10 noiembrie, 2010

Lumea lui Adrian Păunescu


Când a murit Adrian Păunescu am scris un text pe care poetul îl merita. Am avut parte de multe comentarii și mesaje contradictorii, ca și viața poetului. Fără a fi membru al juriului pentru premii de literatură, în calitatea mea de cititor, am regretat moartea unui mare poet român. Nu știu cât de mare, nu știu dacă poate fi comparat cu Nichita sau cu Blaga. Îndeobște, nu prea cred că putem măsura distanțele dintre cei condamnați la glorie. Dacă nici nu a trecut mult timp peste opera unui poet, atunci este clar că vorbim de mult arbitrariu și subiectivism în aprecierea operei. Dar, în fond, oare nu subiectivitatea noastră îi trimite pe unii printre cei neuitați, oare nu popularitatea lor și mai puțin recenziile teoreticienilor literaturii și specialițtilor în poietica sau poetică. Cu toate acestea nu putem merge nici pe ideea că doar timpul ne va spune, pentru că Domnul ăsta -zis Timp- lucrează de fapt prin intermediul nostru. El nu ridica statui, el nu dă diplome, el doar le dărâmă pe cele false, le strică pe cele care nu se sprijină pe ceva solid. Păunescu a scris foarte mult și poate că a tăiat prea puțin, s-ar putea ca ideea că este un demiurg să-i fi dat un orgoliu pe care Domnul Timp îl va taxa, dar așa cum a fost și în viață, nu-i va lăsa cu siguranță nici pe necontemporani indiferenți.

Am scris despre Adrian Păunescu că moartea s-ar putea să ajute opera, omul o bloca cu siguranță și nu numai prolificitatea lui este de vină poentru asta. Din carămizile imense de poezie se vor filtra cu siguranță câteva volume de poezie veritabilă de dragoste, poate chiar și unele militante. În textul meu am folosit sintagme din versurile sale, dar puțini le-au recunoscut, semn că în multe cazuri chiar și adulația este oarbă. Am mai scris că a iubit lucrurile interzise și mai ales puterea. A vrut să placă și oamenilor simpli și conducătorilor, dar și zeilor zilei, o dorință nevrotică de a fi iubit sau de ieși din rând. Înțeleg și eu că nu trebuie să amestecăm opera cu omul, dar acest lucru se face frecvent. La postarea mea de pe net am avut oameni care au răspuns emoțional la textul meu de plecare, au fost însă și unii care dădeau șuturi în cadavrul lui Adrian Păunescu, așa cum se întâmplă de regulă și fiecare avea dacă nu dreptate, cel putin motivație și justificări.

Nu vreau să discut aici nici argumentele adulatorilor și nici pe cele ale defăimătorilor, deși mă enervează să-mi spună cineva ce trebuie să-mi placă sau ce ar fi potrivit să detest. Nu am vorbit despre omul Păunescu din motive lesne de înțeles căci despre morți numai de bine. Am scris despre legatura mea subiectivă cu poezia lui și chiar despre o relație de simpatie reciprocă care mi s-a părut mai importantă decât disfuncționalitățile din perioada în care am fost colegi de partid sau de comisie în Senatul României. Acolo, el nu era poet, ci era deținătorul unei sinecuri politice pe care o gestiona după bunul plac, fără reguli, deși Parlamentul este o instituție care ar trebui sa fie guvernată de reguli și principii. În ultimii ani, ne despărțea profund adulația lui pentru Ion Iliescu și orientarea lui spre trecut, dar și ideea unui monopol asupra judecăților de valoare pe care senatorul o afișa în stilul său caracteristic.

Dar cele trei zile de spectacol mediatic în care televiziunile au vândut acest subiect cu nesimțirea specifică pieței capitaliste m-au convins asupra unui lucru. Păunescu a fost personaj nu doar pentru poezie, ci mai ales a fost un obiect simbolic, lider spiritual și guru pentru o lume, pentru una din acele Românii paralele pe care le invocă politicienii la noi când pierd alegerile.
Adrian Păunescu a fost liderul sau creatorul unei generații, după cum au spus televiziunile. Poate, dar trebuie să ne uităm un pic cu atenție și să căutăm a fi realiști, atât cât se poate. Am fost și eu la Cenaclul Flacăra am ascultat emisiunea de la radio de joi, vreo 10 ani, știu și acum sute de cântece și poezii din acea perioadă. Mi-am încălzit sufletul la o poeziile de dragoste cântate sau recitate din creația lui Esenin, Blaga, Doinaș sau ... Păunescu. Era senzațional sa te afli pe un stadion sau într-o sală a sporturilor să vezi atâția tineri la un loc. Dar niciodată nu am vrut să-i semăn lui Păunescu: i-am iubit pe Nichita, pe Dinescu, pe Vișniec, pe Daniel Corbu și multi alții. De ce? Pentru că Păunescu nu făcea parte din lumea mea, el făcea parte din lumea lor, a celor puternici, de la clasa întâi a Titanicului numit România.

