27 noiembrie, 2010

Multumiri

Prieteni,

va multumesc pentru urarile de ziua mea. A fost emotionant, mai ales cand esti departe de casa.
Am inteles ca pentru a aduce ceva din cer, trebuie sa ai sub tine, ca să te înalțe, o piramida de oameni.

Sper sa nu va dezamagesc!

Salutari de la Chisinau!



19 noiembrie, 2010

lansare de carte


UN RAZBOI AL MINTII

LUCRARE COORDONATA DE GEORGE CRISTIAN MAIOR

Azi am lansat La Gaudeamus un volum interesant la care am scris si eu un capitol intitulat: Razboiul cognitiv, cultura de securitate si perceptia riscurilor. Romania si ceilalti


Este un volum foarte bun, un proiect exceptional al prietenului meu
George Maior.







13 noiembrie, 2010

Vasile Dâncu, de la Maradona la Kim Ki-duk, via Dan Diaconescu



un interviu de Valentin Malaescu

E “U-ist”, dar respectă CFR-ul, e pasionat de OTV, visează să scrie un roman şi râvneşte la un aproape imposibil concert Pink Floyd.



Un dialog “relaxat” cu Vasile Dâncu e o misiune dificilă, atâta vreme cât priveşte bufniţa ca pe un simbol filozofic şi nu-şi poate reprima reflexele de sociolog nici măcar când vorbeşte despre fotbal. În schimb, îl descoperim, ca în politică, pe acelaşi “rebel” care spune despre “Kaiser” că n-a fost un mare fotbalist şi care afirmă că e pasionat de OTV.

Am înţeles că sunteţi dispus să vă asumaţi “vina” pentru colecţia de bufniţe a procurorului general al României.

Doamna Codruţa Kovesi ştia că sunt pasionat şi că am o colecţie de bufniţe şi se pregătise să-mi facă un cadou. Avea o bufniţă care mă aştepta la dânsa în birou de mai multă vreme şi unii colegi, prieteni de-ai ei, s-au gândit că ea colecţionează bufniţe şi aşa i s-au tot acumulat bufniţe. Acum rămâne să fac o persuasiune eficientă în următorii ani, ca să-mi revendic unele bufniţe din colecţia dânsei, că dânsa nu colecţionează bufniţe.

De ce bufniţe?
Bufniţa Minervei este, într-un fel, simbolul filozofiei, al înţelepciunii, al căutării esenţei din spatele aparenţei. Zbaterea oricărui filozof, a unuia care, prin studii, prin cunoaştere, caută ceva este tocmai asta, a bufniţei, de a vedea în întuneric, de a vedea acolo unde alţii nu văd. E simbolul căutării înţelepciunii. N-ajungem niciodată la înţelepciune, dar acest simbol ne mobilizează.

Câte bufniţe aveţi?
Nu le-am numărat niciodată, toate rafturile bibliotecii mele de acasă sunt pline de bufniţe. Am 70-80 de piese probabil, diverse reprezentări ale bufniţei, aduse din diverse culturi. Am câteva piese de colecţie, bronzuri din perioada interbelică sau din perioada începutului de secol, din atelierele de la Paris, dar şi reprezentări, să le zicem mai vulgare, fără mare valoare, dar care sunt tratări ale subiectului. Am obsesia exhaustivităţii, de regulă, şi sunt un colecţionar bolnav, pentru că aş vrea să am toate exemplarele dintr-un gen.

Mai colecţionaţi şi altceva?
Nu sunt un colecţionar sistematic, dar colecţionez poveşti - este hobby-ul meu principal - fie că este vorba de poveştile pe care le spun cărţile, poveştile pe care le spun filmele şi, mai ales, cele pe care le spun oamenii. Colecţionez poveşti de toate felurile, apoi fotografii, unul dintre hobby-urile mele vechi, din tinereţe, pe care mi l-am regăsit acum, în liniştea de la Bruxelles, şi am început să colecţionez imagini, pentru că în spatele imaginilor sunt poveşti. Poţi să le scrii, poţi să-ţi imaginezi o poveste din spatele unei imagini. E un exerciţiu de scriitor. Am visat în copilărie să scriu un roman, bine, visez tot timpul asta, e un vis care se repetă şi întotdeauna am încercat, dar n-am avut destulă experienţă. La 20 de ani, ţin minte că i-am spus tatălui meu, care tocmai publicase un volum de versuri, că mă chinui să scriu un roman. Tata m-a întrebat: “Dar ce-ai trăit tu până la vârsta asta?”. Păi, eu credeam că am trăit totul. La 20 de ani, dacă ai cunoscut o femeie, dacă ai citit cărţi, ai sădit un copac chiar -făcusem şi asta - terminasem armata şi aveam senzaţia că eu cunosc toată viaţa. Tata mi-a spus o frază pe care o luase, probabil, de la un scriitor sau de la un critic, un teoretician francez: “La 20 de ani este schiţa, la 30 de ani este povestirea, la 40 de ani ai acumulat destulă experienţă ca să scrii nuvele şi romanul este la 50 de ani”. Acuma, eu mă apropii de 50 de ani şi, din punctul ăsta de vedere, sunt aproape de roman.

