24 octombrie, 2010

Vocile şi limbile politicii



Goethe despre România noastră

Sigur, este o glumă de început, pentru a capta atenţia, mă refer la faptul că, acum mai bine de 200 de ani, Goethe îi scria unui prieten :

Precum un mare oraş, lumea noastră morală şi politică e subminată de căi subterane, de pivniţe şi canale, la ale căror conexiuni şi amplasări nimeni nu pare să reflecteze sau să se gândească; cei care ştiu însă câte ceva despre ele vor socoti mult mai lesne de înţeles că aici sau acolo, acum sau mai târziu, pământul se surpă, fumul se ridică printr-o crăpătură şi se aud voci stranii (subl. ns)

Pare foarte actual acest fragment, parcă este scris special pentru România, chiar dacă este scris înainte de Revoluţia franceză, deci are peste 200 de ani. Lumea noastră începe să se prăbuşească şi vocile pe care le auzim scoase la suprafaţă nu sunt totuşi nişte voci străine. Ne par stranii, cum spunea Goethe, dar noi le-am auzit tot timpul, sub forma unui ecou, ca o dublură a vocilor din politica şi viaţa noastră.

Ca să justificăm Revoluţia, am vorbit câţiva ani limbajul libertăţii, unii cu naivitate, alţii doar atunci când erau de faţa presa sau mulţimea. Mulţi au vorbit limbajul libertăţii din naivitate sau din speranţa că totul se va putea schimba, doar cu trecerea celor douăzeci de ani de rătăcire pe care magul roşu de la răsărit, Silviu Brucan, îi proorocise (credeam că nu va avea dreptate). În primii ani după evenimente (vedeţi cum ne-am speriat de cuvântul Revoluţie şi l-am lăsat să fie folosit doar de emanaţi) limbile s-au amestecat ca la turnul Babilonului, dar învăţam să vorbim singuri şi acesta nu era puţin lucru.

După 1996, venind opoziţia la putere, am vorbit cu toţii limbajul dreptăţii şi adevărului, credeam că, în fine, am terminat gâlceava, ne-am purificat şi următorul deceniu va fi cel al recâştigării demnităţii. Ne-au murit primele speranţe şi am învăţat limbajul sărăciei şi mizeriilor. Am înţeles că dincolo de vorbele lor, de steaguri sau logourile meşteşugite, politicienii se încurcă în propriile interese şi pot fi o povară pentru visul nostru de normalitate.

După 2000, ne-am crezut scăpaţi de inhibiţii şi îndepărtaţi de trecut, am sperat să facem ultimele deconturi cu trecutul şi să ne legăm vagonul numit România la locomotiva istoriei, mai precis la locomotiva modernizării, cea despre care credem că nu are marşarier şi că nu se opreşte niciodată. A venit acceptarea Europei şi umbrela NATO, iar resursele nebănuite ale naţiunii ar fi trebuit să ţâşnească spre cer, precum un zăcământ de ţiţei proaspăt descoperit. Am început să vorbim o limbă străină, un dialect bruxellez, şi fiecare dintre neologismele pe care le rosteam părea a fi aducătorul unei ploi de bani peste România, bani europeni, „adevăraţi” – cum spunea des un politician în campanie. Limba şi vocile noastre nu ne păreau a fi prea autentice, însă înterpretam asta ca un semn al schimbării şi al noului pe care îl aşteptam. Ne-am răspândit prin lume şi am interpretat asta ca un semn al adaptării noastre la lume şi al succesului. Am privit liberatea noastră de mişcare ca pe un drept natural, o parte a misecuvenismului cu care deja am început să ne obişnuim. În prima jumătate a deceniului au apărut multe mutre noi în politică, tineri sau maturi, unii au schimbat compoziţiile pozelor de grup, unii au propovăduit reforme, reformări, modernizări sau doar mersul spre normalitate, dar cei mai mulţi au fost înghiţiţi de pluton sau împinşi înapoi de unde au venit. În 2006, după cum vedem acum, i-a dispărut până şi dosarul lui Ion Iliescu din arhive. Nu cred că nea Nelu şi-a pitit dosarul, putea s-o facă în cei 12 ani când a fost cel mai tare om în stat. Semnificaţia este una mai profundă, trebuia să dispară trecutul unui fost comunist pentru că deja devenea o resursă în acest deceniu al bunăstării false, dar şi al nostalgiei după comunism. Era o resursă pentru alţii, cum a fost mai mereu în ultima vreme. În plus, euforia democraţiei şi suflul celor nou veniţi la putere într-o nouă tentativă de a elimina ultimele rămăşite ale comunismului din politică, se manifestă conform unei moralităţi proprii, pragmatic şi amorale. Comunist cum este, sau cum a fost, Ion Iliescu nu cred că a dat ordinul ilegal de a i se distruge dosarul, probabil că i-a fost făcut cadou de un politician de la putere care avea nevoie de sprijinul PSD. Este doar o presupunere, speculez aici, nu am nici o informaţie, poate ca asta ii place sa cred.

