26 iulie, 2010

Nostalgia comunismului şi gestiunea socială trecutului.

Mersul împleticit al capitalismului românesc se simte tot mai încurcat de un minor fapt de opinie: nostalgia comunismului. Ca şi cum totul este realizat conform reţetelor, economia de piaţă funcţionează perfect, proiectele sociale au dat roade, familia Europei ne recunoaşte doar că maşina capitalimului românesc este plină de praful mentalităţii retrofrade a nostalgicilor. Ca şi cum capitalismul românesc ar exista dar n-are destul luciu, destulă strălucire. Intelectualii noştri se miră retoric, se minunează metafizic, se crucesc analitic. Ei nu înţeleg de ce n-a dat roade acest deceniu minunat de construcţie a unei societăţi a libertăţii şi bunăstării. In ultimele sondaje naţionale în jur de 60% din români declară că era mai bine înainte de 1989 în ceea ce priveşte nivelul de trai, 20% în problema libertăţii şi aprope 30% privind conducătorii politici. Doar 40% cred că revoluţia a fost făcută de poporul revoltat. 22% cred că Ceauşescu este cel mai bun conducător din istoria Românie, cel care a făcut cel mai mult bine, la mare distanţă de Iliescu sau Constantinescu. Melancolia aceasta a fost observată şi în alte ţări ale Europei centrale şi de est: 44% din unguri, 31% din cehi şi 22% din polonezi regretă, într-o formă sau alta, trecutul comunist al ţărilor lor.
In schimb avem un talent fantastic de a banaliza orice problemă, de a trece pe lângă subiect cu o graţie de lebădă sau cu grohăit de mistreţi. Nici o analiză serioasă nu produce elita românească, în afara unor panseuri care maseasză eul celui care scrie îngrijorat de o realitate pe care, culmea, o neagă. Dacă s-ar putea, mulţi din analiştii marii noştri analişti ar întrezice sociologia şi sondajele, singurele elemente care le distrug perfecţiunea unei lumi născută în discurs. Nu doar sondajele au creat ideea unei nostalgii faţă de trecut sau a pericolului unei reverii postcomuniste. Un mod de diferenţiere preferat de noua elită a fost distanţarea de masa care este nostalgică după comunism. Exasperarea că rămânea la putere Iliescu şi PDSR i-a făcut pe mulţi sprijinitori ai opoziţiei de atunci să vorbească despre o nostalgie pentru trecut a poporului român. Unii erau consideraţi nostalgici (masele, mulţimea) iar elita orientată spre viitor, se autopoziţiona ca fiind progresistă.
După schimbarea din 1996 s-a modificat strategia.Negarea nostalgiei a fost noua strategie discursivă a clasei politice, mai ales după 1996. Un popor atât de lucid în 1996 nu poate fi nostalgic. Trebuie căutaţi vinovaţi şi cei mai expuşi erau sociologii. Statutul sondajelor este incert la noi, cariera lor socială are o dinamică interesantă. Majoritatea sondajelor sunt criticate de cei care au scoruri neconvenabile la popularitate politică sau intenţii de vot. Am vorbit cu mulţi oameni politici şi unii dintre ei mi-au spus, cu sinceritate, că ei ştiu că n-au mai mult la popularitatea partidului dar sunt obligaţi să critice sondajele pentru a prezerva imaginea partidelor. Majoritatea politicienilor şi opiniei publice cred că toate sondajele sunt trucate, că procentele “se dau” partidelor sau personalităţilor în funcţie de banii pe care i-au plătit sau de alte considerente. La ce să ne aşteptăm într-o ţară în care corupţia este generală, totul este aranjament şi falsificare. Mulţi au spus că sociologii care pun asemenea întrebări sunt imbecili, că nu este corect să compari prezentul cu trecutul. Sondajele de opinie sunt o oglindă ce tulbură tot mai des somnul politicienilor de toate orientările, indiferent dacă sunt la putere sau în opoziţie. Ei aduc întotdeauna veştile cele proaste.

