ale CEC conțin o serie de erori sau număr de voturi care au sursă incertă sau modifică drastic prezența la vot.

Din nou despre fraudă PCRM are dreptate în ceea ce privește existența unei fraude, doar că frauda ar putea fi descoperită, prin studierea listelor suplimentare și, mai ales, a listelor de prezență la vot sau borderourilor urnelor mobile. Aici apare plusul de votanți ai PCRM care modifică balanța după orele 21.00, deci după încheierea votului. O simpla analiză prin sondaj a celor care care au votat, mai ales în secțiile cu prezențe nefirești de peste 90%, dar și în secții monitorizate prin exit-poll, indică un plus de voturi apărute după orele 21.00.
Este nefiresc de ce partidele alianței proeuropene (PDLM, PNL si PD) nu au cerut o verificare prin sondaj a posibilelor fraude legate de votarea unor cetățeni aflați cel mai probabil în strainătate sau care nu au ștampila pe documentele de identitate. Este posibil ca plusul de peste 90.000 de voturi care apar în statistica CEC înafara listei inițiale care cuprinde persoanele cu drept de vot să fie reprezentată de votanți fictivi sau vot dublu, astfel că o confruntare cu listele electorale inițiale ar scoate la iveală o serie de nereguli care au viciat structural și decisiv rezultatul alegerilor.
Ultimele date ale CEC caută să ascundă un numar de voturi mai mare decât pezența mai mare decât cea declarată
Conform cifrelor furnizate de CEC pe site-ul oficial, pentru alegerile din 28 noiembrie 2010 la nivelul Republicii Moldova există un număr de 2.646.023 alegători înscriși. Tot conform acelorași date au fost un total de 1.721.166 de voturi valabil exprimate, deci 65,00% prezență la vot.
Conform documentului oficial publicat de CEC în cadrul prezentării rezultatelor finale din alegerile parlamentare, document prezentat în 6 decembrie 2010 avem 1.732.944 voturi valabile exprimate adică o prezență procentuală calculată de CEC de 63,3%. Dacă însă facem un total al proceselor verbale afișate și aplicăm algoritmul de calcul la cifra de alegători înscrisă în liste reiese că prezența a fost de 65,5%, adică cu aproximativ 89.484 alegători in plus.
De unde diferența de votanți?
Analizând listele suplimentare observăm din totalul votanților declarat de CEC că numărul celor înscriși pe liste suplimentare ar fi de 165.706 cetateni din care scăzând persoanele care au votat în exteriorul Republicii Moldova - adică 65.500 - reiese că pe teritoriul Republicii Moldova au votat pe liste suplimentare 100.206 alegători. Dar conform copiei Procesului Verbal final de pe Circumscripția 1 Chișinău vedem că doar aici au votat pe liste suplimentare 94.737 cetățeni!
Nu putem să credem că în restul Republicii Moldova au votat pe liste suplimentare doar 5.469 de persoane. În condițiile în care într-unul din cele mai mici raioane, Basarabeasca, figurează 2294 de alegători pe liste suplimentare și în Bălți secția nr. 2 sunt 3533 alegători pe lista suplimentară…
Nu există (sau nu este publică) o statistică a urnelor mobile pe fiecare secție de vot unde s-au utilizat și de asemenea documentele în baza cărora s-a votat. Credem că verificarea urnelor mobile ar putea arată o mare parte din surplusul de voturi pentru PCRM.
În plus, avem rate exagerate de prezență în raionul Căușeni - secția de votare Cania 95,2%, raion Hâncești - secția de votare Rusca 93,8% și raionul Râșcani - secția Costești cu 92,6%.

Toate acestea demonstrează că este necesară o analiză a listelor electorale, a listelor celor care au votat, precum și a listelor suplimentare. Analizele arată un surplus de votanți pe care statisticile CEC încearcă să-i disimuleze cu stangăcie prin modificarea continuă a datelor oficiale. Cacealmaua renumărării voturilor credem că încearcă să ascundă nereguli mult mai mari care au dus la procentul neașteptat de voturi pentru PCRM. Oare de ce tac partidele din Alianța proeuropeană?

