27 iunie, 2010

Nașterea eroului (romanian style)


In România, nașterea unui erou este deja o rețetă mult mai simplă decât pe alte meleaguri. Acolo trebuie multi bani, echipe complicate si retețe complicate de marketing. Adică trebuie găsit un loc în liber în mintea publicului, o zonă neacoperită de alții. Se fabrică o rețetă de succes, găsită prin complicate studii de piață și analize serioase. Urmează bombardament mediatic și o poveste de succes la care publicul să lăcrimeze sau să poată crede că i s-ar fi putut întâmpla și lui. Meseriașii în PR si marketing au deja un portofoliu narativ testat.

La noi, este totul mult mai simplu. Eroul se naște din popor, nu vine din studiouri și nu este trimis de echipe de marketing. Apare ca un haiduc modern care de cele mai multe ori se prezintă ca singur împotriva statului. De ce? Simplu, pentrucă românii urăsc statul și mai ales ordinea. Statul le-ar putea periclita viața cu care s-au obisnuit, adică ceața, mlaștina, hoția, dezordinea sau lipsa de colaborare la valorile colective. Lupta cu statul nu este grea pentru viitorul erou, statul fiind atât de slab încât el există doar pe firmele cu stemă ale instituțiilor publice. Are funcționari grași, cu lefuri mari, pe care viitorul erou îi poate cumpăra cât ai zice pește.

A două conditie este să dea ceva de pomană, căci se știe, românul stă la poartă cu mâna întinsă. Becali a fost, când avea bani, un perfect plătitor de pomeni. Diaconescu, eroul cel mai nou, adună semnături pentru varianta Cojocaru, adică pentru o lege care va da fiecărui român cate 20.000 de euro. Nu contează că nu sunt bani, nici de pensii, statul trebuie să caute mai adânc în visterie.

Viitorul erou trebuie arestat macar pentru cîteva zile. Există, deja la Bucuresti, un tip care are cartoane și cariocca la el, cu care repede scrie Free Gigi sau Libertate pentru Dan. Televiziunile sunt pregătite să transmită în direct de la arest până ce viitorul erou iese în trimf. In momentul arestării mai este o condiție importantă: trebuie obligatoriu ca arestatul să anunțe că vrea să candideze la Presedintie, că aceasta este motivul pentru care a fost arestat. Nu șantajul, evaziunea fiscală sau răpirea unor oameni de pe stradă.

Viitorul erou trebuie să fie incult și grobian pentru că doar așa vorbește pre limba poporului. Trebuie să se ferească să aducă cumva a intelectual. Poporul urăște intelectualii fără bani si mercedesuri, iahturi sau avioane. Oameni slabi, să ne ferească D-zeu copiii de influența lor nefastă!

Ar trebuie să revenim la cnezate și voevodate dacă tot avem eroi. E păcat de Dumnezeu să lăsăm atâta amar de măreție fără de supuși personali.

Să ne trăiești Măria TA, îți multumim că exiști, Domnu Dan!