In primul rând, trebuie ramarcat că există o nostalgie a trecutului comunist. Nu are rost s-o mai negăm. Trebuie să ne explicăm cum s-a ajuns la acestă intensitate a nostalgiei faţă de trecut. De ce? Simplu! Trecutul nu e mort, odată ce trece timpul. Managementul social presupune şi gestionarea trecutului pentru că sprijinindu-se pe trecut, oamenii îşi proiectează viitorul. Este lucrul pe care nu l-a înţeles intelectualitatea românească imediat după revoluţie. Politicienii n-aveau cum să-l înţeleagă. Poate acestă lacună a fost generată de dinamica revoluţiei. Comunismul a fost unanim şi vehement condamnat şi condamnarea unanimă n-a fost de natură să faciliteze înţelegerea sa. “Locuitorii unor ţări democratice, scria Tvetan Todorov, ar vrea să-l creadă în întregime străin aspiraţiilor umane normale. Insă totalitarismul nu s-a menţinut atât de mult timp, n-ar fi atras atât de mulţi indivizi pe urmele sale, dacă lucrurile ar fi stat aşa”. Condamnarea vehementră a ţinut loc de dezbatere. In loc să ne explicăm cu date statistice, studii sociologice, analizer economice tot ce s-a întâmplat în 45 de ani de comunist, noi am început prin a-l scrie pe Ceauşescu cu literă mică. Nici astăzi nu ştim nimic despre acestă perioadă şi nici nu există cerere socială pentru astfel de studii sociale. Nu ştim despre victimele perioadei ceauşiste nimic. Stim doar că a fost ucis la politie inginerul Ursu. O singură victimă. Nimeni n-a studiat câţi oameni au murit în spitale din cauza opririi curentului, câte gravide sau sinucis sau au murit din cauza chiuretajelor clandestine. Degeaba ne bazăm pe memoria socială, ea este obligată să acţioneze selectiv, să dezvinovăţească pe fiecare. Atâta tâmp cât se respinge cu vehemenţă, nu cu raţionalitate, acestă cutie neagră care este comunmismul românesc, n-avem cum să nu producem nostalgii.
In al doilea rând, comunismul a avut o ideologie de o mare forţă persuasivă, uzând de multe elemente care fac parte din identitatea umană. Proiectarea unei lumi mai bune, protejarea celui slab, reformare morală. Nu trebuie să tot accentuăm că este vorba de o retorică goală, este important că s-a pus în loc doar un proiect ce conţine garanţia democraţiei.
Cea mai importantă determinată a nostagiei este cea a diferenţierii sociale. In comunism deosebirile nu erau de natură economică, statul este patronul. Era o stratificare subtilă, mult mai suportabilă. O clasă subţire de mandarini şi o masă mare, indistictă. Mandearinii se deosebeau doar prin consum, aveau magazine speciale, de fapt se făcea totul pentru a se ascunde diferenţa. Pentru oamenii obinşnuiţi cu acestă formă de diferenţiere, situaţia de astăzi este intolerabilă. Diferenţierea pe principii economice este respinsă de o manieră complexă, la care participă şi discursul presei sau discursul anticorupţie al preşedintelui Emil Constantinescu (doar 9% consideră că majoritatea a făcut avere prin muncă şi merit personal, 54% prin încălcarea legii, 6% prin noroc, 21% prin relaţii etc). Când totul se combină şi cu o criză economică respingerea diferenţierii economice este o adevărată bombă socială care, să sperăm, nu va fi detonată piolitic sau sindical.
Comunismul este un obiect perfect al nostalgiei şi pentru că el exonera individul de orice responsabilitate. Ei conduceau, se dă mâncare, partidul opreşte sau dă drumul curentului electric. Nimic nu cade în spinarea individului, nici responsabilitatea destinului individual, nici realizarea unor scopuri sociale. Orice eşec personal poate fi uşor explicat prin factori exteriori: mulţi oameni politici din toate taberele au devenit politicienii pentru că n-au fost promovaţi de şefii lor pentru că nu erau membri de partic, în realitate, ei fiind slabi profesionişti care au tot încercat să intre în partid dar n-au fost primiţi. Mulţi violatori sau hoţi au devenit mari dizidenţi susţinând că le-au fost înscenate procese de drept comun, deşi erau cunoscuţi de sute de oameni ca oamnei de nimic. După revoluţie discursul despre Revoluţia furată a servit perfect acestui scop al deresponsabilizării. Ei au făcut revoluţia, ei sunt responsabili pentru ce ni se întâmplă (doar 40% din români cred că revoluţia a fost făcută de poporul român , masa de oameni revoltaţi).
In comunism dispare şi vinovăţia odată cu responsabilitatea. După căderea sistemului toată lumea se considera nevinovată. Toţi dădeau vina pe sistem, toţi au primit ordine, fiecare a avut momentul său de dizidenţă care-l transformă într-un rezistant, într-un individ care şi-a conservat umanitatea. Discursul politic de culpabilizare al opoziţiei comuniste dintre 1990 şi 1996 a făcut, în opinia mea, foarte mult rău. A accentuat acestă mitizare a trecutului, oamenii au fost obligaţi să investească mai multă pasiune, mai mult afect în idealizarea trecutului lor.
Nostalgia este accentuată într-o polemică pe care strada o poartă cu puterea politică actuală. Partidele istorice au venit în prima campanie electorală democratică de după 90 cu un slogan polemic, foarte dur. Era vorba de a te opune cu mare violenţă unei populaţii de 4,5 milioane de membrii de partid cu sloganul: Alungaţi lupii! Atunci unii au tras o spaimă, au votat cu disperare stânga. Acum sondajele dau un alt trend şi unii accentuează meritele comunismului fără să creadă în ele, doar că simt că a venit vremea răzbunării pentru culpabilizarea din 1990.