07 decembrie, 2010

Bilanțul gol sau inventarul disperării



Se dedică lui Augustin Buzura de la care cred că știu
versurile: Nu-i lumină nicări/Or murit tăți oamenii


Cea mai riscantă promisiune pe care am făcut-o anul acesta a fost aceea de a scrie un editorial de bilanț al anului 2010. După trei ore mi-am dat seama că este imposibil, că nu îmi amintesc nimic remarcabil care să poată avea demnitatea de a intra într-un tablou al trecerii României prin 2010. În timpul asta, pe un post tv de muzică se repeta odată la trei ore piesa care are ca refren ”Nu ne-am născut în locul potrivit”, iar imaginile cu pionierii robotizați parcă îmi agresează identitatea și amintirea copilăriei. Indicatorii economici sunt la pământ; niciun semn al revigorării promise. În domeniul social curba de sacrificiu impusă pensionarilor și salariaților a blocat milioane de oameni să se gândească la viitor.

Politica nu lasă nimic semnificativ în urmă, fiecare zi este o bătălie surdă pentru controlul resurselor și înșelarea alegătorilor, este doar un război al pigmeilor pentru care nu poți scrie o istorie vie. Oamenii mici ai istoriei de azi au fapte mici și transformă România într-o societate liliputană pe care o calcă în picioare FMI, poate din neatenție, poate din interes, poate din joacă. Când văd fastul cu care primarul Bucureștilor taie moțul la ”cea mai mare operațiune urbană din ultimii 20 de ani”, adică 12,5 kilometri de stradă, mă cutremur și îmi dau seama că nu mai văd bine și că ar trebui să schimbăm măsurile, etaloanele cu care măsurăm lumea. Vorba unui jurnalist inspirat (Adrian Cercelescu), Oprescu a inaugurat o magistrală de 1.250.000 de centimetri, iar Boc un tronson de autostradă de un milion de centimetri. O lume mică la care dacă ne uităm prin lupă vedem fapte mari și oameni care par bărbați de stat. Doar văzute printr-o lupă faptele lor nu par mânate doar de interesul de partid, devin fapte uriașe care ne ocupă tot ecranul. Auziți ce ne spune premierul Emil Boc de 1 Decembrie:

”Cei 20 de km din centura Bucureştiului vor sta la dispoziţia bucureştenilor şi nu numai, pentru a uşura traficul pe această porţiune. Este un prim pas important în vederea finalizării centurii Capitalei şi lucrările, evident, vor continua şi anul viitor. 116 km de autostradă sau de drumuri în regim de autostradă au fost făcuţi în doi ani: 54 km la Autostrada Transilvania, 20 km la Bucureşti-Chitila-Voluntari, 14 km la centura Ploieştiului, 14 km la centura Timişoarei, 14 km la centura Sibiului, în regim de autostradă, deci o medie de aproximativ 58 de km de autostradă pe an, în 2009 şi în 2010, ceea ce arată că se poate, în România, să se facă şi autostrăzi sau drumuri în regim de autostradă, dacă există o prioritizare a investiţiilor”.

Excelent, prioritizarea era marea problemă! Dar permiteți-mi să vă corectez pozitiv, stimate domnule Emil Boc, Dumneavoastră nu spuneți chiar totul, din modestie, probabil. Dacă ați avea un specialist în comunicare, datele ar trebui traduse ca să priceapă și prostul de electorat: guvernul a construit în 2 ani de criză 116 milioane de centimetri de drum. Iar dacă folosim milimetrul atunci suntem aproape de imaginea exactă a vitalității guvernamentale. Uriașe fapte, grozavă nerecunoștința populară care nu are organ destul de fin pentru simți bucuria și satisfacția nivelului de trai. Vedeți, altfel sună, este monumental, exprimă cu adevărat dimensiunea reală a proiectului guvenamental! Ca și comunicările de pe site-ul Guvernului unde numărul de 32.622 de beneficiari din programul ”Prima Casă” este prea puțin, prea modest. Gândiți-vă că fiecare cuplu are 4 părinți care vin în vizită de sărbători sau se bucură de acest lucru: deja trecem de 1 milion două sute, iar dacă mai punem că fiecare corp uman este compus din peste 50 de milioane de celule, amețesc atunci când mă gândesc ce binefacere pentru întreg sistemul viului din noi.