editorial pentru ofCorso

22 iunie, 2010

Blogging politic




Cuvant inainte la Cartea blogurilor politice

volum editat de MACHIAVELLI.RO

Policienii sunt mai recenți în blogosferă, dar faptul că portalul profesionistrilor din politică, www.machiavelli.com, realizează deja prima antologie de blogging politic este deja un semn că au găsit o blogosferă organizată, instituționalizată. Chiar dacă pare a avea uneori aspectul haosului, blogosfera romanească are deja clasicii ei, veteranii sau campionii. Acest volum arată însă că bloggerii din politică pot produce și idei interesante sau măcar acceptă o confruntare a lor. Cum au ajuns politicienii pe blog poate este mai putin important, chiar dacă ar fi relevant pentru o istorie a blogosferei. Unii poate au considerat asta o modă, dar cei mai mulți cred că au ajuns bloggeri pentru ca au simțit că se îngusteaza spațiul public al exprimarii și dezbaterii. In HydParkul românesc, capitalismul taie copacii și construiește vile, societatea civilă, dupa un lung razboi cu stânga, a fost decimată de solidaritati politice, a primit sinecuri la putere și s-a fragmentat, iar o altă generatie de oengiști, centrată mai degrabă pe ecologie, își face loc cu greu prin apatia civică de la noi.
La început a părut o șansă grozavă pentru forumiștii obisnuiți să-i poată înjura pe politicieni mai direct, pe urmă a început să nască o comunitate. Chiar dacă și acum mai sunt unii care militează împotriva prezenței politicienilor-bloggeri pe platforme, gestul lor de respingere pare tot mai aberant. Inafara perioadelor de campanile, când partidele politice sau candidații își fac echipe de intervenție în blogosferă, blogosfera politică romanească este din ce în ce mai civilizată.
Bloggingul politic nu este doar tribună politică de pe care politicienii caută să-și irige brandul sau să transmită proiecte. A îceput să constituie câmpuri de atitudine civică. Politicienii nedemagogi pot fi centre de rețea sau elemente importante. Pe bloguri, politicienii onești își pot găsi, pe gratis, cei mai tari și competenți consilieri.
Blogul are multe avantaje, unele încă virtuale: îi elimină pe cei fără de idei, pe cei care urlă sau latră în microfoane (acesta fiind singurul talent politic) sau pe cei care cumpără voturi. Pe blog, mulțimea nu ți-o aduce primarul și nici directorii de intreprinderi. Poți să-ți construiești, cu rabdare, un public după chipul și asemanarea ta, evident, dacă ai un chip pe care poti să-l arăți nefardat și dacă ai un proiect perntru un public țintă care să depășească perimetrul propriului portrofel, al grădinii sau firmei tale. Pe bloguri, politica este inteligentă, are idei, este mobilă, tolerantă si mai aplicată, am zice că este politică adevarată. In realitatea socială si politică, politica noastră este ineficientă si inutilă, de multe ori. Intr-o Românie fără de proiect, ne ramâne speranța că platformele virtual si portalurile vor putea să adune energii, idei și sa construiasca acel intelectual colectiv care trebuie să facă proiectul schimbării lumii noastre.

Blogul are incă un avantaj: posibilitatea de a constitui o memoria sociala si politica a acestui timp. Dacă verba volant sau literele de pe hartia de ziar se pierd prin tomberoane sau în copacul de hârtie al ecologiștilor, blogul păstreaza arhive prin care macină motoarele de cautare. Politicienii angajați se simt astfel presați să devină consecvenți. Este un element esential al previzibilității actorilor politici sau al constructiei unor strategii de politici publice.
Dacă în ultimul deceniu, platoul de televiziune a fost maternitatea pentru mulți politicieni, in viitor, mulți politicieni se vor naște pe platformele de comunicare si blogging politic, cum este deja www.machiavelli.ro.


Am participat la lansarea lansarea lucrarii ”Cartea blogurilor politice”, antologie de texte cuprinzând 29 de politicieni care își actualizează regulat blogul și carea au acceptat să fie prezenți într-o lucrare colectivă. Cezar Caluschi, animatorul acestui proiect, caută de ani de zile să construiască platforme de exprimare pentru politicienii care vor să transmită ceva, înafara mesajelor de propagandă electorală.

Policienii sunt mai recenți în blogosferă, dar faptul că portalul profesioniștilor din politică, www.machiavelli.com, realizează deja prima antologie de blogging politic este deja un semn că au găsit o blogosferă organizată, instituționalizată.

Chiar dacă pare a avea uneori aspectul haosului, blogosfera romanească are deja clasicii ei, veteranii sau campionii. Acest volum arată însă că bloggerii din politică pot produce și idei interesante sau măcar acceptă o confruntare a lor. Cum au ajuns politicienii pe blog poate este mai putin important, chiar dacă ar fi relevant pentru o istorie a blogosferei.

Unii poate au considerat asta o modă, dar cei mai mulți cred că au ajuns bloggeri pentru ca au simțit că se îngusteaza spațiul public al exprimarii și dezbaterii. In HydParkul românesc, capitalismul taie copacii și construiește vile, societatea civilă, dupa un lung razboi cu stânga, a fost decimată de solidaritati politice, a primit sinecuri la putere și s-a fragmentat, iar o altă generatie de oengiști, centrată mai degrabă pe ecologie, își face loc cu greu prin apatia civică de la noi.
Unii folosesc platformele virtuale sau blogurile pentru a se dezintoxica de politică, adică o statie de tranzit spre ieșirea definitivă. Sau doar ca să-și mai tragă sufletul, cum mi-a sugerat un prieten de pe blog. Nu vorbesc de alții, mă refer, poate, doar la mine. Te trezești dintr-o dată că esti propriul tău stăpân, că nu-ți mai spune partidul se să faci, ce să spui și nici nu mai aprobă vreun secretar general să apari la televizor.

La început blogul a părut o șansă grozavă pentru forumiștii obisnuiți să-i poată înjura pe politicieni mai direct, pe urmă a început să nască o comunitate. Chiar dacă și acum mai sunt unii care militează împotriva prezenței politicienilor-bloggeri pe platforme, gestul lor de respingere pare tot mai aberant. Inafara perioadelor de campanile, când partidele politice sau candidații își fac echipe de comando în blogosferă, blogosfera politică românească este din ce în ce mai civilizată.