Pe blogul dumneavoastră aţi trecut la hobby-uri fotbalul. “U” sau CFR?
Prima mea iubire a fost “U” Cluj, asta şi pentru că sunt angajat al Universităţii, sunt profesor, am fost student şi “U” Cluj este un spaţiu de proiecţie a identităţii ardelene, mai degrabă a tragismului identităţii ardelene. Pot să spun că sunt fan al lui “U” Cluj, al filozofiei care se află în spatele echipei “U” Cluj. Pe de altă parte, fiindcă am trecut de 18 ani, ştiu că în sufletul meu e loc de mai multe pasiuni şi de mai multe forme de respect sau de iubire. Respect CFR Cluj pentru că arată că fotbalul se poate face şi profesionist, nu cu valize şi lucruri care se fac în zona fotbalului dâmboviţean, că se poate ieşi în Europa cu asta, că poţi să-ţi exprimi identitatea prin fotbal, în Europa. De la prima calificare a lui CFR în Champions League (CL), dacă te duci în Europa, când spui că eşti din Cluj-Napoca, îţi răspunde: “CFR”. Forţa CL, marketingul extraordinar al acestei competiţii, a făcut din CFR Cluj un brand comunitar. Cred că trebuie să renunţăm la această polaritate dintre “U” şi CFR, pentru că lumea şi condiţiile istorice obiective, care au produs această ruptură s-au schimbat. Această prăpastie emoţională între două etnii, până la urmă, cred că nu-şi mai are sensul în secolul XXI. Îi respect pe cei care iubesc “definitiv”, cei care nu se pot adapta mi-s dragi, dar cred că noi, în această comunitate, am da un semn de normalitate în momentul în care vom avea un stadion modern, pe care să putem vedea jucând ambele echipe, să mergem să încurajăm ambele echipe, pentru că amândouă reprezintă comunitatea noastră. În rest, “marea iubire” e altceva, pe aia şi-o poate stabili fiecare, dar e vorba de nivelul de civilizaţie şi, din acest punct de vedere, îmi place să fac exerciţii de admiraţie respectând şi pe “U”, şi pe CFR, din raţiuni diferite.

Pelé sau Maradona?
Cred că Maradona este cel mai mare fotbalist din istorie şi am foarte multe argumente pentru asta. Unul dintre ele este chiar tragismul existenţei lui. Nu există “eroi”, “zei” care să termine viaţa în cravată şi având o existenţă liniară, de manageri ai fotbalului. Maradona este şi o conştiinţă a unui continent care a fost sistematic prăbuşit de interesele imperialismului mondial, economic şi, dincolo de excesele lui legate de Cuba şi prietenia lui cu Fidel Castro, Maradona este un tip special.

În locul lui, după celebrul gol dat Angliei cu mâna, aţi fi recunoscut henţul?
Având în vedere că meciul venea ca o continuare a războiului din Malvine-Falkland, dacă eram în locul lui, nu aş fi recunoscut. În mod normal, eu aş fi recunoscut henţul, n-aş fi putut să car după mine povara unui lucru ilegal pe care l-am făcut. Să-l cari toată viaţa, mai ales când ai o asemenea carieră, eu n-aş fi făcut asta, dar el a făcut-o în condiţii speciale. Eu sunt un cunoscător al interviurilor, textelor lui. Peste tot pe unde merge lămureşte cum e cu “mâna lui Dumnezeu” şi a mai explicat el că nici britanicii nu au fost cinstiţi cu Argentina, n-au respectat regulile. Cariera, însă, cea mai importantă a lui Maradona, pe care n-o vedem noi, partea cea mai interesantă este experienţa din Italia, bătălia dintre sud şi nord în Italia, unde niciodată o echipă din sud nu putea să ajungă sus, pentru că sudul era sărac. El a făcut o încercare de revoluţie sud-americană acolo şi a reuşit să câştige singur meciurile cu granzii, împotriva arbitrilor, împotriva status-quo-ului italian în materie de fotbal. El şi Caniggia au fost, până la urmă, victimele acelui sistem. Dintre toţi jucătorii care luau diverse forme de anabolizante, numai doi au fost prinşi, cei doi care au ucis nordul în bătălia cu sudul.

Andrei Pleşu spunea că-şi pierde nopţi întregi uitându-se la OTV. Dumneavoastră vă uitaţi la OTV?
OTV-ul este una dintre pasiunile mele. Familia mă izolează - noroc că am multe televizoare acasă -, închide uşa de la biroul meu şi mă ridiculizează, de la Adrian Sebastian ăla micu’, care spune: “mă, tu eşti manelist”, la nevastă-mea, care zice: “eu pe tine nu te înţeleg”. Fiică-mea e mai discretă, ea îmi înţelege curiozitatea, că e sociolog, ca mine. De câte ori am posibilitatea, mă uit la OTV, noaptea târziu. De foarte multe ori mă uit fără sonor, pentru că scriu sau citesc. Noaptea am cel puţin două ore de citit, în nici o zi nu mă culc fără să citesc două ore, indiferent la ce oră vin acasă. Câteodată citesc cu OTV-ul şi mă uit numai la mişcarea iconografică, la modul cum defilează mutre, caractere, la situaţii scenice, la modul cum pune Dan Diaconescu în mişcare tot acel arsenal foarte interesant, o telenovelă vie. Mi-am făcut multe notiţe pe baza OTV-ului, cunosc o parte din România reală datorită OTV-ului: oamenii pe care îi vedem la OTV, mai ales cu discursuri în care cer milă şi ajutoare, după care acei “disperaţi” scot, toţi, câte un telefon mobil, uneori destul de scump şi îşi dau numărul. Aceste situaţii de incompatibilitate, pe care le vedem în România peste tot, se văd foarte bine la OTV. Mi se pare că Dan Diaconescu este genial, nu pentru că ar avea cultură, ci pentru că este produsul unei culturi din sudul ţării, foarte interesantă, şi a unui balcanism isteţ, cu o inteligenţă naturală ieşită din comun şi foarte perseverent. OTV-ul este ca un fel de rană a României, vedem acolo foarte bine cât mai avem de parcurs. Când mă uit la OTV şi apoi la BBC sau TV5, încerc să calculez distanţa dintre Caracal şi Londra.