În România politicii micuțe, dar active, bebelușii sunt niște uriași bugetofagi, un lucru pe care îl poți observa dacă te uiți mai bine. Au niste fălci rotunde și antrenate la sânul mamei și molfăie cu inconștiență bugetul. Guvernul are dreptate să-i taxeze, pe ei, pe mama lor! De altfel, acești demni nepoți ai Domnului Lăzărescu încep să fie exterminați încă din faza de incubator, experimentul Giulești a fost cel care a arătat justețea politicii guvernamentare din domeniul sanitar.
Am văzut în acest an că legea uninominală nu mai este bună, nu oameni vor în funcții românii, ne-am înșelat. Oamenii vor membri de partid, cadre de nădejde care să fie puși pe listă de înțelepciunea conducătorului sau distinsei sale soții. Ce-i cu democrația asta locală cretină, centrul trebuie să hotărască cine are destui bani pentru a cumpăra un loc pe liste! Ca și în universități, oamenii partidului trebuie să fie rectori și decani, ce rost are să-și aleagă cadrele didactice cine știe ce tipi rupți de lume și viață. Este necesar să vină la conducerea instituțiilor oameni motivați, oameni activi care au conexiuni cu păzitorii bugetului și cu viziune politică privind viitorul învățământului și educației bebelușilor care vor reuși să scape din infernul incubatoarelor, din cel al creșelor neconstruite ...

Văzută România de la nivelul nostru de cetățeni nu găsim nimic care să pară grandios, uriaș, monumental. Văd doar o Românie pe care dăm vina pentru că nu face totul pentru noi, în timp ce noi conteplăm mioritic cum trece viața pe lângă noi. Dar nu cred că ea, România, ne-a ucis visele, ne-a întunecat orizontul. Cred că încă nu avem forţa de a visa cu adevărat şi, mai ales, că nu ne bazăm visele pe noi înşine, nu suntem personajul principal în visul devenirii noastre. Cine să viseze în locul nostru, cine să creadă în locul nostru? Sunt mâhnit uneori chiar de lehamitea mea proprie şi devin tare bucuros atunci când o depăşesc. Mă enervează indiferenţa şi lipsa de responsabilitate pe care le vedem la tot pasul, dar mă uit acolo unde văd profesori, medici sau militari care se duc dimineaţa la ora fixă cu sandvişul în geantă şi nu îşi fac treaba mai prost doar pentru că un omolog al lor SUA este plătit de zece ori mai bine. Văd că mulţi politicieni sunt tâmpiți sau corupţi, dar pe mulți dintre ei ar trebui să nu-i mai alegem şi să spunem cu curaj și altora că ei nu trebuie aleși.

Nu cumva ne facem majoritatea nefericirilor cu mâna noastră şi nu România este de vină, iar noi suntem vinovaţii? Uneori am şi eu senzația că nu merge nimic în ţara noastră, dar ce pot face decât să-mi propun să repar ceea ce pot face eu şi să spun celor care mă ascultă că ar trebui să facem. Le spun zilnic, în forme diferite, că trebuie să avem curajul să începem de undeva repararea mecanismului acestei societăţi. Nu-mi spuneți că este prea târziu, niciodată nu este prea târziu. Putem să scăpăm de mitocănie, de corupţie, de cocalari şi piţipoancele de pe ecrane, însă ar trebui să ne propunem asta. Foarte simplu, nu trebuie strategii complicate, trebuie să vrem să schimbăm totul şi să ne schimbăm unele dintre obişnuinţele noastre comode. Şi să nu mai dăm vina pe amărâtul ăsta de popor pentru toate păcatele lumii.

Oameni buni, poporul ăsta care îşi vinde votul pe ulei şi zahăr a fost umilit o jumătate de secol de comunişti şi încă două decenii de demagogi şi capitaliştii de rit nou. A fost minţit şi i s-au cultivat doar slăbiciunile. Este un popor care nu are o elită care să-l ducă vreo patruzeci de ani prin deșert, ci doar intelectuali publici care se uită cu dispreț la el de pe ecranele televizoarelor. Românilor au fost puţini cei care le-au dat exemple de civilizație, în loc să se folosească de năravurile lor proaste. Românii nu au fost învăţați să acţioneze împreună, să facă echipe, să identifice interesul comun şi să înţeagă că şi ceea ce este comun este tot al tău. Nu li s-a predat solidaritatea și respectul demnităţii umane, le-au descoperit doar atunci când erau în marea suferinţă, în neagra supravieţuire de sub comunişti şi poate că au început să renunţe la ele pentru ca să uite de vremurile acelea sălbatice. Oamenilor acestora nu li s-a spus adevărul despre crimele politicii şi au fost puși să creadă în falşi eroi şi să urmeze paiaţe, nu bărbaţi luminaţi cu spatele drept. Toate acestea le ştim, dar preferăm să tăcem. Să ne minţim, să ne plângem, să emigrăm, să ne indignăm, să urâm, să ne strigăm unii altora înjurături, să ne furăm căciula, să ne desconsiderăm … să dăm vina pe România.