Bloggingul politic nu este doar tribună politică de pe care politicienii caută să-și
irige brandul sau să transmită proiecte. A început să constituie câmpuri de atitudine civică. Politicienii nedemagogi pot deveni centre de rețea sau elemente importante. Pe bloguri, politicienii onești își pot găsi, pe gratis, cei mai tari și competenți consilieri.

Blogul are multe avantaje, unele încă virtuale: îi elimină pe cei fără de idei, pe cei care urlă sau latră în microfoane (acesta fiind singurul talent politic) sau pe cei care cumpără voturi. Pe blog, mulțimea nu ți-o aduce primarul și nici directorii de intreprinderi. Poți să-ți construiești, cu rabdare, un public după chipul și asemanarea ta, evident, dacă ai un chip pe care poti să-l arăți nefardat și dacă ai un proiect perntru un public țintă care să depășească perimetrul propriului portrofel, al grădinii sau firmei tale.

Pe bloguri, politica este inteligentă, are idei, este mobilă, tolerantă si mai aplicată, am zice că este politică adevarată. In realitatea socială si politică, politica noastră este ineficientă si inutilă, de multe ori. Intr-o Românie fără de proiect, ne ramâne speranța că platformele virtual si portalurile vor putea să adune energii, idei și sa construiasca acel intelectual colectiv care trebuie să facă proiectul schimbării lumii noastre.

Blogul are incă un avantaj: posibilitatea de a constitui o memoria sociala si politica a acestui timp. Dacă verba volant sau literele de pe hartia de ziar se pierd prin tomberoane sau în copacul de hârtie al ecologiștilor, blogul păstreaza arhive prin care macină motoarele de cautare. Politicienii angajați se simt astfel presați să devină consecvenți. Este un element esential al previzibilității actorilor politici sau al constructiei unor strategii de politici publice.

Dacă în ultimul deceniu, platoul de televiziune a fost maternitatea pentru mulți politicieni, in viitor, mulți politicieni se vor naște pe platformele de comunicare si blogging politic, cum este deja www.machiavelli.ro cum este www.voxpublica.ro.
Bloggingul politic este încă, un tren cu ușile deschise de care îi asteaptă pe policienii întarziați. Pe cei care vor pierde acest ultim tren s-ar putea să-i găsim pe lista pierderilor colaterale ale următoarelor războaie politice.

Luni seara la lansarea Cartii blogurilor politice am întalnit cativa prieteni si fosti colegi (Puiu Pascu, Ana Birchall, Dan Mihalache, Varujan Vosganian s.a) dar si oameni politici pe care-i vedeam prima dată. Fără entuziasme ieftine, fără efuziuni, in lipsa chiar a energiei ”inceputului care se vrea fecund” invocat de Varujan, am avut un sentiment al normalității. Diferentele dintre ideologii se vedeau uneori prin inclinări calme din cap, prin intoarcerea privirii, dar nimeni nu a folosit cuvântul pentru vreo polemică. Probabil că ne unea acolo nevoia de dialog si intelepciunea de a-l asculta pe celălalt până la capăt.

E drept, eram doar … 29, iar aproape jumătate din autori nu au putut fi prezenți. Să sperăm că bloggingul politic pentru fi un pas spre nașterea unei culturi a dialogului si exmatricularea înjurăturii sau urletelor din politică.



imagini de la lansarea volumului





18 iunie, 2010

TOTUL ESTE FOTBAL



Un sondaj despre World Cup 2010 realizat de IRES in aceste zile
ROMANII SI CAMPIONATUL MONDIAL DE FOTBAL



CITITI RAPORTUL PE http://www.ires.com.ro/articol/80/world-cup-2010-sondaj-de-opinie---romania

16 iunie, 2010

VUVUZELA BLUES


Prietenului meu G.