Veneau zeci de mii de tineri la Cenaclu pe care nu i-a spălat nimeni pe creier. Păunescu nu a încercat să întârzie revoluția, cum am vazut că scriu unii acum. Astea sunt prostii, adevărul este că în noaptea istorică în care eram, Păunescu aducea o luminiță, singura. Era iluzia alternativei, dar era o alternativă adusă de sus, ca un fel de program obligatoriu. Păunescu pentru noi era un zeu care desfăcea cultura din lanțuri pentru o seară. Cu prețul de a nu înjura conducerea (aici era monopolul lui Adrian Păunescu), cu prețul de a cânta Partidul-Ceaușescu-România, în momentul unei excitații maxime a publicului. Păunescu era un nomenclaturist, avea o putere fantastică, îi umilea pe prim-secretarii care nu se supuneau. Făcea o serie de lucruri bune, rezolva cereri ale populației. Era parcă într-o cursă electorală în care se bătea discret cu Guvernul și cu Marea Adunare Națională. Este clar, acest lucru este mai puțin decât nimic, a fost minunat atunci, trebuie să recunoștem. Dar nu a fost singurul privilegiat al regimului comunist. Mulți scriitorilor erau cultivați și protejați de vechiul regim, Fondul literar și Casele Scriitorilor din țara (vreo 66, dacă nu ma înșel), răspândite ca și casele lui Ceaușescu pe tot plaiul mioritic, sunt o mărturie vie a acestei politici. În toată această perioadă se construiau case, conducătorii făceau și lucruri bune, dar fundamental eram ținuți în frig, întuneric și blocați în interiorul patriei, ca într-un lagăr. Păunescu și alți scriitori aveau magazine speciale, călătoreau în străinătate, aveau privilegii. Este cealaltă față a monedei care nu poate fi lăsată deoparte. În tot acest timp, eu frate mai mic al lui, stăteam într-un cămin de nefamiliști și nu aveam cartelă pentru pâine, pentru că nu aveam domiciliu stabil, ci doar viza de flotant în Cluj, căutam lapte praf pentru fetița noastră și negăsind a trebuit s-o creștem la bunici. Știu că nu Păunescu era vinovat de asta, atunci lui îi mulțumeam în gând pentru câteva ore de muzică și poezie. După Revoluție a fost atacat de toată lumea, uneori pe nedrept, mai ales de scriitori, dar și de oameni care nu au făcut nici un gest de curaj înainte de 1989, ba chiar au manifestat un conformism penibil. Păunescu măcar a căutat să compenseze cu ceva plasarea lui în zona puterii și în proximitatea lui Ceaușescu, iar din punctul meu de vedere, la Revoluție, îl puteam considera absolvit. Dar a rămas cu același cult a personalității îndreptat înspre sine, cu familia pe care și-o diviniza la întruniri publice, cu insistența de a face artiști din copiii săi.

După Revoluție Adrian Păunescu nu s-a mai putut adapta, nu s-a mai simțit în apele lui și la înalțimea de vultur la care zbura înainte. A continuat să scrie, s-a înscris la PSM, a trecut pe la PRM, eșuând alături de Ion Iliescu, în PSD. A început însă să tragă trecutul după el, să se justifice mereu, să se refugieze într-o reverie întoarsă pe dos. În jurul lui s-au adunat oamenii trecutului, unii valoroși, alții fără valoare de întrebuințare în noua lume. Teritoriile controlate de ei deveneau teritorii ale numirii (democrația nefiind decât un moft), un cerc închis unde criteriul fostei apartenențe era cel mai important. Ceilalți, cei care nu veneau din trecutul său, erau considerați niste ajunși cu pluta pe valurile unei revoluții venite aiurea prin complotul unor agenturi străine. Uneori mă uitam cu admirație tâmpă la această formă de apărare în grup, alteori această tergiversare a mersului înainte sau promovării schimbării mă scotea din sărite și a fost unul din motivele pentru care m-am autoexilat la Bruxelles din Senat în echipa de observatori de la Parlamentul European. Am înțeles nostagia după vremurile în care era tânăr și puternic, dar nu am putut să înțeleg modalitatea nevrotică de a se agăța de un trecut care, pentru cei mai mulți dintre noi, era o amintire mai puțin plăcută. Avea o energie spirituală și o inteligență care i-ar fi permis să meargă alături de noi spre un proiect de viitor, cu frunte sus. Poate că, în demersul nostru de reformă politică, ne-ar fi putut ajuta să-i convingă pe cei din generația lui că este nevoie de o schimbare, nu de restaurație.