Dar de un singur lucru nu ne dăm seama. Că am putea să schimbăm totul pentru că suntem liberi. Da, foarte liberi, avem câtă libertate ne putem asuma. Avem fix atâta libertate câtă pot explora visele noastre. Să nu spuneţi că acest lucru nu este important! Este un miracol pe care îl au doar puţine popoare în lumea asta ce pare perfectă la televizor. Am fost cateva săptămâni în Basarabia noastră uitată. Am văzut ce înseamnă un teritoriu sub ocupație străină. Am simțit frica oamenilor și jalea mocnită, lipsa de sparanță și umbra neagră a comunismului apăsând peste oameni și țară. Am întânit oameni care nu mai recunosc chipul libertății și se sperie chiar și de visul pe care cei tineri și cei plecați departe încep să-l încălzească din nou la piept. Ea, România asta lălâie şi balcâză, ne dă chiar şi libertatea de a o părăsi, de a o certa, de a da vina pe ea pentru toate neputinţele noastre. Ea, săraca, nu poate fi mai frumoasă decât frumuseţea gândului nostru. Ea ne oferă libertatea de a fi, ne propune ca de mâine să ne schimbăm viaţa.

La ceasul acesta de bilanț ne uităm la sacul gol și nici măcar nu știm ce înțelegem din asta. Poate nimic. Bilanțul gol se trasformă în inventarul tristeților noastre de peste an și ne uităm la asta ca la o fatalitate. România politicii liliputane este o fatalitate doar dacă ne coborâm la nivelul politicienilor, ei care și-au construit un univers de oglinzi concave le măresc faptele. Putem ridica privirea mai sus. Putem refuza eșantioanele mici de viata normală pe care guvernanții ni le dau ca și mită electorală.

Suntem liberi să stăm în genunchi pentru a fi la înălțimea politicienilor sau să ne ridicăm în picioare pentru vedea dincolo de orizontul pe care ni-l desenează ei cu cretă pe asfaltul murdar al campaniilor electorale. Ajunge să ne aducem aminte că odată măcar, mai demult, visam să dăm cu cuțitul în piatră și să împușcăm luna. Eram tineri mulți dintre noi, era întuneric, era frig și dictatură, dar sufletul nostru refuza să-și taie aripile. Nu vroia să moară. Poate că și astăzi, dacă ne-am mai uita spre norii albi de pe cerul înghețat al lui decembrie, am resimți măcar umbra acelui vis nătâng. Acum vreo treizeci și ceva de ani citeam la lumânare un roman al lui Augustin Buzura și cred că acolo am găsit versurile cântecului maramureșean ”Nu-i lumină nicări”. Nu știu sigur în ce roman și nu sunt foarte sigur nici dacă îmi amintesc bine acest fapt. Cert este că am simțit atunci o înfiorare, o spaimă teribilă care s-a transformat în sentimentul că nu trebuie să cauți lumina afară, ci înăuntru și că oricât de mult ai merge în noapte nu trebuie să lași să-ți intre întunericul în suflet. Mi-am dat seama că nu este obligatoriu să mergem singuri, că putem găsi steaua de lumină în ochii altora. Că atunci când tu crezi că ”nu-i lumină nicăiri”, de fapt și ceilalți sunt înfiorați de același întuneric. Nu poți face altceva decât să aprinzi lumina ta și ceilalți vor aprinde visul din sufletele lor și mergând unii după alții, luminându-ne unii altora calea, vom putea naște o cărare de lumină. Mai firavă la început, dar care poate deveni un drum luminat pentru toți.

Împotriva evidențelor zdrobitoare nu cred că România a murit! La mulți ani, prieteni!


