13 noiembrie, 2010

Vasile Dâncu, de la Maradona la Kim Ki-duk, via Dan Diaconescu



un interviu de Valentin Malaescu

E “U-ist”, dar respectă CFR-ul, e pasionat de OTV, visează să scrie un roman şi râvneşte la un aproape imposibil concert Pink Floyd.



Un dialog “relaxat” cu Vasile Dâncu e o misiune dificilă, atâta vreme cât priveşte bufniţa ca pe un simbol filozofic şi nu-şi poate reprima reflexele de sociolog nici măcar când vorbeşte despre fotbal. În schimb, îl descoperim, ca în politică, pe acelaşi “rebel” care spune despre “Kaiser” că n-a fost un mare fotbalist şi care afirmă că e pasionat de OTV.

Am înţeles că sunteţi dispus să vă asumaţi “vina” pentru colecţia de bufniţe a procurorului general al României.

Doamna Codruţa Kovesi ştia că sunt pasionat şi că am o colecţie de bufniţe şi se pregătise să-mi facă un cadou. Avea o bufniţă care mă aştepta la dânsa în birou de mai multă vreme şi unii colegi, prieteni de-ai ei, s-au gândit că ea colecţionează bufniţe şi aşa i s-au tot acumulat bufniţe. Acum rămâne să fac o persuasiune eficientă în următorii ani, ca să-mi revendic unele bufniţe din colecţia dânsei, că dânsa nu colecţionează bufniţe.

De ce bufniţe?
Bufniţa Minervei este, într-un fel, simbolul filozofiei, al înţelepciunii, al căutării esenţei din spatele aparenţei. Zbaterea oricărui filozof, a unuia care, prin studii, prin cunoaştere, caută ceva este tocmai asta, a bufniţei, de a vedea în întuneric, de a vedea acolo unde alţii nu văd. E simbolul căutării înţelepciunii. N-ajungem niciodată la înţelepciune, dar acest simbol ne mobilizează.

Câte bufniţe aveţi?
Nu le-am numărat niciodată, toate rafturile bibliotecii mele de acasă sunt pline de bufniţe. Am 70-80 de piese probabil, diverse reprezentări ale bufniţei, aduse din diverse culturi. Am câteva piese de colecţie, bronzuri din perioada interbelică sau din perioada începutului de secol, din atelierele de la Paris, dar şi reprezentări, să le zicem mai vulgare, fără mare valoare, dar care sunt tratări ale subiectului. Am obsesia exhaustivităţii, de regulă, şi sunt un colecţionar bolnav, pentru că aş vrea să am toate exemplarele dintr-un gen.

Mai colecţionaţi şi altceva?
Nu sunt un colecţionar sistematic, dar colecţionez poveşti - este hobby-ul meu principal - fie că este vorba de poveştile pe care le spun cărţile, poveştile pe care le spun filmele şi, mai ales, cele pe care le spun oamenii. Colecţionez poveşti de toate felurile, apoi fotografii, unul dintre hobby-urile mele vechi, din tinereţe, pe care mi l-am regăsit acum, în liniştea de la Bruxelles, şi am început să colecţionez imagini, pentru că în spatele imaginilor sunt poveşti. Poţi să le scrii, poţi să-ţi imaginezi o poveste din spatele unei imagini. E un exerciţiu de scriitor. Am visat în copilărie să scriu un roman, bine, visez tot timpul asta, e un vis care se repetă şi întotdeauna am încercat, dar n-am avut destulă experienţă. La 20 de ani, ţin minte că i-am spus tatălui meu, care tocmai publicase un volum de versuri, că mă chinui să scriu un roman. Tata m-a întrebat: “Dar ce-ai trăit tu până la vârsta asta?”. Păi, eu credeam că am trăit totul. La 20 de ani, dacă ai cunoscut o femeie, dacă ai citit cărţi, ai sădit un copac chiar -făcusem şi asta - terminasem armata şi aveam senzaţia că eu cunosc toată viaţa. Tata mi-a spus o frază pe care o luase, probabil, de la un scriitor sau de la un critic, un teoretician francez: “La 20 de ani este schiţa, la 30 de ani este povestirea, la 40 de ani ai acumulat destulă experienţă ca să scrii nuvele şi romanul este la 50 de ani”. Acuma, eu mă apropii de 50 de ani şi, din punctul ăsta de vedere, sunt aproape de roman.