Cu câtă voluptate învățăm cuvintele noi! Un popor de semioticieni, semiologi sau hermeneuți care trăiește din reverberații, inclusiv semantice. Acum am învățat ce este vuvuzela, o goarnă de plastic care a devenit actorul principal al Mondialului de Fotbal. Craincii de la meciurile de fotbal pronunța din două în două minute cuvântul minunat, iar telespectatorii își ciulesc urechile să vadă dacă nu cumva s-au oprit vuvuzelele. Criminalele vuvuzele, un fel de albine africane ucigașe, sunt mai importante decât fazele sau fotbaliștii. Uneori ele le încurcă pe marile genii europene să gândească lucid fazele îndelung exersate la antrenamente, alteori jocul si tobele barzilienilor fac să amuțească vuvuzela. Mă și gandesc la un titlu, gen Ioan Chirilă, dacă , să zicem, o echipă africană este invinsă de una dinfară: Dacă tace vuvuzela ... Evident vuvuzela este ca și râul sau ramul eminesciene, este prietenă doar cu africanii, cântă doar pentru ei, pe europeni sau sudamericani îi atacă la neuronii concentrării. Deși toate stadioanele moderne sunt făcute după reguli pentru acustică foarte bună, iar galeriile nemtesti, italiene sau spaniole fac zgomote cu toate goarnele și tobele posibile, vuvuzela este considerată a fi un zgomot absurd pentru că nu urmăreste realitatea din teren, nu cântă după un ritm al fotbalului, ci este un zgomot continuu, consistent în sine, egal cu sine, o gălăgie oarbă. Sigur, la gol, vuvuzela se insuflețeste, dar ea nu tace nici atunci când mingea este în aut, nici când este pauză. Vuvuzela se luptă cu liniștea, cu cântecele suporterilor englezi, cu berea care curge pe gâtlejurile nemtilor mereu setoși după spectacol. Vuvuzela este absurdă pentru că se luptă cu orice altă formă de expresie a bucuriei sau tristeții. Nu ține cont de viața care curge în stadion, de drame sau de bucurii, ea vuvuzelește continuu, asurzitor, egal și fără un sens usor de decodificat.

Două zile Parlamentul Romaniei a fost animat de vuvuzela politică. Alegerea unor judecatori la Curtea Constituțională și apoi moțiunea de cenzură au fost ocazii pentru ca să vedem cum politica poate face un zgomot mai mare, mai absurd și mai fără de sens decât cel din stadioanele sudafricane. Ore întregi au vorbit la microfon, în transmisii directe, guvernanți nervoși că lor nu li se acceptă faptul că sunt niște eroi care se sacrifică pentru națiunea asta proastă care nici măcar nu-i merită. Urletele Premierului si fluerăturile opozitiei politice se amestecau cu spectacolul protestatarilor aduși pe la balcoane. Un spectacol care era interesant de privit ca gesticulație, ca balet, sau ca zgomot de fond. Ceva care semana cu o bătaie de stradă cum am vazut prin 1981 in Ferentari, o bătaie în care zeci de romi se altoiau superficial sau chiar serios, cu pari si uluci rupte din garduri, femeile țipau sau dădeau cu puradei după adversari, iar Militia se uita, izolase locul și băga in dube doar ceea ce era scos din luptă de către adversari. Mi-au rămas și acum în urechi țipetele țigăncilor, văicărelile bărbaților. De fapt, bătaia era mai mult o competiție a răcnetelor si tipetelor, un spectacol sonor ca un ritual de autoflagelare. Mă uitam la multimea de curioși care căscau gura la bataia care se desfasura de aproape o oră și se reaprindea mereu din alt loc și la la tigănușii care le furau portofelele cu această minunată ocazie.


Cele două zile de parlamentarism mi-au dat o senzatie similară, m-au făcut să-mi aduc aminte de specatacolul pe care-l văzusem acum aproape trei decenii. Nu știam atunci cuvantul vuvuzelă, dar mi-a rămas senzatia ciudată de amestec intre teatru si viață, intre simulare si trăire, intre pasiunea răzbunării și pragmatismul de a lua bani pentru acest spectacol din buzunarele fraierilor.


Vuvuzela politică de două zile a creat un zgomot imens, societatea și-a întors capul spre politicieni crezând că este acolo vreun mesaj, când colo, a auzit doar vuvuzela. Nici un proiect, nici o idee, nici o speranță. Nu stim ce va fi mâine, la ce ne va folosi austeritatea, nu știm ce ar face opoziția dacă va veni la putere, nici dacă va fi un sfârșit sau vreun început. Am văzut pe forumuri pensionari (sau cel putin asa se autodefineau) care spuneau că sunt dispusi să accepte măsurile Guvernului căci astfel nu vor mai primi pensii de loc la toamnă, cum au auzit că le-a spus Premierul. Bieții oameni, chiar sunt dezorientati de vuvuzela politică, te pomenești că au dreptate comentatorii de fotbal de la Campionatul Mondial.

Când va tăcea vuvuzela sud africană o să putem spune că inima fotbalului s-a oprit (vedeti ce romantic pot fi?). Dar dacă va tăcea vuvuzela politică ce spuneți că am simți? Da, știu că asta nu se va întâmpla curând, dar pot totuși să vă propun să dansăm un VUVUZELA BLUES. Vorba lui Zorba, un ultim dans pentru această prăbușire spectaculoasă!