Acesta este drumul pe care trebuie să-l parcurgem. Sigur, am o inhibiţie în a merge la OTV când sunt invitat. Am fost de câteva ori şi eu la OTV, la emisiunile lui Lazarus, pentru că era un tânăr student atunci şi discutam mai liber decât la alte televiziuni. M-a invitat o dată Horia Alexandrescu. N-am fost niciodată la o emisiune a lui Dan Diaconescu. Am mai fost o dată la o emisiune a lui Tudor Barbu, în care discutam despre cazuri sociale. Sigur, nu e foarte plăcut să ne uităm la OTV, să recunoaştem că OTV este România, dar “otevismul” este un fenomen cultural românesc şi asta ar trebui să o recunoaştem. Aş fi fost impresionat de OTV şi aş fi fost un fan al lui Dan Diaconescu dacă Dan Diaconescu ar fi făcut televiziunea respectivă numai din plăceri estetice. Aş fi spus că este un fel de Nastratin Hogea şi că el, de fapt, ca-n maxima antropologică, ne face cu ochiul. Adică, el nu este implicat, el doar face spectacolul să se desfăşoare. Din păcate, el este parte din spectacol şi poate de aceea îi reuşeşte foarte bine, pentru că este chiar de-acolo, este unul dintre personajele de-acolo, nu se ridică, nici cultural cu nimic peste ei. S-a îmbogăţit, şi-a luat avioane, maşini, deci este de-acolo. E un experiment cultural rar. Nu spun că trebuie protejat. Când va dispărea realitatea pe care o arată OTV-ul, va dispărea şi OTV-ul, dar e greu.

Care este filmul pe care nu l-aţi văzut încă şi vreţi să-l vedeţi, care este cartea pe care n-aţi citit-o încă şi vreţi s-o citiţi şi care e concertul la care n-aţi fost încă şi vreţi să-l vedeţi?
Sunt un cinefil, n-am reuşit foarte mult în ultima vreme să mă uit la filme, dar ce a apărut recent am cam văzut, mai ales în ultimele nopţi. Vreau să văd un film care nu s-a terminat încă, la care lucrează Scorsese. Vreau să văd toate filmele - pe care le am deja, am DVD-urile pregătite, dar n-am văzut decât jumătate - lui Kim Ki-duk, un regizor coreean care îmi place foarte mult. N-a făcut şcoală, însă are o viziune pictografică asupra lumii. Car filmele lui cu mine de vreo doi ani şi n-am avut timp să mă uit la ele. În materie de cărţi, citesc, întotdeauna, cam zece cărţi deodată, din toate domeniile. Cumpăr în fiecare lună câteva cărţi. Când mă duc în străinătate cu Ioan Rus, el spune că trebuie să ne luăm întotdeauna o maşină mare căci eu iau câte un metru cub de cărţi. Ce aş vrea să citesc, de fapt să recitesc, sunt toate piesele lui Tennesse Williams şi mai ales “Pisica pe acoperişul fierbinte”. Şi aş mai vrea să recitesc o carte care mi-a luminat copilăria, un roman al lui Romain Gary, “Clar de femeie”. Aş vrea să-l citesc pentru a treia oară şi ultima. În ce priveşte concertele, sunt foarte mulţi artişti pe care aş vrea să-i văd, dar n-am avut vremea şi liniştea să mă duc la concerte nici când au venit în România. Am fost la câteva mari concerte în România, care nu mi-au plăcut în mod deosebit, ca mod de organizare şi adaptare la românitate a unor formule occidentale. Ăia ţin la formula lor, ai noştri nu vor s-o pună în practică şi iese o prostie de multe ori. Aş vrea să-i văd pe cei de la Pink Floyd, dar ăsta este un lucru destul de rar şi destul de greu.

Puţin probabil să se mai împace Roger Waters cu David Gilmour.
Este aproape imposibil, dar asta mi-ar plăcea să văd. Aş mai vrea să văd un concert Jean-Michel Jarre.

A fost recent în România.
Da, dar n-am apucat să-l văd, eram la Bruxelles atunci. Am o pasiune pentru muzica mai veche, mi-ar plăcea să văd un concert The Cure. Dorinţa asta se poate îndeplini chiar mai degrabă decât cea cu Pink Floyd.



10 noiembrie, 2010

Lumea lui Adrian Păunescu


Când a murit Adrian Păunescu am scris un text pe care poetul îl merita. Am avut parte de multe comentarii și mesaje contradictorii, ca și viața poetului. Fără a fi membru al juriului pentru premii de literatură, în calitatea mea de cititor, am regretat moartea unui mare poet român. Nu știu cât de mare, nu știu dacă poate fi comparat cu Nichita sau cu Blaga. Îndeobște, nu prea cred că putem măsura distanțele dintre cei condamnați la glorie. Dacă nici nu a trecut mult timp peste opera unui poet, atunci este clar că vorbim de mult arbitrariu și subiectivism în aprecierea operei. Dar, în fond, oare nu subiectivitatea noastră îi trimite pe unii printre cei neuitați, oare nu popularitatea lor și mai puțin recenziile teoreticienilor literaturii și specialițtilor în poietica sau poetică. Cu toate acestea nu putem merge nici pe ideea că doar timpul ne va spune, pentru că Domnul ăsta -zis Timp- lucrează de fapt prin intermediul nostru. El nu ridica statui, el nu dă diplome, el doar le dărâmă pe cele false, le strică pe cele care nu se sprijină pe ceva solid. Păunescu a scris foarte mult și poate că a tăiat prea puțin, s-ar putea ca ideea că este un demiurg să-i fi dat un orgoliu pe care Domnul Timp îl va taxa, dar așa cum a fost și în viață, nu-i va lăsa cu siguranță nici pe necontemporani indiferenți.

Am scris despre Adrian Păunescu că moartea s-ar putea să ajute opera, omul o bloca cu siguranță și nu numai prolificitatea lui este de vină poentru asta. Din carămizile imense de poezie se vor filtra cu siguranță câteva volume de poezie veritabilă de dragoste, poate chiar și unele militante. În textul meu am folosit sintagme din versurile sale, dar puțini le-au recunoscut, semn că în multe cazuri chiar și adulația este oarbă. Am mai scris că a iubit lucrurile interzise și mai ales puterea. A vrut să placă și oamenilor simpli și conducătorilor, dar și zeilor zilei, o dorință nevrotică de a fi iubit sau de ieși din rând. Înțeleg și eu că nu trebuie să amestecăm opera cu omul, dar acest lucru se face frecvent. La postarea mea de pe net am avut oameni care au răspuns emoțional la textul meu de plecare, au fost însă și unii care dădeau șuturi în cadavrul lui Adrian Păunescu, așa cum se întâmplă de regulă și fiecare avea dacă nu dreptate, cel putin motivație și justificări.