Un text pentru Revista Cultura

06 decembrie, 2010

Lansare de Carte

Evenimentul a avut loc, joi, 2 decembrie 2010 la Cluj Napoca



COMUNICARE. MEDIERE.TRANZITIE


Comunicarea a devenit un simbol pentru modernitate, iar ideologiile comunicării şi-au schimbat sensul foarte repede. Acuzată pentru consolidarea dominării și hegemoniei prin propagarea ideologiilor dominante, astăzi comunicarea este în centrul unor viziuni eliberatoare pentru individ, deschizând posibilităţi de acțiune într-un spațiu virtual tot mai extins.
Prima ediție a Anuarului Secțiunii Sociologia Comunicării, Cunoașterii și Tehnologia Informației din cadrul Societății Sociologilor din România, publicație lansată sub egida Asociației Române pentru Evaluare și Strategie - ARES, analizează procesele nașterii unor singurătăţi interactive. Dar, așa cum scria Habermas în urmă cu câteva decenii, comunicarea este un proiect profund ambivalent, cu posibilităţi de dezvoltare înspre construcţie şi armonie socială, dar şi spre competiţe, conflict, manipulare.
Demersul sociologilor şi al celorlalți specialiști în ştiințe sociale, grupaţi în colegiul invizibil al secțiunii noastre, încearcă să arate prin studiile lor cum se poate ieşi din ideologii, din gândire prefabricată şi stereotipuri. Credem că, cel puţin prin acest aspect, aducem o contribuţie efortului de raţionalizare şi ieşire dintr-o tranziţie socială şi politică prea lungă şi fără de proiecte şi strategii. O tranziţie care consideră socialul un simplu cadavru, o povară, un lest bun de dat pentru autopsie sociologilor și, pentru reanimare tardivă, asistenților sociali.



Prof. Univ. Dr. Vasile DÂNCU,
Coordonator

01 decembrie, 2010

La mulţi ani, România!



Astăzi, în calendarele agenţiilor de ştiri, este ziua unei ţări numită România. Pentru tine, occidentalule civilizat, e poate doar un loc plin de câini, de hoţi de buzunare sau taximetrişti hoţi. Dacă te uiţi in The Economist o să găseşti că ţara are PIB-ul mic şi că este pe ultimul loc în Europa, iar la indicele de percepţie al corupţiei este plasată alături de ţări africane. Pentru tine, finanţistule de la FMI, este un loc unde, deşi esti funcţionar mic, fără geam cu lumină naturală la biroul tău, toţi te privesc cu gura căscată, vorbeşti la televizor, dai ordine, te vezi doar cu preşedintele şi premierul. Aici te simţi puternic şi important, ca un ambasador şi aştepţi momentul când nu va reuşi să plătească Guvernul pentru a mai vinde şi acţiunile de gaz, curent sau celelalte ce au mai rămas. În fine, poate pentru tine japonezule cu aparatul foto pregătit, poate fi o curiozitate pe care o integrezi armonic în ordinea universală.
Vă înţeleg dacă vreţi să plecaţi cât puteţi de repede spre oraşele voastre curate şi luminate feeric. Dar, domnilor, bucuria că mă întorc acasă mă cuprinde subit şi pe mine când intru pe poarta aeroporturilor voastre fie că este Heathrow, Orly sau Barajas. Pur şi simplu, mă bucur că mă întorc acasă, indiferent cât de interesantă poate să-mi pară lumea voastră reglată ca un mecanism de ceas. Am şi un defect (poate legat doar de constituţia mea somatică): de multe ori când aud imnul sau văd scris cuvântul România lăcrimez. Mi-e jenă de acestă slăbiciune, aşa că de multe ori îmi ascund lacrima şi lăcrimez pe dinlăuntru. Nu ştiu de ce mă bucur când mă întorc acasă. Poate, pentru că aici sunt prietenii şi profesorii mei, familia mea mare şi familia cea mică, sunt studenţii şi prietenii de pe blog. Ştiu că peisajele noastre sunt faine, dar nu le compar cu Elveţia, pentru că acolo nu sunt cotropite de pungi de plastic. Nici nu cred că suntem geniali sau diamante neşlefuite, doar pentru că luăm medalii la olimpiadele de matematică, fizică şi chimie.
Mă gândesc de multe ori că patria mea este o răţuşcă urâţică ce se tot împiedică şi nu se poate ţine de cârdul European. Dar nu cred că ea, România, ne-a ucis visele, ne-a întunecat orizontul. Cred că încă nu avem forţa de a visa cu adevărat şi mai ales nu ne bazăm visele pe noi înşine, nu suntem personajul principal în visul devenirii noastre. Cine să viseze în locul nostru, cine să creadă în locul nostru? Mă enervează piesa aia pop (şi videoclipul ei cu pionieri) care se tânguie “Nu m-am născut în locul potrivit”. Cum trebuie să arate locul potrivit? Este vorba despre Paradis, despre locul în care nu trebuie să faci nimic, pe care-l poţi parazita în voie. Eu cred că norocul este că ai un loc unde te-ai născut, iar datoria ta şi dulcea povară a vieţii este să schimbi acel loc, să-l potriveşti pe măsura fericirii şi inimii tale.