Dar nu despre Adrian Păunescu ne-am împiedicat noi, românii, în construirea unei lumi normale. El nu s-a opus energic schimbării niciodată, ne-am lovit de propriile noastre frici sau ticăloșiile unor lideri pe care lumea nu-i înjură ca și pe bietul Păunescu. Acum nu-i este fidelă generația de tineri care au fost la Cenaclu, chiar dacă ne aducem cu plăcere aminte de această parte a adolescenței sau tinereții noastre. Cei care au cântat sau aplaudat au părăsit Cenaclul odată cu intrarea în maturitate. Așa cum alții au părăsit Woodstock-ul sau malagambismul. A fost părăsit și de mulți din cenacliștii de bază chiar înainte de a fi interzisă manifestarea. În jurul lui s-au grupat, la câțiva ani după Revoluție, mulți din cei care au avut funcții mai mari sau mai mici, cei care au pierdut poziții odată cu Revoluția. Dar nu doar ei, uneori și unii dezmoșteniți ai sorții și neadaptați, pierzători în noua lume. El a fost ca un felinar în jurul căruia s-au adunat fluturii și gâzele trecutului. Au visat continuu la un trecut al lor, au temperat schimbarea serioasă în societatea nostră și au fost cultivați de cei fără curaj, de liderii politici care au căutat să nu piardă amărâtele de voturi ale pensionarilor sau bătrânilor săraci și speriați de viitor. Această lume formată din umbre și fantome din trecut l-a ținut ancorat și pe Adrian Păunescu în trecut, i-a furnizat cutia de rezonanță pentru vocea lui de poet și militant. Am ascultat discursurile de la înmormântarea poetului și am văzut zbaterea unei lumi de naftalină care se zbătea să nu moară, să mai câștige ceva chiar și din emoția pierderii poetului. O lume care îl căpușa pentru ultima dată, o lume tristă că nu se mai poate justifica prin existența poetului. Am înteles atunci că Păunescu nu a mai fost în ultimul ani eroul-poet, ci o relicvă fosforescentă, un far pentru lumea fluturilor de noapte care se învârtea bezmetic în jurul lui. A fost o justificare falsă pentru existența ei, s-au folosit de el ca de niște moaște sfinte ale comunismului. Dacă înainte de 1989 a avut energia să se scuture de această lume în câteva momente eroice pentru sine, acum, în lumea nouă, a cărat-o după el cu stoicism, poate din convingere, poate dintr-un sentiment de confort afectiv. A fost un simbol viu pentru o lume care ar fi trebuit să moară în 1990. Poate că, dacă nu ar fi fost această lume protejată și de sistemul politic, Adrian Păunescu s-ar fi putut desprinde de trecut și ar fi putut să valorifice cei douăzeci de ani de liberate și maturitate pentru a desăvârși opera sa ori pentru a se reabilita. Nu s-ar fi pierdut prin sinecuri de partid și într-o activitate parlamentară care a fost pierdere de vreme pentru un talent uriaș ca al său. N-o să știm însă niciodată, poetul oricum nu mai are cum să ne confirme sau infirme aceste scenarii.

Duminică însă, am scăpat de amărăciunea că un poet care mi-a fost drag sufletului a
plecat dincolo. Am scăpat de apăsarea din coșul pieptului când am văzut fețele fade ale unui trecut mort, veghind la căpătâiul lui. O clipă m-am bucurat pentru că Adrian Păunescu a evadat, în fine, dintr-o lume care trebuia să moară, m-am bucurat că s-a eliberat de acest balast. Fără el, sper că această lume se va duce la fund. Eliberat de ghiuleaua trecutului, poetul se poate înălța la ceruri. M-aș fi bucurat să-l pot cunoaste pe Păunescu liber, eliberat de datoria sau dependențele față de trecut. El ar fi trebuit să trăiască, dar lumea lui trebuia să moară. Și nu acum, ci în urmă cu două decenii.