Nu vreau să discut aici nici argumentele adulatorilor și nici pe cele ale defăimătorilor, deși mă enervează să-mi spună cineva ce trebuie să-mi placă sau ce ar fi potrivit să detest. Nu am vorbit despre omul Păunescu din motive lesne de înțeles căci despre morți numai de bine. Am scris despre legatura mea subiectivă cu poezia lui și chiar despre o relație de simpatie reciprocă care mi s-a părut mai importantă decât disfuncționalitățile din perioada în care am fost colegi de partid sau de comisie în Senatul României. Acolo, el nu era poet, ci era deținătorul unei sinecuri politice pe care o gestiona după bunul plac, fără reguli, deși Parlamentul este o instituție care ar trebui sa fie guvernată de reguli și principii. În ultimii ani, ne despărțea profund adulația lui pentru Ion Iliescu și orientarea lui spre trecut, dar și ideea unui monopol asupra judecăților de valoare pe care senatorul o afișa în stilul său caracteristic.

Dar cele trei zile de spectacol mediatic în care televiziunile au vândut acest subiect cu nesimțirea specifică pieței capitaliste m-au convins asupra unui lucru. Păunescu a fost personaj nu doar pentru poezie, ci mai ales a fost un obiect simbolic, lider spiritual și guru pentru o lume, pentru una din acele Românii paralele pe care le invocă politicienii la noi când pierd alegerile.
Adrian Păunescu a fost liderul sau creatorul unei generații, după cum au spus televiziunile. Poate, dar trebuie să ne uităm un pic cu atenție și să căutăm a fi realiști, atât cât se poate. Am fost și eu la Cenaclul Flacăra am ascultat emisiunea de la radio de joi, vreo 10 ani, știu și acum sute de cântece și poezii din acea perioadă. Mi-am încălzit sufletul la o poeziile de dragoste cântate sau recitate din creația lui Esenin, Blaga, Doinaș sau ... Păunescu. Era senzațional sa te afli pe un stadion sau într-o sală a sporturilor să vezi atâția tineri la un loc. Dar niciodată nu am vrut să-i semăn lui Păunescu: i-am iubit pe Nichita, pe Dinescu, pe Vișniec, pe Daniel Corbu și multi alții. De ce? Pentru că Păunescu nu făcea parte din lumea mea, el făcea parte din lumea lor, a celor puternici, de la clasa întâi a Titanicului numit România.

Veneau zeci de mii de tineri la Cenaclu pe care nu i-a spălat nimeni pe creier. Păunescu nu a încercat să întârzie revoluția, cum am vazut că scriu unii acum. Astea sunt prostii, adevărul este că în noaptea istorică în care eram, Păunescu aducea o luminiță, singura. Era iluzia alternativei, dar era o alternativă adusă de sus, ca un fel de program obligatoriu. Păunescu pentru noi era un zeu care desfăcea cultura din lanțuri pentru o seară. Cu prețul de a nu înjura conducerea (aici era monopolul lui Adrian Păunescu), cu prețul de a cânta Partidul-Ceaușescu-România, în momentul unei excitații maxime a publicului. Păunescu era un nomenclaturist, avea o putere fantastică, îi umilea pe prim-secretarii care nu se supuneau. Făcea o serie de lucruri bune, rezolva cereri ale populației. Era parcă într-o cursă electorală în care se bătea discret cu Guvernul și cu Marea Adunare Națională. Este clar, acest lucru este mai puțin decât nimic, a fost minunat atunci, trebuie să recunoștem. Dar nu a fost singurul privilegiat al regimului comunist. Mulți scriitorilor erau cultivați și protejați de vechiul regim, Fondul literar și Casele Scriitorilor din țara (vreo 66, dacă nu ma înșel), răspândite ca și casele lui Ceaușescu pe tot plaiul mioritic, sunt o mărturie vie a acestei politici. În toată această perioadă se construiau case, conducătorii făceau și lucruri bune, dar fundamental eram ținuți în frig, întuneric și blocați în interiorul patriei, ca într-un lagăr. Păunescu și alți scriitori aveau magazine speciale, călătoreau în străinătate, aveau privilegii. Este cealaltă față a monedei care nu poate fi lăsată deoparte. În tot acest timp, eu frate mai mic al lui, stăteam într-un cămin de nefamiliști și nu aveam cartelă pentru pâine, pentru că nu aveam domiciliu stabil, ci doar viza de flotant în Cluj, căutam lapte praf pentru fetița noastră și negăsind a trebuit s-o creștem la bunici. Știu că nu Păunescu era vinovat de asta, atunci lui îi mulțumeam în gând pentru câteva ore de muzică și poezie. După Revoluție a fost atacat de toată lumea, uneori pe nedrept, mai ales de scriitori, dar și de oameni care nu au făcut nici un gest de curaj înainte de 1989, ba chiar au manifestat un conformism penibil. Păunescu măcar a căutat să compenseze cu ceva plasarea lui în zona puterii și în proximitatea lui Ceaușescu, iar din punctul meu de vedere, la Revoluție, îl puteam considera absolvit. Dar a rămas cu același cult a personalității îndreptat înspre sine, cu familia pe care și-o diviniza la întruniri publice, cu insistența de a face artiști din copiii săi.

După Revoluție Adrian Păunescu nu s-a mai putut adapta, nu s-a mai simțit în apele lui și la înalțimea de vultur la care zbura înainte. A continuat să scrie, s-a înscris la PSM, a trecut pe la PRM, eșuând alături de Ion Iliescu, în PSD. A început însă să tragă trecutul după el, să se justifice mereu, să se refugieze într-o reverie întoarsă pe dos. În jurul lui s-au adunat oamenii trecutului, unii valoroși, alții fără valoare de întrebuințare în noua lume. Teritoriile controlate de ei deveneau teritorii ale numirii (democrația nefiind decât un moft), un cerc închis unde criteriul fostei apartenențe era cel mai important. Ceilalți, cei care nu veneau din trecutul său, erau considerați niste ajunși cu pluta pe valurile unei revoluții venite aiurea prin complotul unor agenturi străine. Uneori mă uitam cu admirație tâmpă la această formă de apărare în grup, alteori această tergiversare a mersului înainte sau promovării schimbării mă scotea din sărite și a fost unul din motivele pentru care m-am autoexilat la Bruxelles din Senat în echipa de observatori de la Parlamentul European. Am înțeles nostagia după vremurile în care era tânăr și puternic, dar nu am putut să înțeleg modalitatea nevrotică de a se agăța de un trecut care, pentru cei mai mulți dintre noi, era o amintire mai puțin plăcută. Avea o energie spirituală și o inteligență care i-ar fi permis să meargă alături de noi spre un proiect de viitor, cu frunte sus. Poate că, în demersul nostru de reformă politică, ne-ar fi putut ajuta să-i convingă pe cei din generația lui că este nevoie de o schimbare, nu de restaurație.