Sunt mâhnit uneori chiar de lehamitea mea proprie şi devin tare bucuros atunci când o depăşesc. Mă enervează indiferenţa şi lipsa de responsabilitate pe care le vedem la tot pasul, dar mă uit acolo unde văd profesori, medici sau militari care se duc dimineaţa la ora fixă cu sandvişul în geantă şi nu îşi fac treaba mai prost doar pentru că un omolog al lor SUA este plătit de zece ori mai bine. Văd că mulţi politicieni sunt tâmpiți sau corupţi, dar pe mulți dintre ei ar trebui să nu-i mai alegem şi să spunem cu curaj și altora că ei nu trebuie aleși.

Nu cumva ne facem majoritatea nefericirilor cu mâna noastră şi nu România este de vină, iar noi suntem vinovaţii?
Uneori am şi eu senzația că nu merge nimic în ţara noastră, dar ce pot face decât să-mi propun să repar ceea ce pot face eu şi să spun celor care mă ascultă că ar trebui să facem. Le spun spun zilnic, în forme diferite, că trebuie să avem curajul să începem de undeva repararea mecanismului acestei societăţi. Nu-mi spuneți că este prea târziu, niciodată nu este prea târziu.

Putem să scăpăm de mitocănie, de corupţie, de cocalari şi piţipoancele de pe ecrane, însă ar trebui să ne propunem asta. Foarte simplu, nu trebuie strategii complicate, trebuie să vrem să schimbăm totul şi să ne schimbăm unele dintre obişnuinţele noastre comode. Şi să nu mai dăm vina pe amărâtul ăsta de popor pentru toate păcatele lumii. Oameni buni, poporul ăsta care îşi vinde votul pe ulei şi zahăr a fost umilit o jumătate de secol de comunişti şi încă două decenii de demagogi şi capitaliştii de rit nou. A fost minţit şi i s-au cultivat doar slăbiciunile. Este un popor care nu are o elită care să-l ducă vreo patruzeci de ani prin deșert, ci doar intelectuali publici care se uită cu dispreț la el de pe ecranele televizoarelor. Românilor au fost puţini cei care le-au dat exemple de civilizație, în loc să se folosească de năravurile lor proaste. Românii nu au fost învăţați să acţioneze împreună, să facă echipe, să identifice interesul comun şi să înţeagă că şi ceea ce este comun este tot al tău.

Nu Ii s-a predat solidaritatea și respectul demnităţii umane, le-au descoperit doar atunci când erau în marea suferinţă, în neagra supravieţuire de sub comunişti şi poate că au început să renunţe la ele pentru ca să uite de vremurile acelea sălbatice.

Oamenilor acestora nu li s-a spus adevărul despre crimele politicii şi au fost puși să creadă în falşi eroi şi să urmeze paiaţe, nu bărbaţi luminaţi cu spatele drept.

Toate acestea le ştim, dar preferăm să tăcem. Să ne minţim, să ne plângem, să emigrăm, să ne indignăm, să urâm, să ne strigăm unii altora înjurături, să ne furăm căciula, să ne desconsiderăm … să dăm vina pe România.
Dar de un singur lucru nu ne dăm seama. Că am putea să schimbăm totul pentru că suntem liberi. Da, foarte liberi, avem câtă libertate ne putem asuma. Avem fix atâta libertate câtă pot explora visele noastre.

Să nu spuneţi că acest lucru nu este important! Este un miracol pe care il au doar puţine popoare în lumea asta ce pare perfectă la televizor. Am fost cateva săptămâni în Basarabia noastră uitată. Am văzut ce înseamnă un teritoriu sub ocupație străină. Am simțit frica oamenilor și jalea mocnită, lipsa de sparanță și umbra neagră a comunismului apăsând peste oameni și țară. Am întânit oameni care nu mai recunosc chipul libertății și se sperie chiar și de visul pe care cei tineri și cei plecați departe încep să-l încălzească din nou la piept.

Ea, România asta lălâie şi balcâză, ne dă chiar şi libertatea de a o părăsi, de a o certa, de a da vina pe ea pentru toate neputinţele noastre. Ea, săraca, nu poate fi mai frumoasă decât frumuseţea gândului nostru. Ea ne oferă libertatea de a fi, ne propune ca de mâine să ne schimbăm viaţa. Vă mai aduceți aminte: Libertate te iubim, ori învingem, ori murim. Am uitat deja, dar unii chiar au murit şi nici măcar nu au avut timp să simtă gustul libertăţii.

Pentru acest mare cadou pe care ni-l faci tu, Românie, ţara noastră, vreau să îţi urez astăzi

La Mulți Ani!

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...