15 iunie, 2010

Multumesc!


Foarte multi prieteni m-au onorat cu prezenta lor la Bookfest. Domnul Profesor Liviu Maior si jurnalistul Cristian Tabara au vorbit la lansare despre mine. Nemeritat de frumos si cu o generozitate care mă obligă la urmatoarele carti. Prietenul meu,
Victor Ponta, a fost alaturi de mine, desi la 50 de metri lansa o carte si Patriarhul PSD.

Alaturi de voi, prieteni, am avut o zi fericită! Multumesc!

09 iunie, 2010

LANSARE DE CARTE




Vasile Sebastian Dâncu și Grupul Editorial RAO vă
invită să participați la lansarea volumului “Patrie
de unică folosinţă”, eseuri de sociologie critică.
Evenimentul va avea loc joi, 10 iunie 2010, ora 1300,
în cadrul BookFest 2010, Romexpo, Pavilionul 15,
Bucureşti.


Vă mulţumim şi vă aşteptăm cu drag.

06 iunie, 2010

Circ



Dacă am avea niste statisticieni care să ne facă un tablou al investițiilor din ultimii 20 de ani, Transilvania și comparația cu alte provincii am rămâne șocați de diferența de tratament. Investițiile in infrastructură se pot vedea si cu ochiul liber, mai ales cele din infrastructura rutieră. In timp ce drumurile din Sud sau Moldova sunt decente, in Transilvania este greu sa ajungi la peniunile din Apuseni. Să nu mai vorbim de Autostrada Transilvania, a fost lasată la coada investițiilor de 5 ani (de creștere economică și risipă bugetară) iar acum suntem aproape siguri că va fi lasată în paragină încă vreun deceniu. Renunț ala melodia care s-a mai spus cu contribuțiile la bugetul național, unde multe județe din Transilvania sunt în topul contribuției și la coada clasamentului cu banii reveniți de la București. Ar fi o prostie să ne supărăm pe moldoveni sau mitici (o spun ca alint), ori să zicem că ne luăm jucăriile și plecăm. Ar trebui să ne asezăm cu bărbiile sprijinite de măciulia bâtei și să încercăm să ne gândim.

Nici moldovenii nu sunt mulțumiți cu viața lor, sunt mai săraci și banii care pleacă spre ei nu ajung din investiții publice, se duc aiurea fără să lase urme prea importante, iar satele din sud pentru a arăta decent am avea nevoie de incă vreo 200 de ani de investiții. O oligarhie administrativă și politică, formată din baronii rosii, portocalii sau galben albastri, cu rudele lor, veri și cumetri, au pus mâna pe toate resursele, inclusiv pe iesirea conducetei ce vine de la bugetul țării.

Cum se produc toate acestea, de ce nu reușim să acumulăm în civilizație? Mecanismul este simplu, tratamentul românilor după principiul low-cost se poate face datorită unei magnifice diversiuni. Se exploatează mare pasiune a românilor pentru lupte și circ, plăcerea lor de a sta cu gura căscată și de a se holba la minuni: femeia blondă care spune viitorul, barbatul firav ce rupe lanțurile, țiganul care conjugă verbe, batrânul bolșevic care sărută icoana lui Isus-rebelul, regizorul de film care se bagă in viața noastră, doamna jurnalistă fir(e)avă care se scuipă cu vagaboureanul. Un specatacol continuu, fără pauze, fără zi de relache.
Si noi, ardelenii am fost furați de spectacol, ungurii nu sunt nici ei departe (pentru că deja li se traduce si subtitrează totul). Moldovenii si sudiștii sunt pasionați si ei si nu observă că, din când în când, chiorăitul mațelor acoperă sonorul.

Când auziți ”Desteaptă-te române!” la ce vă gândiți?

