26 mai, 2010

INVICTUS? Ai grija ca partidul sa nu se mute în tine!

De cateva luni, Emil, unul din asistentii mei, mi-a dat cu discretie un dvd cu ultimul film al lui Clint Eastwood, Invictus. O sa va placă, mi-a spus, când aveti liniște în vreo seara, căutați să-l vedeti. L-am purtat în geantă câteva săptamâni, alte câteva a stat în așteptare pe biroul meu. Mai auzisem câte ceva despre film, la un moment dat însă am crezut chiar că este vreunul din filmele comandate pentru a dezinhoba turiștii care ar trebui sa producă bani pentru FIFA, în aceasta vară, prin prezența la Campionatul Mondial de Fotbal. L-am văzut in ziua de Rusalii și a fost ca o prezenta la biserică într-o zi de sărbătoare. Adică un fel de ploaie peste suflet.
Dincolo de unele tezisme de factură hollywoodiană, filmul m-a impresionat pentru că trimite la realitatea pe care o trăim în România acestui moment. Da, România este ca și Africa de Sud din acel moment, pe buza prăpastiei: este o țară profund divizată, săracă, cu o oligarhie care functionează transpartinic doar la hoție, dar care a lansat si întreține un rasism politic generator de conflict etern. O țară fără speranță, fără nici un proiect. Ura pare singura resursă, dar energia urii nu poate aduce decât distrugere și haos. Cautând o speranță, ne uităm la actorii politici și nu vedem nimic care ar putea să ne ajute să visăm măcar la o normalizare a vieții.

L-am văzut pe Presedintele României într-o conferintă de presă făcută la miez de noapte, după interminabile discutii cu cei care susțin Guvernul. Părea după o luptă cu morile de vant, aveam senzația că nu are încredere că politicienii lui vor accepta să renunțe la privilegii atâta timp cât obținerea de privilegii este tocmai esența participării lor la acest joc. Părea obosit, mi-a părut pentru prima dată învins. Nu și-a mai păstrat nici măcar reflexul de politician, acela de a promite ca, intr-o zi, vom vedea luminita de la capătul tunelului. Ne-a spus că nu putem sa mai vorbim de investituii publice in viitor, să uităm de autostrăzi sau alte utopii, pentru că nu vom reusi sa producem resurse pentru asta.

Am si eu acest sentiment, mai ales că zilnic se găsește vreun jurnalist care mă întreabă ce se va intampla, cum vom ieși din această criză, cum văd eu viitorul. Sunt pesimist de data aceasta, nu văd nicio soluție și îmi este foarte greu s-o spun, mai greu s-o scriu. De doua decenii există două Românii care se urăsc una pe alta, din ce in ce mai mult, iar de acum încolo, tot mai precis. Identificarea dușmanului este cea mai importantă preocupare a politicienilor. După 1990 foștii au încercat să-i țină deoparte pe cei nou veniți, sau pe naivii din partidele istorice care au încercat să recreeze o legitimitate istorică. După ce polarizarea comuniști –democrați nu a mai avut resurse destule, a apărut o altă polaritate, NOI si EI. Noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Ei sunt sursa nefericirii noastre, ne-au dat jos de la putere, s-au îmbogățit cu resursele pe care le-am fi putut folosi noi daca am fi fost la putere mereu. Uneori noi si ei însemna Stanga si Dreapta, alteori Putere si Opozitie, Rosii sau Portocalii.

Din toată competiție rămânea mereu ura, niciodată vreun efort de a trece peste diferențiere în numele vreunui proiect. De ce nu am reuși să colaborăm cu toții la un proiect, m-am intrebat adesea, și raspunsul meu provizoriu este: din cauza resurselor pe care trebuie să le impartă cei care ajung la putere și din cauza faptului că niciodată un lider nu și-a înfruntat propria armată, decretând pacea și iertarea adversarului de până ieri.

In filmul lui Clint Eastwood, Mandela face acest salt pe care numai trei decenii de puscărie te pot împinge să-l faci. Pus sa desființeze simbolul rasismului, echipa de rugby a albilor, Springbox, Mandela refuză și face din această echipă, prin câstigarea titlului mondial, un moment unificator pentru o națiune divizată.
După 27 de ani de temniță, Mandela întelege un lucru pe care l-am auzit de la oameni care au facut puscaria in perioada obsedantului deceniu la noi: trebuie sa ai grija ca puscăria să nu se mute in tine! Dacă atunci cand ieși pe poarta ei nu lași acolo tot ce ai simțit, atunci o vei purta cu tine toată viața.