Dar nu despre Adrian Păunescu ne-am împiedicat noi, românii, în construirea unei lumi normale. El nu s-a opus energic schimbării niciodată, ne-am lovit de propriile noastre frici sau ticăloșiile unor lideri pe care lumea nu-i înjură ca și pe bietul Păunescu. Acum nu-i este fidelă generația de tineri care au fost la Cenaclu, chiar dacă ne aducem cu plăcere aminte de această parte a adolescenței sau tinereții noastre. Cei care au cântat sau aplaudat au părăsit Cenaclul odată cu intrarea în maturitate. Așa cum alții au părăsit Woodstock-ul sau malagambismul. A fost părăsit și de mulți din cenacliștii de bază chiar înainte de a fi interzisă manifestarea. În jurul lui s-au grupat, la câțiva ani după Revoluție, mulți din cei care au avut funcții mai mari sau mai mici, cei care au pierdut poziții odată cu Revoluția. Dar nu doar ei, uneori și unii dezmoșteniți ai sorții și neadaptați, pierzători în noua lume. El a fost ca un felinar în jurul căruia s-au adunat fluturii și gâzele trecutului. Au visat continuu la un trecut al lor, au temperat schimbarea serioasă în societatea nostră și au fost cultivați de cei fără curaj, de liderii politici care au căutat să nu piardă amărâtele de voturi ale pensionarilor sau bătrânilor săraci și speriați de viitor. Această lume formată din umbre și fantome din trecut l-a ținut ancorat și pe Adrian Păunescu în trecut, i-a furnizat cutia de rezonanță pentru vocea lui de poet și militant. Am ascultat discursurile de la înmormântarea poetului și am văzut zbaterea unei lumi de naftalină care se zbătea să nu moară, să mai câștige ceva chiar și din emoția pierderii poetului. O lume care îl căpușa pentru ultima dată, o lume tristă că nu se mai poate justifica prin existența poetului. Am înteles atunci că Păunescu nu a mai fost în ultimul ani eroul-poet, ci o relicvă fosforescentă, un far pentru lumea fluturilor de noapte care se învârtea bezmetic în jurul lui. A fost o justificare falsă pentru existența ei, s-au folosit de el ca de niște moaște sfinte ale comunismului. Dacă înainte de 1989 a avut energia să se scuture de această lume în câteva momente eroice pentru sine, acum, în lumea nouă, a cărat-o după el cu stoicism, poate din convingere, poate dintr-un sentiment de confort afectiv. A fost un simbol viu pentru o lume care ar fi trebuit să moară în 1990. Poate că, dacă nu ar fi fost această lume protejată și de sistemul politic, Adrian Păunescu s-ar fi putut desprinde de trecut și ar fi putut să valorifice cei douăzeci de ani de liberate și maturitate pentru a desăvârși opera sa ori pentru a se reabilita. Nu s-ar fi pierdut prin sinecuri de partid și într-o activitate parlamentară care a fost pierdere de vreme pentru un talent uriaș ca al său. N-o să știm însă niciodată, poetul oricum nu mai are cum să ne confirme sau infirme aceste scenarii.

Duminică însă, am scăpat de amărăciunea că un poet care mi-a fost drag sufletului a
plecat dincolo. Am scăpat de apăsarea din coșul pieptului când am văzut fețele fade ale unui trecut mort, veghind la căpătâiul lui. O clipă m-am bucurat pentru că Adrian Păunescu a evadat, în fine, dintr-o lume care trebuia să moară, m-am bucurat că s-a eliberat de acest balast. Fără el, sper că această lume se va duce la fund. Eliberat de ghiuleaua trecutului, poetul se poate înălța la ceruri. M-aș fi bucurat să-l pot cunoaste pe Păunescu liber, eliberat de datoria sau dependențele față de trecut. El ar fi trebuit să trăiască, dar lumea lui trebuia să moară. Și nu acum, ci în urmă cu două decenii.

05 noiembrie, 2010

Drum bun, frate mai mare al meu!


Adrian Păunescu s-a stins ca să facă loc operei lui monumentale. Pentru că omul trăia cu o energie și o pasiune care făceu gol în jur, mistuiau totul. Vroia mereu tot, vroia să fie in centrul unui univers care ne cuprindea pe toți. El merita să fie în centrul lui, noi nu aveam de unde să știm acest lucru. Transforma fiecare secundă a vieții lui întrun spectacol viu, nu lăsa clipa să se transforme în cotidian. A fost un spirit neliniștit care s-a întâlnit cu viața într-un timp lepros. Poezia lui și Cenaclul Flacăra au fost un luminiș al unei nopți istorice pe care am traversat-o cu toții. Tot ce atingea se transforma în poezie și uneori nu mai putea distinge între viață și artă. A avut curaj în perioade când toți tremurau de frică și s-a temut în momente pe care noi le petreceam în inconștiență sau orbire. A trăit excesiv, a iubit ce era interzis, inclusiv puterea, a scris pentru ca să putem noi, muritorii de ... gând, să trăm prin versurile lui ca niște ființe celeste.

A trăit ca un mare spirit al timpului nostru toate dramele noastre și inima lui nu putea rezista la infinit. Acum nu va mai deranja pe nimeni, a plecat omul, dar se va înălța opera. Il vom cunoaște cu adevărat abia după ce ființa lui de carne s-a dus. In golul absenței sale ne va fi tot mai drag, tot mai apropiat, tot mai prieten.