Pe blogul dumneavoastră aţi trecut la hobby-uri fotbalul. “U” sau CFR?
Prima mea iubire a fost “U” Cluj, asta şi pentru că sunt angajat al Universităţii, sunt profesor, am fost student şi “U” Cluj este un spaţiu de proiecţie a identităţii ardelene, mai degrabă a tragismului identităţii ardelene. Pot să spun că sunt fan al lui “U” Cluj, al filozofiei care se află în spatele echipei “U” Cluj. Pe de altă parte, fiindcă am trecut de 18 ani, ştiu că în sufletul meu e loc de mai multe pasiuni şi de mai multe forme de respect sau de iubire. Respect CFR Cluj pentru că arată că fotbalul se poate face şi profesionist, nu cu valize şi lucruri care se fac în zona fotbalului dâmboviţean, că se poate ieşi în Europa cu asta, că poţi să-ţi exprimi identitatea prin fotbal, în Europa. De la prima calificare a lui CFR în Champions League (CL), dacă te duci în Europa, când spui că eşti din Cluj-Napoca, îţi răspunde: “CFR”. Forţa CL, marketingul extraordinar al acestei competiţii, a făcut din CFR Cluj un brand comunitar. Cred că trebuie să renunţăm la această polaritate dintre “U” şi CFR, pentru că lumea şi condiţiile istorice obiective, care au produs această ruptură s-au schimbat. Această prăpastie emoţională între două etnii, până la urmă, cred că nu-şi mai are sensul în secolul XXI. Îi respect pe cei care iubesc “definitiv”, cei care nu se pot adapta mi-s dragi, dar cred că noi, în această comunitate, am da un semn de normalitate în momentul în care vom avea un stadion modern, pe care să putem vedea jucând ambele echipe, să mergem să încurajăm ambele echipe, pentru că amândouă reprezintă comunitatea noastră. În rest, “marea iubire” e altceva, pe aia şi-o poate stabili fiecare, dar e vorba de nivelul de civilizaţie şi, din acest punct de vedere, îmi place să fac exerciţii de admiraţie respectând şi pe “U”, şi pe CFR, din raţiuni diferite.

Pelé sau Maradona?
Cred că Maradona este cel mai mare fotbalist din istorie şi am foarte multe argumente pentru asta. Unul dintre ele este chiar tragismul existenţei lui. Nu există “eroi”, “zei” care să termine viaţa în cravată şi având o existenţă liniară, de manageri ai fotbalului. Maradona este şi o conştiinţă a unui continent care a fost sistematic prăbuşit de interesele imperialismului mondial, economic şi, dincolo de excesele lui legate de Cuba şi prietenia lui cu Fidel Castro, Maradona este un tip special.