Partidele, inclusiv cele cu probleme de legitimitate, au început să arate o altă imagine. S-au creat marile speranţe pentru deceniile care vin: bunăstarea,, uninominalul, schimbarea clasei politice, meritocraţia si tehnocratismul. E adevărat că, din când în când, aveam semne că trecutul revenea, dădea lovituri de undeva din culise. Dacă te uitai la purpura roasă a jilţurilor puterii, vedeai că dispoziţia lor era la fel, doar că ocupanţii lor erau alţii. Începeai să vezi că odraslele foştilor iau locul părinţilor, că odraslele sefilor devin şefi pe nesimţite, că fiii arbitrilor arbitrează meciurile altădată arbitrate de taţii lor. Nu-i nimic, îţi spuneai, e doar o tranziţie, mai ciudată, ca la noi.

Euforia deceniului unu din noul mileniu s-a stins cu totul în doar doi ani. Când au început să se termine banii pentru Marele Traktir Politic National (MTPN) am început să ne trezim ca dintr-o beţie oarbă. Cum nu mai sunt bani? Uite cine ne conduce… Când a apărut această dictatură? Unde este libertatea presei, unde sunt patronii visători ai presei anului 1990? Ce-i cu tonomatele astea pe care patronii le mână din spate cu înjurături şi şuturi în fund?Dacă mă uit la mutrele nedumerite ale înţelepţilor noştri de azi nu mă pot opri să pufnesc în râs. Mulţi dintre ei au susţinut indecent şi luând drepturi de autor acestă stare de lucruri. Mulţi au creat-o, din păcate societatea noastră nu stochează mesajele trecutului, trăim doar în imediat. Este ciudată capacitatea noastră de disimulare. Uneori am senzaţia că prefăcătoria este o dimensiune importantă a spiritualităţii noastre, deşi se poate să fie universală. Doar că noi o alegem mai des, ne place minciuna mai mult decât asumarea responsabilităţii şi sinceritatea dintr-o explicaţie simplă şi obiectivă: niciodată societatea nu a premiat pe cineva pentru asemenea gesturi. Ba, din contră.

Ce limbă vorbim acum? Vocile stranii ?

Am uitat bruxelleza, peisajul s-a schimbat dintr-o dată. Au apărut la suprafaţă vocile stranii de care vorbea Goethe. Mahalaua politică a ieşit la suprafaţă peste noapte? Nu, prieteni, a fost tot timpul aici, aproape de noi. Mult mai aproape decât ne închipuim.

Câteva stenograme cu lideri politici, oameni de afaceri şi jurnalişti au dinamitat liniştea pe care ne încăpăţânam s-o proiectăm peste realitatea noastră.
Plecat pentru o săptămână din ţară, descopăr la întoarcere un peisaj schimbat. Nu prea citisem pe net ştirile şi nu aveam cum să bănuiesc că doar în trei zile se poate schimba într-atât. Un amic din armată îmi trimite un mesaj glumeţ:
“Ce faci ticălos mic, hahaleră de prieten ce-mi eşti? La noi se vorbeste déjà doar cu F… , doar cu P…, eventual cu M… Când o să te reîntorci să vezi ce greu o să te adaptezi, comunist liric ce eşti! Am vrut doar să te trag de brăcinar, ca de atenţie.

Mi-am adus aminte ceva ce am citit recent. În timpul războiului al doilea mondial, un german a ţinut un jurnal al modificărilor lingvistice din timpul Germaniei naziste. A constatat cu această ocazie că nu ideologia, discursurile, drapelele sau alte forme de discurs articulate produceau schimbări esenţiale asupra poporului german şi societăţii, ci un lucru mai simplu, cuvintele, noi sau reevaluate, frecvenţa lor şi folosirea în anumite expresii era mijlocul cel mai eficient de propagandă. Acest lucru se întâmpla datorită faptului că era o propagandă mecanică şi inconştientă, un fel de darwinism semantic care se impunea încet, dar sigur, prin expresii izolate sau formule sintactice care îşi câştigă locul eliminând expresii mai puţin performante. Noul limbaj dă o luptă de vulgarizare, un adevarat război civil discret, dar care câştigă în fiecare zi noi teritorii. Limba învingătorului se impune nu pentru că este obligatorie, ci pentru că devine una din condiţiile de mediu, ca aerul sau ca apa.