Drum bun, frate mai mare al meu!
Miroase a iarnă și dincolo de vamă te așteaptă Nichita, Grigore, Marin, Tatiana ... toți cei iubiți de zei.Ce păcat că mortii i-ati fost dați ca soți!





IMPOSIBILA NUNTA

de Adrian Păunescu

Muntii mei duhovnici au intrat in ceata
Clopote batrane bat pe manastiri
Cand miroase-a iarna, nuntile ingheata
Pentru noi lunatici, imposibili miri
Vin sa ti se-nchine vanturi si dihanii
Viscolul asupra-mi cade ca un lat
Si ti-as face-o nunta cu un sat de sanii
Si cu felinare si cai instelati

Imbraca-te-n alb, preafrumoasa mireasa
Asa se cuvine in drama ce-o joc
Pe urma plecam fiecare acasa
Si muntii vor pune misterul la loc

Pan-o sa se-ntample tu vei fi carunta
Mie o sa-mi vina cea din urma zi
Si va fi si-aceea tot un fel de nunta
Si-mi vei duce grija si te voi iubi
Ti-am adus, mireasa, muntii mei cu noapte
Nunti de animale se petrec in munti
Codri de miresme si paduri de soapte
Ele sunt salonul ne-ntamplatei nunti

Lumanari de nunta tin in labe ursii
Lupii sufla-n focul stanelor pustii
In rostogolire ne unesc obarsii
Nu-mi vei fi mireasa, mire nu-ti voi fi
Te invit la nunta dulce si albastra
Unde zurgalaii scot argint din toti
Ce pacat ca totusi nu e nunta noastra
Ce pacat ca mortii i-am fost dat ca sot






Vă amintiti cum se desparțea Adrian Paunescu de noi?

CASTELUL

Făcut-am castelul acesta
Fărâmă legând de fărâmă
Şi-acum când e gata, prieteni
Priviţi-l ce trist se dărâmă.

Castel pentru numai o noapte
Iluzie care se sparge
Şi viaţa aceasta ce trece
Şi pururea nu se întoarce.

Luaţi fiecare o parte
Din marea cetate uzată
Ascundeţi cu toţii castelul
Că poate-l refacem vreodată

Artistii se duc să se culce
În scurta lor viaţă faimoasă
Luminile scenei coboară
Şi toţi vă-ndreptaţi către casă

Adanc multumiti pentru vremea
Traita frunos impreuna
Castelul in tandari se sparge
Plecati si plecam,"Noapte buna!"

Şi scena acum se-nchină
Scăldată de ultimul brio
Şi ca să fim singuri vă spunem
Şi "La revedere" şi "Adio".

Alexandru Zarnescu - Castelul

Asculta mai multe audio diverse

01 noiembrie, 2010

Solidaritatea nu poate fi parţială



"Mai întâi te ignoră, apoi râd de tine, dupa aceea luptă cu tine, dar la sfârșit învingi!"Gandhi

Am învăţat din prietenia cu Ioan Rus că sunt lucruri pe această lume care nu pot fi parţiale, nu suportă jumatatăți de măsură sau forme de diviziune. Solidaritatea este unul dintre aceste lucruri care nu au varianta implicării minimale. Nu poți fi solidar cu celălalt doar pentru o perioadă de timp, aceea poate fi asociere pe baza unor interese comune. Nu poţi fi solidar cu oamenii doar în public. Aceasta poate fi solidaritate expresivă, o formă de minciună, de manipulare la care foarte des politicienii apelează, în care mulți dintre oamenii simpli cred pentru că nu au idee că politicienii educaţi pot fi în stare de gesturi mincinoase, devreme se sunt scoliţi şi deştepţi.

Sigur, solidaritatea poate avea şi forma solidarităţii imorale, dar asta o putem numi spirit de gaşcă şi apare atunci când bandiţii sunt alături, coezivi în a face fapte reprobabile. Vedem aceste lucruri de multe ori şi în politică, în partide în care reţelele de rudenii şi interese blochează accesul la resurse ale pentru cmunități întregi.
Există o solidaritate a celor care se simt a fi elita puterii, dar niciodată aceasta nu a dat prea multe flori sau poame, nu a fost niciodată veritabilă, pentru că foarte greu se formează la românii înstăriți ideea de interes național.

Dar solidaritatea poate fi mimată de demagogii care se adună tot mai mult în politică. Acest lucru se întâmplă foarte mult în campanile electorale, atunci când marii politicieni de dreapta sau de stanga aruncă cu cadouri electorale peste tot. Găleţile liberale și plasele portocalii cu zahăr şi ulei, prăduirea bugetului pentru campanii pe drumuri și podeţe care nu se mai fac, sunt o forme de demagogie care ne ţine pe loc şi încă îi ţine pe mulți politicieni în topuri. Și stânga face gesturi de paradă privind solidaritatea cu cei mulți, relevant fiind cazul unor baroni care se îmbogăţesc pe spinarea amărâților, în județe sărace unde toate resursele sunt dijmuite cu lozinca: noi aducem bani în judeţe pentru amărâții și săracii României. Dar, când ne uităm mai bine vedem că banii de inundaţii nu construiesc diguri sau casele sunt construite în același loc, an de an, de aceleaşi firme, ale baronilor de toate culorile politice.

Solidaritatea adevărată este una singură şi trebuie să fie totală. Porneşte dintr-un sentiment profund şi se exersează atunci când în jurul nostru simţim că este nevoie de noi, de o mână întinsă sau de un gând alături. A fi solidar înseamnă să-ţi pese de cei care sunt în nevoie, de cei care nu se pot ajuta singuri sau de cei care lansează semnale în societate privind nevoia de sprijin. A fi solidar înseamnă a face gesturi concrete de sprijin pentru ceilalţi, indiferent dacă ai în vedere omul ca şi fiinţă generică sau oameni și grupuri concrete.
Solidaritatea socială însemnă chiar mai mult. Este construcţia durabilă a unei legături între indivizi care nici măcar nu se cunosc, sentiment de comuniune obţinut doar pe baza unui simțământ de identificare comună, fondat pe existenţa unor condiţii existenţiale comune. O solidaritate socială consistentă este un sentiment răspândit de co-responsabilitate și înţelegere faţă de semeni.