În locul lui, după celebrul gol dat Angliei cu mâna, aţi fi recunoscut henţul?
Având în vedere că meciul venea ca o continuare a războiului din Malvine-Falkland, dacă eram în locul lui, nu aş fi recunoscut. În mod normal, eu aş fi recunoscut henţul, n-aş fi putut să car după mine povara unui lucru ilegal pe care l-am făcut. Să-l cari toată viaţa, mai ales când ai o asemenea carieră, eu n-aş fi făcut asta, dar el a făcut-o în condiţii speciale. Eu sunt un cunoscător al interviurilor, textelor lui. Peste tot pe unde merge lămureşte cum e cu “mâna lui Dumnezeu” şi a mai explicat el că nici britanicii nu au fost cinstiţi cu Argentina, n-au respectat regulile. Cariera, însă, cea mai importantă a lui Maradona, pe care n-o vedem noi, partea cea mai interesantă este experienţa din Italia, bătălia dintre sud şi nord în Italia, unde niciodată o echipă din sud nu putea să ajungă sus, pentru că sudul era sărac. El a făcut o încercare de revoluţie sud-americană acolo şi a reuşit să câştige singur meciurile cu granzii, împotriva arbitrilor, împotriva status-quo-ului italian în materie de fotbal. El şi Caniggia au fost, până la urmă, victimele acelui sistem. Dintre toţi jucătorii care luau diverse forme de anabolizante, numai doi au fost prinşi, cei doi care au ucis nordul în bătălia cu sudul.

Andrei Pleşu spunea că-şi pierde nopţi întregi uitându-se la OTV. Dumneavoastră vă uitaţi la OTV?
OTV-ul este una dintre pasiunile mele. Familia mă izolează - noroc că am multe televizoare acasă -, închide uşa de la biroul meu şi mă ridiculizează, de la Adrian Sebastian ăla micu’, care spune: “mă, tu eşti manelist”, la nevastă-mea, care zice: “eu pe tine nu te înţeleg”. Fiică-mea e mai discretă, ea îmi înţelege curiozitatea, că e sociolog, ca mine. De câte ori am posibilitatea, mă uit la OTV, noaptea târziu. De foarte multe ori mă uit fără sonor, pentru că scriu sau citesc. Noaptea am cel puţin două ore de citit, în nici o zi nu mă culc fără să citesc două ore, indiferent la ce oră vin acasă. Câteodată citesc cu OTV-ul şi mă uit numai la mişcarea iconografică, la modul cum defilează mutre, caractere, la situaţii scenice, la modul cum pune Dan Diaconescu în mişcare tot acel arsenal foarte interesant, o telenovelă vie. Mi-am făcut multe notiţe pe baza OTV-ului, cunosc o parte din România reală datorită OTV-ului: oamenii pe care îi vedem la OTV, mai ales cu discursuri în care cer milă şi ajutoare, după care acei “disperaţi” scot, toţi, câte un telefon mobil, uneori destul de scump şi îşi dau numărul. Aceste situaţii de incompatibilitate, pe care le vedem în România peste tot, se văd foarte bine la OTV. Mi se pare că Dan Diaconescu este genial, nu pentru că ar avea cultură, ci pentru că este produsul unei culturi din sudul ţării, foarte interesantă, şi a unui balcanism isteţ, cu o inteligenţă naturală ieşită din comun şi foarte perseverent. OTV-ul este ca un fel de rană a României, vedem acolo foarte bine cât mai avem de parcurs. Când mă uit la OTV şi apoi la BBC sau TV5, încerc să calculez distanţa dintre Caracal şi Londra.

Acesta este drumul pe care trebuie să-l parcurgem. Sigur, am o inhibiţie în a merge la OTV când sunt invitat. Am fost de câteva ori şi eu la OTV, la emisiunile lui Lazarus, pentru că era un tânăr student atunci şi discutam mai liber decât la alte televiziuni. M-a invitat o dată Horia Alexandrescu. N-am fost niciodată la o emisiune a lui Dan Diaconescu. Am mai fost o dată la o emisiune a lui Tudor Barbu, în care discutam despre cazuri sociale. Sigur, nu e foarte plăcut să ne uităm la OTV, să recunoaştem că OTV este România, dar “otevismul” este un fenomen cultural românesc şi asta ar trebui să o recunoaştem. Aş fi fost impresionat de OTV şi aş fi fost un fan al lui Dan Diaconescu dacă Dan Diaconescu ar fi făcut televiziunea respectivă numai din plăceri estetice. Aş fi spus că este un fel de Nastratin Hogea şi că el, de fapt, ca-n maxima antropologică, ne face cu ochiul. Adică, el nu este implicat, el doar face spectacolul să se desfăşoare. Din păcate, el este parte din spectacol şi poate de aceea îi reuşeşte foarte bine, pentru că este chiar de-acolo, este unul dintre personajele de-acolo, nu se ridică, nici cultural cu nimic peste ei. S-a îmbogăţit, şi-a luat avioane, maşini, deci este de-acolo. E un experiment cultural rar. Nu spun că trebuie protejat. Când va dispărea realitatea pe care o arată OTV-ul, va dispărea şi OTV-ul, dar e greu.