PS: In tot acest timp, circul cu animale si acrobați moare. ”Pasiunea pentru circ a spectatorilor din Romania și Europa în general este în cădere liberă. Mulți o numesc pasiune stupidă sau chiar naivitate” scrie pe blogul Familiei Zborski, o familie de circari din tată în fiu.


text pentru CORSO
http://www.ofcorso.ro/

03 iunie, 2010

RETETA PENTRU GREVA GENERALA


O grevă generală ne mai lipsea, în actuala noastră criză economică. Nu cred că grevele sau protestele sunt soluţia, de cele mai multe ori ele sunt doar o prelungire sau chiar o agravare a unei crize. Dar la noi, după cum s-a văzut, nu există pericolul ca ţara să fie bulversată de greve, pentru că nu ne iese organizarea unei asememene acţiuni. Primului jurnalist care m-a întrebat de ce s-a fâsâit greva generală i-am răspuns oarecum neserios, aforistic: cum să ne iasă organizarea grevei dacă nu ne iese organizarea muncii, greva este oprirea muncii, iar noi nu prea avem ce să muncim. Apoi m-am gândit mai serios şi am început să caut o explicaţie mai sociologică, frunzărind rapoarte cu ultimele cercetări sociologice de teren în ideea că întrebarea legată de solidarizarea colectivă este una importantă, nu poate fi expediată prin răspunsuri aforistice. Încerc să explic câteva lucruri, pe baza unor studii și observaţii, iar ceea ce iese ar putea fi un fel de reţetă pentru o grevă generală, adică ingredientele necesare pentru ca oamenii să protesteze în societate, atunci când se simt nedreptăţiţi.

De ce nu a ieşit greva generală?
1. Starea de apatie este generalizată. Dacă ne uităm cu atenţie vedem că, noi toţi, cerem românilor prea mult, cerem să dea ceea ce nu pot, ceva de care nu sunt în stare. Le cerem respectul demnităţii persoanei, dar ei şi-au pierdut de mult demnitatea de oameni liberi. Au fost minţiţi de atâtea ori, şi-au pus nevrotic speranţa în tot felul de lideri de carton, mai nou, îşi vând votul, adică forma pură a libertăţii politice, pe zahăr, ulei sau bere în sticle mari de plastic. Românii trăiesc deja într-o stare de apatie din care nu pot ieşi. Apatia se naşte din descurajare, din lipsa speranţei, din faptul că ochii minţii nu mai văd nici o luminiţă la capătul tunelului. Într-un sondaj IRES de luna asta, doar 11% din români cred că viitorul le va aduce o viaţă mai bună pentru ei şi familia lor, iar 5% cred că oamenii din localitatea lor vor trăi mai bine in viitor. Doar 9% cred că ţara merge într-o direcţie bună şi doar 22% sunt mulţumiţi de nivelul de trai. Lipsa speranţei într-un viitor mai bun este principala cauză a apatiei sociale.

2. Pentru protest social sau revoltă este nevoie de organizare şi organizatori, sintetic, de lideri. Baronii sindicatelor de astăzi, poate cu mici excepţii, simulează protestul sau greva, de multe ori, îi şantajează pe politicieni mai mult pentru interese personale. Au firme, afaceri la vedere sau ascunse, nu sunt luptători pentru drepturi, mai mult joacă un rol. Sindicatele au puţini membri, au o mică forţă în intreprinderi sau instituţii. Nu avem lideri sindicali de forţă şi încredere, de fapt, avem şefi de sindicate, nu lideri sindicali.

3. Dincolo de resursa psihologică si resursa organizării, pentru un protest social oamenii au nevoie şi de resursa încredere, în ei înşişi, dar şi în instituţiile care le garantează anumite drepturi şi libertăţi colective. Din nefericire, încrederea oamenilor în forţa lor de a schimba lucrurile este minimă, ceea ce sociologic numim o distanţă faţă de putere foarte mare. În plus, oamenii cred că nici propriul destin nu îl pot controla prin efortul lor sau prin resursele lor şi ale familiilor lor.

4. Fără a apela la explicaţii istorice sau de temperament naţional, resursele pentru a te revolta sunt şi resurse materiale, resurse care influenţează capacitatea de a gestiona riscurile. În acelaşi sondaj IRES, 41% din românii spun că fac deja, în acest an, economii la mâncare, 68% fac economii la îmbrăcăminte, 38% la combustibil pentru maşină, 46% au facut economii la incălzirea locuinţei, 32% la cumpărarea de medicamente. Prea săraci pentru a ne permite soluţii extreme, prea săraci pentru a gestiona riscul legat de pierderea locului de muncă.

5. Spaimele generate de pierderea locului de muncă s-au transformat într-un adevarat tabu. M-a şocat faptul că atunci când sunt întrebaţi despre locul de muncă (mulţumire, cum se simt, cum cred că le va merge) 48% din români nu răspund. Le este frică, spun că nu se pricep, că nu este treaba lor. Oamenii nu se simt stăpîni pe destinul lor, nu se simt cu adevărat respectaţi în profesia lor, statutul lor este foarte fragil.