La ultima moţiune de cenzură Victor Ponta a făcut un gest de solidaritate cu masa celor 70% dintre românii care ar vrea ca guvernul să plece, după cum spun sondajele. A luat un steag tricolor la gât şi s-a pus în faţa unei coloane care mergea din Piața Victoriei în Piata Constituţiei. Gestul poate fi ridicol dacă pierzi, eroic sau sublim dacă ai câștigat. Este ambivalent oricum, poți spune orice despre el, depinde de locul de unde te uiți.

De atunci însă, președintele social-democraților este făcut praf de voci care vin de peste tot. Din partea adversarilor de la putere vin voci care își comunică succesul împotriva moțiunii. Nu avem ce comenta aici, opoziția a manifestat împotriva Guvernului, iar guvernanţii se apără. Chiar cu toate mijloacele, dacă se respectă ecuaţia democratică, nu este nimic anormal în asta. Îl atacă şi cei care i-au fost alături declarativ; liberalii care au fost așa-ziși parteneri, dar care vroiau să fie colegi la câștig, la pagubă s-au retras. Ei vroiau ca PSD să aducă cele mai multe voturi, iar PNL să pună prim-ministrul și guvernul. Interesantă logică! Foarte pragmatici, liberalii s-au obișnuit cu un PSD care i-a ținut la putere cu 19%.
Au mârâit şi cei din PSD, unii baroni, mai cu fereală şi fără să aibă curajul de a se arăta, dar am văzut că şi-au alimentat comentatorii cu care au relaţii amicale să vorbească despre nemulţumirea lor, nemultumire „pe surse”, cum sunt obişnuiţi.

Ce a făcut Victor Ponta? Care este crima pe care a comis-o, care este regula pe care a încălcat-o, de ce au sărit toţi să-l tragă de urechi?
A manifestat solidaritate cu cei care se războiau cu Guvernul, s-a dus între ei, a făcut acelaşi drum, a ţinut discursuri exaltate (cum altfel poţi fi în mijlocul unor oameni care nu sunt fericiţi că li se taie salariile?). Nimic neobișnuit! Nu a înarmat masele, nu a răsturnat Guvernul, nici nu a dat jos gardul de la Cotroceni.

Nici eu nu am fost încântat să-l văd alături de Vanghelie şi alte mutre, dar poate că încă nu a înţeles că nu are timp infinit pentru ca schimbarea să se facă prin selecţie naturală. Nici nu au trecut decât vreo cateva luni de la preluarea conducerii unei echipe care era organizată de altcineva şi pentru alt program politic.

A fost naiv când a crezut că Vanghelie, Dragnea and co. vor aduce zeci de mii de oameni care vor înroşi Bucureştiul. A fost momentul lui de naivitate, poate că a crezut că marşul cel lung alături de sindicate va pune o frăţie emoţională în locul mercantilismului relației dintre liderii de sindicate şi partidele politice. A înțeles poate cu această ocazie că actualele sindicate nu sunt ceea ce sunt cele din Marea Britanie și Victor Ponta nu va fi niciodata Tony Blair, pentru că România nu este Anglia.

A fost naiv atunci când a crezut că niște parlamentari pedeliști care, cu toată criza, dețin fotolii călduțe la putere, sunt disponibili la aventuri cu partidele adversare.

Vina lui este ca a refuzat niște târguri călduțe, proteste de formă, cu liberalii sau chiar cu pedeliștii. A păcătuit pentru că nu a făcut cum cereau cu toții, un târg pe care apropiații lui l-au făcut deja cu oamenii lui Crin, probabil și-au împărțit funcții, au deja algoritmul discutat, se știu cei care vor fi noii „băieți deștepți”. Poate târgul este de pe vremea lui Mircea Geoană. Din nou îl putem acuza de naivitate, dar poate că s-a săturat de micile aranjamente din spatele lui și a crezut că poate face ceva singur, pe calea cea dreaptă.

Dar nu de naivitate este vorba în atacurile asupra lui. Este atacat pentru că a ieșit din rând, a refuzat politica de schimb, cea de târg, politica de cabinet. Este acuzat de populism, de demagogie, ba chiar de imoralitate, de minciună.
De unde știm că este demagogie în spatele gestului lui? Nu-l credem pe Ponta pentru că știm că majoritatea politicienilor de până acum au fost nesimțitori la adresa celor mulți? Nu este suficient pentru a construi o argumentare. Să presupunem invers: că șeful social-democraților a fost sincer și a început, cu adevărat, un proiect strategic de solidaritate cu cei mulți, cu oamenii, cu poporul. Nu doar cu poporul pesedist cum le place unor baroni să spună.

Ce argumente ar explica o asemeanea atitudine din partea lui Ponta? Îl recomandă pentru asta lecturile lui pe care doar prietenii lui le cunosc, o erudiție care te poate împinge spre gesturi tipologice, de încărcătură simbolică. Modelele pe care le luăm din istorie pot uneori să ne facă să părem ridicoli într-o lume care și-a pierdut reperele clasice. Poate s-a gândit să urmeze o formulă de termen lung; la vârsta lui mai are multă politică de făcut și multe de tras. El trebuie să-și construiască o identitate politică autonomă, un profil politic clar, iar pentru asta nu ajunge tandemul cu Crin Antonescu, ba poate chiar încurcă asta.
Pentru a simți o empatie cu mulțimea îl recomandă și viața lui de până acum, a crescut cu un singur părinte și nu s-a născut direct procuror sau șef al Corpului de Control al Guvernului. El nu a venit de sus spre politică, a venit totuși de jos, chiar dacă l-a selecționat Adrian Năstase.
Poate s-a săturat ca să audă destul de des că există mai multe Românii sau că există un „popor român” și un „popor pesedist”.