Care este filmul pe care nu l-aţi văzut încă şi vreţi să-l vedeţi, care este cartea pe care n-aţi citit-o încă şi vreţi s-o citiţi şi care e concertul la care n-aţi fost încă şi vreţi să-l vedeţi?
Sunt un cinefil, n-am reuşit foarte mult în ultima vreme să mă uit la filme, dar ce a apărut recent am cam văzut, mai ales în ultimele nopţi. Vreau să văd un film care nu s-a terminat încă, la care lucrează Scorsese. Vreau să văd toate filmele - pe care le am deja, am DVD-urile pregătite, dar n-am văzut decât jumătate - lui Kim Ki-duk, un regizor coreean care îmi place foarte mult. N-a făcut şcoală, însă are o viziune pictografică asupra lumii. Car filmele lui cu mine de vreo doi ani şi n-am avut timp să mă uit la ele. În materie de cărţi, citesc, întotdeauna, cam zece cărţi deodată, din toate domeniile. Cumpăr în fiecare lună câteva cărţi. Când mă duc în străinătate cu Ioan Rus, el spune că trebuie să ne luăm întotdeauna o maşină mare căci eu iau câte un metru cub de cărţi. Ce aş vrea să citesc, de fapt să recitesc, sunt toate piesele lui Tennesse Williams şi mai ales “Pisica pe acoperişul fierbinte”. Şi aş mai vrea să recitesc o carte care mi-a luminat copilăria, un roman al lui Romain Gary, “Clar de femeie”. Aş vrea să-l citesc pentru a treia oară şi ultima. În ce priveşte concertele, sunt foarte mulţi artişti pe care aş vrea să-i văd, dar n-am avut vremea şi liniştea să mă duc la concerte nici când au venit în România. Am fost la câteva mari concerte în România, care nu mi-au plăcut în mod deosebit, ca mod de organizare şi adaptare la românitate a unor formule occidentale. Ăia ţin la formula lor, ai noştri nu vor s-o pună în practică şi iese o prostie de multe ori. Aş vrea să-i văd pe cei de la Pink Floyd, dar ăsta este un lucru destul de rar şi destul de greu.

Puţin probabil să se mai împace Roger Waters cu David Gilmour.
Este aproape imposibil, dar asta mi-ar plăcea să văd. Aş mai vrea să văd un concert Jean-Michel Jarre.

A fost recent în România.
Da, dar n-am apucat să-l văd, eram la Bruxelles atunci. Am o pasiune pentru muzica mai veche, mi-ar plăcea să văd un concert The Cure. Dorinţa asta se poate îndeplini chiar mai degrabă decât cea cu Pink Floyd.



Un comentariu:

  1. Roger Waters a pornit intr-un turneu de concerte cu The Wall. La primavara va fi si in Europa. Si daca il vezi pe Roger Waters, vezi de fapt Pink Floyd. Initial si eu am avut reticente in a accepta partea drept intreg. Insa un concert de acum citiva ani de la Budapesta, unde Waters si ai lui au cintat cap coada Dark Side of the Moon, m-a limpezit: eram, de fapt, la un concert Pink Floyd.

    Ceea ce voi face si in primavara viitoare, in Polonia.

    :wink:

    RăspundețiȘtergere