6. În plus, la actuala grevă, ministrul educaţiei a ameninţat timp de o saptămână pe toată lumea, a făcut presiuni teribile asupra inspectorilor, a căutat să-i sperie pe bietele cadre didactice. Micul nostru Napoleon, rezident la Strasbourg, obişnuit cu reacţiile de laborator, a procedat la presiuni de vechil pe ogorul educaţiei naţionale. Ameninţaţi şi de o lege a învăţământului care numeşte politic tot ce mişcă şi mai ales de eliminarea titularizării, deci a siguranţei locului de muncă, cadrele didactice nu au avut forţa de a se ţine de proiect. Nu mai vorbim că un asemenea gest al unui ministru ar fi întărit solidaritatea şi ar fi agitat si mai mult, oriunde în Europa, la noi liderii sindicali stăteau aliniaţi la talk-showuri, spuneau banalităţi, iar emisiunile nu se terminau până nu vorbeau toţi, chiar dacă spuneau acelaşi lucru.

7. Un protest social este legat şi de resursa soluţiilor imaginate. Adică ce pot să-şi închipuie oamenii ca soluţii la aceste crize, dar mai ales dacă există, în mintea sau sufletul lor, speranţa unei soluţii. În sondajul IRES la care mă refer, soluţiile individuale pentru supravieţuire la actuala situaţie sunt următoarele: 54% se gândesc la plecarea din ţară, 26% cred că vor vinde lucruri din casă, 43% vor încerca să ia bani împrumut de la rude sau prieteni, 23% au speranţa că se vor putea împrumuta la bănci, 92% vor renunţa la cumpărarea de lucruri de folosinţă îndelungată şi 3% cred chiar că o să-şi vândă locuinţa.

Nu-i aşa că le cerem prea mult oamenilor, atunci când am vrea să avem o solidaritate naţională pentru protest? România a ieşit disperată în balcon, se uită în gol, iar noi, analişti, jurnalişti, politicieni şi alte forme de spectatori, strigăm la ea să sară mai repede, să ne iasă jurnalul de ştiri, să nu pierdem ştirile de la ora cinci, să ne iasă analiza sau analogia cu Grecia ….

01 iunie, 2010

Romania – momentul zero. In cautarea echipei



O analiză a mometului politic și social scoate în evidență un adevăr crud: am umblat douăzeci de ani prin deșert, ne-am rătăcit , iar când am deschis ochii am constatat că suntem acolo de unde am plecat. In cel mai bun caz, caci am putea fi undeva mai jos decat în 1990. Un dezechilibru total, o țară sărăcita de tot felul de experimente, un popor raspandit prin lume, niste cetățeni fără incredere in instituții sau un viitor. Romania este un stat esuat care nu mai poate funcționa decat pe datorie. O mare parte a dezastrului s-a produs in cinci ani, ultimii cinci ani de conducere ințeleapta de dreapta, cu complicitatea si participarea stângii. S-a consolidat o industrie a sinecurilor politice, posturile publice la guvern sau agentii devenind cele mai importante locuri de unde se poate câștiga un salariu de cateva mii de euro. De la șoferi la consiliere blonde, de la directori la cine stie ce experti in plimbat cafele, o nomenclatură flămândă a pus mâna pe toate resursele țării și nimeni nu s-a gândit la dezvoltare sau la vreo strategie. Dacă fondurile europene de sute de milioane de euro nu puteau fi basculate nomenclaturii de partid, atunci erau lasate la Bruxelles. O hotie generală a devenit un adevarat sport national și o cleptocrație care se etichetează ca dreapta ce porneste motoarele economiei ne-a cotrobăit prin buzunarele fiecăruia, iar astăzi ridică din umeri, cerând sacrificiul pînă și al bietilor pensionari. Invatamantul a fost făcut praf prin vanzarea de diplome si fabrica de profesori fără legătură cu cercetarea sau performanța. Sănătatea a inflorit doar prin cabinetele private, spitalele arată ca in război, capitalizând doar costurile. Niste legi pentru alegeri uninominale originale stabilizează in teritoriu o cleptocratie a baronilor locali nesătulă și care a distrus orice urmă de interes public, dar care se justifică democratic prin cumpărarea de voturi la toate alegerile. Evident, cei care investesc banii eficient in voturi sunt mereu alimentati de la centru cu alți bani din bugetul statului.