Descoperim că discuţia despre stenograme este dusă în primul rând de cei care au ceva în comun cu ele, sunt în cele publicate deja, sau se află în cele care nu au apărut încă. Nu voi intra în acestă dezbatere, ea nu duce nicăieri şi se va stinge în curând. Fiecare dintre participanţii la polemică va încerca să uite cât mai repede acest episod. Unii pentru că au făcut indecenţa de a arăta nişte chiloţi murdari în public, ceilalţi pentru că este vorba despre chiloţii lor.
Noul limbaj este unul pornografic, vulgar, dar nu Sorin Ovidiu Vântu l-a instituit. Pe el l-am putea acuza cel mult pentru limbajul grupului său media, dar aici nu este cazul. Discuţiile cu politicieni şi cu unii angajaţi au loc sub semnul familiarităţii, limbajul este un indicator pentru relaţie şi mai ales pentru tipul de relaţie. Există mulţi politicieni în România care nu pot rezista 45 de minute la o conferinţă de presă pentru că sunt obişnuiţi să se exprime atât de liber în viaţa de zi cu zi, încât concentrarea pe discurs fara p… si f… este un efort titanic şi nu sunt siguri de rezultat.

Vedeţi ce forţă are acest limbaj, este repede adoptat, ziarele au fost pline de titluri cu expresii din stenograme, televiziunile şi reţelele de socializare, forumurile au debordat în pastişe. Şi eu am intenţionat să public pe blog o scrisorică către madame Politica, în noul limbaj. Deocamdată, mă bucur că am rezistat primei tentaţii. Parcă toată lumea aşteptase să se dea drumul la înjurătura adevărată, cea care spune organelor pe nume. Epoca sugestiilor fine, a păsăricilor prezidenţiale, a scrisorilor Elenei Udrea către Ludovic Or(g)an s-a dus.

Mogulii şi proiectele politicii

Sorin Ovidiu Vântu nu este inventatorul politicii noastre şi nici a acestor politicieni sau jurnalişti. Vântu este tot creaţia acestei lumi. Influenţa lui Sorin Ovidiu Vântu este mare, cu siguranţă. Nu pentru că a cumpărat politicienii cu snopul, nici pentru că a făcut agenda politică. Este mare influenţa şi ar putea rămâne aşa pentru că acestă lume politică a avut nevoie de el. Politicienii i s-au oferit pe tavă, mulţi îl priveau ca şi pe binefăcătorul lor. Nu cred că Vântu are în soldă politicieni mai puţini din tabăra anti-Băsescu decât dintre cei aflaţi la putere, cei care se dau acum fete mari. Este numai o problemă de selecţie a stenogramelor.

Multora le-a furnizat protecţie şi le-a oferit microfoanele şi camerele de luat vederi pentru a fi văzuţi. Dar le-a oferit şi altceva: simulacre de programe şi proiecte, subiecte de discurs. Ne-am făcut cu toţii, de jenă, că nu observăm ce a spus Vântu recent, că el încă din 2006 a lansat proiectul suspendării lui Băsescu. Nu cumva aceasta este una din cele mai ample acţiuni politice din ultimii 5 ani? Proiectul a furnizat mii de ore de discursuri, campanii, coaliţii, referendum, teme de campanie, programe comune. Nu cumva este cel mai tare proiect al politicii din ultimii cinci ani? Indirect, acesta a fost şi proiectul major al realegerii Preşedintelui Băsescu: lupta împotriva celebrului 322, a parlamentului ticăloşit, împotriva mogululilor sau tonomatelor, a dat temele şi pretextele pentru a câştiga încă un mandat de cinci ani, mandat care ţine la putere şi acum o guvernare care nu mai are nici o altă formă de legitimitate.
Vântu bravează, probabil, când a încercat să spună că i-a propus un program de reforme preşedintelui ca şi singură condiţie pentru sprijin, dar proiectul suspendării lui Băsescu, cu toate prelungirile lui, este un proiect major care a ţinut loc de politică.

Cel mai umilitor lucru pentru întreaga clasa politică nu este limbajul stenogramelor şi nici slujul la Vântu, ci faptul că Vântu, şi media în general, le-au oferit o vizibilitate care a ţinut loc de discurs şi de proiect politic. Cei mai mulţi politicieni stau pe posturile de televiziune şi vorbesc în aproape fiecare seară, dar nu au spus niciodată nimic serios, de care să ne aducem aminte. Beneficiază doar de ceea ce, în psihologia socială, numim efectul de simplă expunere.