Dar mai este un argument de care ne facem că uităm cu toții. Ponta este chiar șeful unui partid de stânga, adică acel tip de politică ce militează pentru egalitate, echitate, dreptate socială, șanse egale, coeziune socială. Dacă nu am fi uitat cu toții o serie de comandamente ale stângii ar trebui să ni se pară firesc un asemenea comportament politic. Aceastea sunt reperele stângii, uitate chiar și de unii pesediști. Cine ați vrea să facă politica de stânga PNL sau PDL? Aceste două partide s-au definit a fi de dreapta, cel puțin ca etichetă și apartenență europeană.
Alături de cine să meargă seful unui partid de stanga, alături de noii imbogățiți, alături de noua burghezie românească? Stânga i-a ajutat destul de mult pe aceștia, e momentul să mai sprijine și pe cei mulți.

Poate sunt multe alte motive, poate niciunul din cele presupuse de mine nu are vreo mare relevanță. Nu m-a întrebat când a hotărât să facă acțiunea, nu am nici o pornire să-i studiez motivațiile. Ceea ce știm este că Ponta a riscat aproape totul prin gestul lui de a coborî printre oameni și de a mărșălui alături de ei împotriva sistemului. Sper că a riscat conștient, altfel totul se va transforma într-un eșec adevărat, mai mare decât cel descris de detractorii săi.

Sper că și-a dat seama că solidaritatea nu este un proces în care funcționează jumătățile de măsură. Dacă ai deschis un asemenea proiect, atunci trebuie să mergi până la capăt, să mergi dincolo de formele de solidaritate pe care până azi le-a exersat politica românească. O să te trezești de multe ori că ești singur împotriva tuturor. Te vor dezamăgi chiar și mulțimile căci din solidaritate reală cu poporul român va trebui să spui lucruri pe care oamenii nu vor vrea să le audă în acest moment. Va trebui să trăiești simplu și fără opulență, într-o lume politică unde politicienii adună case și vile, ca si cum ar colecționa timbre. Va trebui să renunți la unii colegi de drum care au proiecte de căpătuire personală ori să accepți alături intelectuali săraci și visători care îți vor cere lucruri imposibile. Va trebui să caute colegi în care oamenii simpli pot avea încredere, oameni dedicați interesului public.

O atitudine sinceră de solidaritate cu oamenii ar însemna să începi un proiect de schimbare a condițiilor de viață, un nou proiect de societate, să schimbi unele obiceiuri călduțe, să ceri oamenilor eficiență și adaptare la schimbare. Solidaritatea reală înseamnă să renunți la căutarea votului cu orice preț, să nu promiți că vei da salarii mari din prima zi în care vei ajunge la putere.
Dacă Ponta a ales conștient această cale, atunci poate suporta liniștit atacurile de azi, în primul rând pentru că sunt mici față de ceea ce va avea de îndurat prin părăsirea vechii modalități de a face politică. Dar solidaritatea cu cei mulți este o rețetă cinstită de a face politică și este singura rețetă pentru succes garantat.

Dacă oamenii te simt ca fiind unul de-al lor, atunci nu mai ai nevoie să te înconjori de baroni, de slugi sau de bodyguarzi. Devii locomotivă și toți se aliniază în spatele tău. Câștigi chiar și atunci când pare imposibil, răscoalele de la urne întorc sondajele sau înțelegerile alianțelor. Această modalitate de a face politică este asemănătoare pribegiei celor patruzeci de ani prin deșert, te scapă de mulți dintre cei care sunt alături de tine doar pentru interese personale. Este Marșul cel Lung, adică bătălia din care nu te poți retrage, nu poți demisiona și nici nu poți lua pauză pentru consultări. Este un drum fără întoarcere și fără prea multe popasuri. A ales oare Victor Ponta o asemenea cale grea, a riscat el atât mult, s-a gândit el bine sau a acționat conform unui impuls de moment?

Dacă au dreptate cei care azi îl contestă pe Victor Ponta sau a ales Președintele social-democraților această cale grea de a face politică ne va arăta doar viitorul. Viitorul lui Ponta ca politician, dar și viitorul politicii românești, creatoarea unei subdezvoltări durabile a României. Dacă faci din solidaritate socială proiectul tău, atunci gândul lui Gandhi, pe care l-am trecut ca motto, se poate îndeplini chiar și într-o lume care pare sortită egoismului, ipocriziei și esecului.

OBSERVATOR URBAN

Indicatori privind calitatea vietii urbane din Romania

•Unul din sase romani din mediul urban a fost victima unui furt, iar unul din zece, victima unei inselaciuni. De asemenea, unul din sapte romani a fost victima unei insulte sau a unei calomnii.

•Unul din patru romani din mediul urban apeleaza la medic cel putin o data pe luna, iar unul din cinci romani nu a fost niciodata la medic.
•Peste 92% din locuitorii mediului urban sunt proprietari ai imobilelor in care locuiesc, doar 4% dintre acestia fiind chiriasi. Doar 12% dintre respondenti au declarat ca intentioneaza sa isi schimbe locuinta in urmatorii doi ani.
•Desi nivelul taxelor este apreciat ca fiind in general ridicat (61%), 41% dintre respondenti ar fi de acord cu introducerea unor taxe pentru dezvoltarea infrastructurii sau a altor proiecte comunitare.
•Cele mai importante motive de insatisfactie privind circulatia in marile orase sunt generate de modul in care administratia locala asigura locuri de parcare (46%), nerespectarea regulilor de circulatie (39%), amenajarea trotuarelor si a spatiilor de traversare pentru pietoni (39%) si siguranta In mijloacele de transport in comun (26%).
•Primarii au o vizibilitate ridicata, 87% dintre locuitorii localitatilor urbane cunoscand numele acestora. In contrast insa, viceprimarii sunt cunoscuti de numai 35% dintre locuitori.
•Activitatea primarilor este preponderent apreciata pozitiv, 68% dintre respondenti declarandu-se multumiti de aceasta.
•Increderea în autoritatile locale este în general scazuta, fiind situata la un nivel de 25% pentru primarie, 21% pentru Consiliul Local, 31% pentru Consiliul Judetean si 21% pentru Prefectura.



cititi raportul, dacă sunteti interesati

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...