9 comentarii:

  1. Un histrion, un egoist rapace si un xenofob. Marii poeti mor cu sabia in mina, pentru a-si apara idealurile.Dar admir postul, este cel mai nuantat din toate pe care le-am citit pina acum.Chestia cu despre morti numai de bine se aplica si lui Hitler, Stalin, Pol Pot si alti baieti de bine din istorie?

    RăspundețiȘtergere
  2. excelent mesaj. felicitari! e greu sa fii echilibrat azi!

    RăspundețiȘtergere
  3. "Nu am vorbit despre omul Păunescu din motive lesne de înțeles căci despre morți numai de bine"

    Domnule Dancu,
    Pacat, pareati un om lucid :-(
    Spunerea de mai sus ar trebui inlocuita cu ceva de genul "despre morti numai ADEVARUL, cu orice pret !"

    RăspundețiȘtergere
  4. Pertinenta si lucida ,aceasta ANALIZA.
    Are de TOATE, asa cum avea si PAUNESCU.........

    RăspundețiȘtergere
  5. Să plîngi abia în 2010, pentru moartea unui poet decedat în 1971? Ce ciudat!

    RăspundețiȘtergere
  6. from AD MELIORA

    You have my respect Mr. Dancu! No figure of speech meant here, and thank you genuinely for your article.

    This is a message I had also left on another site ( one called www.badpolitics.ro which I found rather different from your blog), but I wish to post this up on your site as well, hoping that you will be kind enough to pass on my question to those it targets.

    I personally wish I had the possibility to express my stand on this in a public speech so every single corner in that country can hear my view on that.

    I have a high regard for this poet. And my heart bleeds every time I read negative and disgraceful comments about this great spirit's work on different blogs or in different talk shows.

    I have a question for all those who have blamed this great man for whatever they’ve felt convenient for themselves at different times throughout the last several decades.

    - Have any of them any idea about what "AUXESIS" means in literary studies?-
    Adrian Paunescu often employed this figure of speech for rhetorical effect to subtly but strongly convey the opposite meaning. On the other hand, it seems to me that those who don't really understand his work so vehemently and so often employ "MEIOSIS" trying to undermine, understate and tarnish the power and significance of his great work and love for his country and cultural identity.

    I wish every single individual read every single line of his work before rushing into making comments. How many of them honestly can speak in an informed way of his literary work and missives as driven by a political context and regime so few actually had the courage to stand up against with the power of words and intellectual mind? I wish at least some of the media would have the decency and moral obligation, at least, to run an unbiased series of talks or radio broadcasts about Paunescu's CENSORED poetic works during the late 70's and 80's.

    Finally and honestly, it seems to me that some of the media people over there and politicians could do with some studies in Rhetoric, Contextual History, Social Psychology, Sociology and (Critical)Discourse Analysis, particularly Rhetoric with all its long-existing rhetorical devices and figures of speech ever employed since ancient Greece before they make a mockery of themselves.

    And to Mr. Dancu, thank you for who you are.
    You are in my book of kindred spirits.

    RăspundețiȘtergere
  7. from AD MELIORA

    We have read your article again and I need to further say, Mr. Dancu, that those pages of communism do irrevocably belong to History, a history every one of you born specifically between 1918-1965 in Romania let so be written. Sadly, whether you all like it or not, every one of you born and brought up in those times had their part of contribution to sustaining that regime in their own ways: either by coming to terms with it, or by agreeing, or tacitly disagreeing, or by just blindly or reluctantly doing what you were told, or by shifting from one view to another after never-ending progressive and regressive analyses and rhetorical questions. I regret to say but, you all those born between those years seem to have left the younger generations only broken pieces to pick up after the mess you all had been yourselves both individually and collectively either contributors and witnesses to. BYSTANDER EFFECT, Mr. Dancu. COLLECTIVE GUILT, BLAME AND RESPONSIBILITY, that’s what it is and nobody dares speak about that.