Dar dincolo de discursuri, dincolo de polemici, nostalgia există. Melancolia comunistă este un fenomen normal. Orice societate tinde în mod emergent să – şi conserve trecutul. La noi clasa politică s-a raportat nespecific la el. Unii au cerut un proces al comunismului, chiar simbolic, dar desfăşurat în tribunale. Alţii, împăciuitori, au cerut să nu mai vorbim de el, să mergem mai departe ca şi cum n-ar fi fost. Cei care au promis adevărul despre revoluţie n-au făcut nimic, presupusele victime ale securitpţii s-au opus legii lui Ticu Dumitrescu, chiar eliminându-l din PNŢCD pentru că a vrut să se afle adevărul. Majoritatea politicienilor, s-a văzut abia după 1989, aveau motive să-şi dorească să nu se afle tot adevărul despre comunism, să rămână un obiect al damnării neargumentate. Revendicarea legitimităţii aparteneţei la elită s-a bazat pe o evaluare a trecutului: plasarea într-una din tabere, erou sau victimă. Dar aproape toţi politicienii se tem că o analiză a trecutului s-ar putea să aducă dovezi contrare. Şi de aceea nu se încurajează o evaluare serioasă, realizată de cercetători din ştiinţele sociale, a trecutului nostru comunist. Trebuie să ne aplecăm asupra trecutului cu mijloacele ştiinţei, să se elimine toate barierele care se opun aflării adevărului şi atunci se va putea obţine despărţirea de trecut. Dacă nu am realizat imediat după revoluţie o reglarea conturilor cu trecutul, vom fi obligaţi s-o facem pe parcursul deceniul prim al mileniului III. Altfel nu vom putea gestiona acestă periculoasă nostalgie, refularea putând produce cele mai periculoase explozii sociale.
Mai există totuşi o soluţie, desfiinţaţi sociologia, daţi un decret de interzicere a sondajelor. Speriaţi-i pe jurnalişti, adunaţi lumea pe stadioane. Mai sunt mulţi care n-au uitat dansurile tematice. Se pot face exerciţii de concentrare: Inchideţi ochii, trecutul e mort, sunteţi cei mai frumoşi copii ai noii ere, sunteţi fericiţi, vedeţi luminiţa de la capătul tunelului. Respiraţi adânc, gândiţi-vă la ceva frumos şi repetaţi după mine: trăim - în - cea - mai - bună - din - lumile - posibile. Trăim - în - cea - mai - bună - din - lumile - posibile… Trăim - în - cea - mai - bună - din - lumile …



ACEST TEXT A FOST SCRIS ÎN 1999.
A fost publicat in TARA TELESPECTATORILOR FERICIȚI. CONTRAIDEOLOGII

Un comentariu:

  1. Un pic off-topic: legat de sondajul difuzat astazi, in care Ceausescu ar lua 41% din voturi in primul tur, puteti sa ne spuneti cat ar lua ceilalti candidati? Multumesc.

    RăspundețiȘtergere