Încă o observaţie, poate un pic trasă de păr, dar nu eronată total: dacă grupurile media ale mogulilor, cele care-i urmăresc pe politicieni şi dau în direct chiar şi când aceştia tuşesc, ar dispărea, să spunem, peste noapte, cea mai mare parte a politicienilor de la putere sau din opoziţie, ar trăi o dramă. Ar trebui să caute alte modalităţi de justificare a funcţiilor şi existenţei lor politice, nu doar hau-haul de la televizor. Cred că unii ar dispărea, alegatorii i-ar vedea nefardaţi, ar vedea că nu cunosc viaţa, ca nu ştiu să vorbească cu oamenii, că nu au nimic în cap, sau , mai rău, ar putea fi întrebaţi ce meserie au. I-ar vedea pe unii că sunt mici şi diformi, că au o mână mai lungă de la căratul genţii unui şef sau cine ştie ce alte defecte.

Până la urmă, dincolo de ilegalităţile sau imoralităţile din faptele lor, pentru care este normal să plătească în justiţie, mogulii sunt greu de înlocuit şi cred că acesta este lucrul care le va conserva puterea şi influenţa în viitor, pentru încă o vreme. Aici înţeleg nedumerirea lui Vântu din textul unei stenograme: ce l-o fi apucat pe Băsescu să vrea să-l belească pe el, când ar fi putut fi folositor în orice program al presedintelui?

Nu vă impacientaţi, staţi la locurile voastre, nu se schimbă nimic!

Noul limbaj vorbeşte de la sine despre pivniţele şi canalele unde s-a zămislit politica noastră. Cele care au însoţit-o mereu şi o să o mai însoţească încă. Pentru că nou, faţă de ceea ce a scris Goethe, este că acum pivniţele şi canalele care se dărâmă, sunt repede construite la loc, camuflate bine, pentru că acolo se află miezul politicii noastre.
Noul limbaj vulgar se impune repede, pentru că este limbajul nostru de zi cu zi, este limbajul relaxării noastre. Un politician bătrân îmi explica odată de ce trebuie să mă duc eu la televizor, nu el: tinere, tu eşti profesor în civilie, ai fost obişnuit de la început să spui 100 de cuvinte fără a pune semen de punctuatie cu p…Noul limbaj nu este oglinda unei lumi, este chiar parte a esenţei unei lumi politice a subteranelor. O lume prin care unii au trecut dinspre comunism spre capitalismul de azi. O lume din care au fost aduşi minerii să planteze panseluţe, de unde au fost pregătiţi marii lideri, liderii sindicaliştilor, de unde s-au săpat canale pentru a fi devalizate băncile, unde au fost şcoliţi capitaliştii noştri. Tot aici sunt fabricaţi disidenţii şi eroii bătăliei pentru civism şi democraţie.

Ar fi mirosit a canale şi mai tare în viaţa noastră publică dacă nu ar fi luminile reci ale platourilor de televiziune care mai curăţă ce se poate curăţa, mai parfumează pe ici, pe colo.
E adevărat că s-a ridicat un capac de canal şi a început să miroasă urât, dar el va fi repede pus la loc şi sudat cu grijă, ca şi atunci când a venit George W. Bush la Bucureşti să vadă curcubeul înălţat magnific peste ţară. Se vor mai surpa din subterane, dar nici nu mai este nevoie de foarte multe pentru că, deja, mulţi din oamenii grotelor au fost validaţi şi se află sub lumina reflectoarelor.

Dragi concetăţeni, staţi la locurile voastre, nu s-a întâmplat nimic! Cuvintele urâte vor fi închise înapoi în cutie. Vă mai amintiţi?: "Vorbeşte-le, vorbeşte-le" ("Talk to them, talk to them"), and they urged the crowd "Staţi liniştiţi la locurile voastre" ("Stay quiet in your places") … Priviţi, Wikipedia e cu noi!

2 comentarii:

  1. Dacă pestilenţialul a ieşit la suprafaţă atît de energic, este şi pentru că ne amăgim cu concepte, atunci cînd privim în urmă realizările.

    Nu mai departe, una din cauzele pentru care acum privim stupefiaţi la cît de... "serafici" sunt parlamentarii, şi la cît de cinici mînuitorii lor, este pentru că majoritatea (mai exact 74,252%) sunt listaci.

    În funcţie de afinitate, sunt fie trist, fie mefient atunci cînd vreo persoană publică face aserţiunea că sistemul electoral ar fi unul uninominal. Nu este uninominal. Să nu ne îmbătăm cu apă rece.

    ------------------
    Critica sistemului electoral am făcut-o în altă parte. Tot acolo am dat şi o soluţie de ameliorare întru reprimarea mardeiaşilor legislativi.

    RăspundețiȘtergere
  2. Fiind atât de aproape de Bestia Rusească nu e de mirare că vedem o față a politici schimonosită. Rușii n-au stat, nu stau și continuă să otrăvească. La noi acțiunile rușilor sun mai voalate, mai bine puse la punct. Dacă vrem să le vedem acțiunile mârșave nevoalate, atunci e de ajuns să ne aruncăm o privire în căldarea politicii din Republica Moldova.

    RăspundețiȘtergere