    You, Mr. Dancu, who at least at first sight seem to be an erudite, who studied, researches and teaches in the almighty world of the Social Sciences, how long do you think, the younger generations will have the patience to watch this pathetic show of senior political impostors blaming and throwing sarcasm and biased criticism at one another in an endless pathetic inquiry about who had been more communist and more of a secret service informer than who and under what circumstances. What I see Mr. Dancu, from where I stand, is political and journalistic OBSSESSIVE COMPULSIVE DISORDER in Parliament, in the street, during political negotiations. Why is it that Romania’s politicians and many of the media people seem to have so many illusions of grandeur and so much greed in all ways imaginable along with this compulsion of incessantly needing to blame others, whoever and whatever, anyone but themselves.
    I am an educator myself, Mr. Dancu, and you see should any of my disciples fail, then I shall be the one to blame, because I am the one who is supposed to be more knowledgeable about what path leads to what. My disciples and what they can learn from me, build up on that and pass on to the next generations - their success is my reward. How long do you think the younger generations, those of us in our 20s, 30s and early 40s now will have the patience to see that political and social incompetence? Young people’s patience is dissipating, Mr. Dancu, it will soon end. It will soon come a time when the younger generations will say to this government and its supporters WE’VE HAD ENOUGH OF YOUR TIME-WASTING AND MOCKING OTHERS.

    RăspundețiȘtergere
  8. From AD MELIORA

    continued from earlier...
    We, all, the young and the old, we all know that one cannot tear off those pages of history you had all written between the 60s,70s and 80s off the Romanian History book and whether or not any of the denim generations had long walked away from Paunescu for different reasons and out of different more or less informed interpretations and decisions, that has less relevance nowadays because Adrian Paunescu's name will forever remain engraved onto millions of hearts as a light when it was most needed both in the past and in the recent years, regardless of whether some are not yet ready to open up their hearts and admit to that. I need to tell you something Mr. Dancu, that if there has been anything at all that has lit up my life away from Romania and has kept my trust and love for Romania alive, that has been Adrian Paunescu and Octavian Paler’s contemporary work. Their voices reached deep into my heart. They had views, they were not passive, they were alive and made me feel alive, and they had no bone of evil in them. Historically it is my humble stand that their views had been perpetually developing and taking a turn for the better, and not for the worse, like true sculptors who had both the marble and the talent to turn their material into eternity, through a lifelong process of becoming more analytical, much wiser and redemptive with the passage of time.

    What are many of the political impostors and many of the smallish journalists in Romania? My humble opinion: dust in the wind, or to make a different visual analogy - dogs barking up the wrong trees to stir up the vulnerable masses and divert their attention from the relevant thing. I am sick to my stomach, Mr. Dancu, when I look at basescu representing the Romanian nation at European talks. He may have been elected by Romanians, but then may that have been because they must have been both misinformed and uninformed? Who is who there and what their interests are, God knows! Where is the line between the truth and the lies? The Nation sees no outcome, but government malpractice and incompetence as a whole that have long hit rock bottom. The captain and his crew have never been up to the challenge of steering the boat to safe shores, and even worse they are still there fooling the masses around, gambling away what is left of cultural values, children’s broken hearts and mothers’ last glimmer of fading hope for a better life for their children.

    I must say, Mr. Dancu, your discourse is quite a mix of a wide range of figures of speech, very daring at times shifting back and forth amongst contradictory thoughts and wisdom. At times it permeates as utter confusion whereas at others it sounds very convincing.
    Yet, I hope you will still remain in my book of kindred spirits. I can only hope that you are one of those who is human enough and true to himself to learn from life’s ups and downs and become better tomorrow, better than himself, the sociologist he is today.

    Finally, I wish our great contemporaries, Adrian Paunescu and Octavian Paler had not left this world so early. They will forever be such kindred spirits in the Cultural and Social History of Romania, regardless of how much some would want to tear off those pages from the history book. May You Rest in Peace and May Romania be further blessed with spirits and talents like yours.

    Today, on Romania National Day: Happy Birthday Romania! And May You Be Blessed with only of the Best of everything and many Kindred Spirits as sons and daughters with no bone of evil in them!

    RăspundețiȘtergere
  9. Un mozaic de imagini si de adevaruri cum numai tu stii sa aranjezi in limba Eminescului. Admir echilibrul, asa da ! Este o pilda despre CUM ar trebui sa ne raportam la ceilalti, vii sau plecati la Domnul, fara osebire...
    Admir, ma repet !

    RăspundețiȘtergere