Comunitățile baronilor vor rămâne izolate si imbecilizate, drumurile lor vor fi doar pe hartie, dar pe acesti politicieni de două parale o sa-i vedem etern la televiziunile de știri, folosind acelasi limbaj de lemn. Consilierele blonde de la guvern vor ajunge să se marite si să ne țină teorii în fiecare seară, chiar dacă deja burta ajunsă la gură a început să le încurce. Ministrii de conjunctură își vor lua de neveste bijboacele aduse de prin țară. Ministrii din guvernul de acum au făcut chiar și ultimul experiment: recunosc că au mințit ca să mai primească o păsuire. Ca si cum ai vinde cămașa mortului, vor să câștige din chiar ultima resursă. Doar să stea cât mai mult, să poată să recupereze banii si profitul pentru investiția din campanie. Nici măcar nu ne intereseaza ce s-a intamplat in ultimii ani ca sa vedem ce s-a gresit, cine ar trebui să plătească. Dar nu ne interesează nici proiectele de viitor. Ce vom face cu această țară de acum incolo, ce tipuri de echilibre trebuie sa stabilim, cât vom produce, cât vom economisi, ce probleme sunt urgente, ce va insemna coeziunea socială în viitor. Până acum tot a fost investit in două directii: cadouri electorale irationale si rasplătirea clientelei politice. După 2005, atunci când capitalimul găunos românesc si miliardarii de carton au devenit ministri si sefi de administratie, statul a fost sponsor pentru voturi si clientelism, totul la proportii de neimaginat. Sa fie clar, nu idealizez perioada 2001-2005 dar atunci, ”ajutați” si de presiunile externe NATO si UE am astabilit echilibre interne, nu am consolidat dezechilibre si mi-ar placea sa vad analize economice comparative obiective cu perioada care a urmat.

Acum unii se ascund prin cladirile administratiei centrale si locale si ronțăie grabiți ultimii pesmeți din cămara statului, altii, de partea capitalistilor flămânzi din asa zisa opozitie, caută să impingă femei, copii si bătrâni în strada, ca să-i aducă pe ei la putere. Flămanzii nici macar nu au curajul de a arăta hoțiile celor care au prăduit bugetul, pentru că mecanismele si potecile hoției nu trebuie stricate, sunt bune pe când vor veni ei la putere.
In acești cinci ani am scris, cu sinceritate, ceea ce am simțit, am căutat să mă eliberez de pasiune politică partizană, să arăt bolile politicii, cu speranța secretă că totul se poate îndrepta. Ca o consecință, unii tovarăși și camarazi m-au trecut la capitolul adversari. Dar, azi, mi-e tot mai greu să sper că este posibilă o schimbare in bine pentru Romania.
Profesorul meu de istorie de câte ori ne vedem îmi aduce sute de argumente că perioada interbelică era comparabilă cu cea de acum. Perfect compatibilă, aceeasi nesimtire, lipsa de responsabilitate si interes public, demagogie permanentă, dictaturi mai mari sau mai mici. Nici cincizeci de ani de comunist nu au reusit să distrugă aceste boli ale neterminarii constructiei unei constiinte moderne. Ba, parcă, le-a conservat perfect sub zgura unei simulări colectve a entuziasmului comunist. Da, domnule Profesor, spun eu, dar au scris atâtia intelectuali despre asta, de la Motru, Draghicescu, Cioran si au fost deosebit de apreciați. Sigur, au avut succes, zice Domnu Profesor, dar nimeni nu i-a bagat in seamă, scrisul lor nu a vut nici o forță, cred că politicienii râdeau, pe la coctailuri, de naivitatea si spiritul lor european.

Am plecat năucit de la intalnirea cu profesorul meu de istorie. Chiar nimic să nu poată schimba societatea asta a noastră? Dacă ideile nu au nici o forță, nici măcar prăpastia din fața noastră nu ne miscă, nici viitorul copiilor nu este important? Dacă nimic nu lasă urme în conștiința publică, atunci ce este de făcut?

Dupa trei volume de eseuri de critica socială pe care le-am publicat in ultimii ani m-am gandit să nu mai scriu o vreme. Să lucrez mai multa cercetare si să scriu sub acoperirea neutralitații sociologice. Mi-e tot mai greu să scriu, dar scriu mai des ca inainte, de vreo patru, cinci ori mai mult.

Nu mă mai înțeleg nici măcar pe mine, de unde resursa de energie pe care o cheltui în scris. Parcă ar fi o forma de masochism, sau poate o căutare a echipei. Cum care echipă? Echipa celor disperati care vor porni de asumarea istoriei, caci, nu-i asa, națiunile se diferentiază după modul in care isi asuma istoria, dar care nu se vor resemna să o accepte ca o fatalitate. Adică, echipa celor care nu mai suportă o istorie second hand, o istorie a inceputurilor fara continuare, a victoriilor furate si a intoarcerii armelor.





textul va aparea in revista Q Magazine

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...