Natiunea noastră este flămândă de victorie, spune Mandela, și parcă se referea la România. Trebuie să uităm trecutul și să privim viitorul, nu poți elimina simbolurile celorlalți și să le pretinzi apoi să participe la construcție.

Trebuie să le ceri oamenilor imposibilul pentru a realiza ceva, trebuie să-I motivezi să facă ceea ce ei cred că nu pot, iar pentru acesta liderul are nevoie de inspirație.

Oricât de exagerat ar părea m-am gândit la România pe tot parcursul filmului, am văzut același conflict si o lipsă de speranță asemănătoare. Am sentimentul că România este devastată de un rasism politic care a făcut ca să nu se lege nimic în ultimele decenii. Nimic nu s-a facut împreună, nu am avut eforturi colective, perioadele de relativă prosperitate sau constructie atunci cand adversarul era încă pe jos, iar coerența era dată de proiecte externe sau autoritarisme mai luminate. Prin rasism politic înteleg o atitudine continuă de conflict între identificările partizane, un conflict prea subiectivizat care depășeste limitele unei competiții politice normale. Identificarea partizană este prea puternică (ca un fel de spirit de hoardă) iar colaborarea în coaliții politice devine imposibilă. Venirea la putere a unui partid politic produce, in mod reflex, discriminarea celorlalte, dar și respingerea resurselor de specializare din societatea civilă. Situația membruluid e partid nu este una prea bună, l-am numit, odată, ostatic al partidului. Intr-un text mai vechi, pentru care m-au injurat unui coleg de partid bătut in cap, am scris, cu referire la situatia ingrată a celor care sunt prinși in aceasta puternica integrare a partidelor:

Când dumneavoastră, cei fără de partid, vă simțiti trădați de politicieni, înșelați în speranța că lucrurile merg spre mai bine, gândiți-vă că există pe lume cineva care sunt într-o situație mai proastă: membrul simplu de partid. Nu este liber să protesteze, este singur, nu are nici un sprijin din partea societății civile, este privit strâmb de dumneavoastră, fericiții independenți. Poate că s-a năruit și singurul lui sprijin: visul că lumea poate să fie schimbată în bine, iar el poate face ceva pentru asta.

Lipsa de colaborarea pentru elaborarea unui nou proiect de societate este rezultatul unui adevărat rasism politic care este încă prezent în viața noastră publică. Trăind in interiorul grupurilor politice oamenii suferă tot felul de mutații, chiar și cei erau oameni rezonabili când au intrat acolo. Sigur, sunt si simulanți destui sau smecheri care sunt traseiști politici prin vocație, dar cei mai mulți membri de partide sunt sincer integrati. Dar cu totii, cei implicați politic, suntem pândiți de pericolul ca partidul să se mute în noi. Să nu ne mai putem închipui inafara lui, să nu putem privi lumea decat prin viziunea săracă a comunicatelor lui, să nu-l mai putem vedea pe celalalt decât ca dușman, iar ura să fie singurul sentiment care ne relaționează.
In filmul lui Clint Eastwood, liderul lui, găsește inspirația într-o poezie de secol XIX. Se eliberează de ură și caută să integreze simbolurile de succes, chiar dacă, înainte, aceste simboluri erau semnele suferintei lui.
Versurile lui Henley au fost scrise, se spune, pe patul de spital când autorul devenise, prin suferință, posesorul unei etici superioare:
I am the master of my fate
I am the captain of my soul.

Atunci când nu mai există nici o speranță, când totul pare că merge spre dezastru, mai putem visa doar la o răsturnare a mersului ”firesc” al prăbusiri prin intermediul unuia care s-a lecuit de ură si s-a săturat cu totul de razboaiele politice cretine, erori care ne-au adus aici. Cred că oamenii visează aiurea la cineva care ar veni să ne salveze dinafara politicii, adică să ne ceară să facem imposibilul. Venind dinafara arenei, nu va fi crezut de nimeni, dar mai ales nu va fi urmat de nimeni. Nu-mi cereti exemple, nu stiu dacă acel om exista, dar semnul recunoasterii lui poate fi urmatorul: va fi unul din cei in care partidul lui nu și-a făcut cuib pentru vecie.


text pentru VOX PUBLICA

10 comentarii:

  1. BASESCU este un adevarat luptator, are strategie de presedinte stie sa ofere fiecarui cetatean un rol: negativ -pozitiv este ca un vulcan doarme si in acelasi timp nu doarme, imi palce caracterului lui de a spune adevarul chiar daca DOARE......eu il admir mult pe acest DOMN al ROMANIEI in comparatie cu altii........ sincer si ELENA UDREA este ff buna se potrivesc de minune profesional "fetita cu ochii deschisi si privire de eroina care isi iubeste maestrul"......facem tam-tam dar ne vor lipsi.

    imi amintesc ca si CEAUSESCU avea aceste calitati dar noi dobitoci am inversat roata am crezut ca o facem patrata, si el nea spus va vor vinde tara, nu basescu a vandut o asta e sigur, nu el ne a pazit granitele si ne a otravit copii, sistemul bugetar condus de cine oare?

    imi duc copilul la medic si am pretentia sa faca puscarie pentru cum l am hranit idem basescu cu poporul....cine e parintele in acest caz? basescu e medicul, copilul poporul si parintele cine?

    RăspundețiȘtergere
  2. Felicitari domnule Dancu peste aceasta analiza inteligenta si personal mi-as dori sa fiti in fruntea politicii romanesti, si daca sunteti lasat sa ajungeti acolo, mai luati inca vreo 469 de oameni cu dumneavoastra, ca sa ne fie si noua mai bine in tara noastra.

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu sunt un om de stanga, in general nu cred in socialism, dar cu acest text ma ungeti la sufletul meu de "independent".

    RăspundețiȘtergere
  4. http://fanu.wordpress.com/2010/05/25/fiindca-rezist-la-uitarea-romaniei/

    RăspundețiȘtergere
  5. D-nule Dancu,

    Va felicit pentru analiza profunda si lucida a societatii romanesti. Am plecat de multi ani din Romania dar sint conectata la realitatile din tara si diagnosticul de societate a "urii" este unul perfect. Mi-a fost si imi este absolut de neinteles ce a dus la aceasta falie profunda care nu s-a aplatizat nici dupa 20 de ani. Daca perioada '90 era intr-un fel explicabila, astazi nu exista ratiune in spatele divizarii societatii. Ce este si mai ridicol este ca nu ideologia ii desparte pe romania ci pur si simplu antipatia sau simpatia absolut personala.
    Pina si unul ca Adrian Nastase de la care m-am asteptat la atceva nu poate depasi frustarile personale.Ce sa mai spun de Antonescu care mi se pare caricatura politicii romanesti, pe care cu umor o matusa octogenara si liberala, l-a descris ca fiind o "salata de vorbe"
    Sper din tot sufletul ca societatea romanesca sa-si regaseasca cadenta cu toate ca nu prea mai sint sperante si mi-e tare teama ca tot ce am cistigat pina acum se va duce pe apa sibetei in actualul context politic mondial

    RăspundețiȘtergere
  6. Nelson Mandela a avut puterea sa se ridicea deasupra intereselor personale sau de grup pentru ca micile orgolii, pasiunile triste cum le numea Spinoza, au fost innabusite de anii lungi petrecuti in inchisoare, de suferinta. De acolo si-e extras toata seva care l-a incurajat mereu sa mearga mai departe chiar si atunci cand nu se intrezarea nicio speranta. Ca oamenii lui sa nu ajunga sa sufere ca el.

    Dar astfel de personalitati sunt rare. Romania a avut si are putini astfel de oameni, iar pe cei pe care ii are nu ii respecta. Si atunci o tara care nu isi respecta valorile ce fel de tara ea? Ce fel de popor traieste in ea? Cine sa-l educe? De unde vine civilizatia si respectul? In niciun caz din senin.

    Libertate prin cultura ziceau pasoptistii, libertate prin informatie corect aleasa ar trebui sa zicem noi, contemporanii. Discernamant. Si un pic, un pic de bun simt ne-ar ajuta sa depasim orice criza.

    Am reusi sa avem incredere unii in altii, iar odata dobandita asta va aparea si moralul care sa nu ne mai lase sa coboram priviri in pamant..

    RăspundețiȘtergere
  7. felicitari domnule profesor! m-am simtit citindu-va ca in sala de la etajul 1, stanga, din UBB. cu multa recunostinta, o fosta studenta din cluj

    RăspundețiȘtergere
  8. Înainte să văd filmul...

    Out of the night that covers me,
    Black as the pit from pole to pole,
    I thank whatever gods may be
    For my unconquerable soul.

    In the fell clutch of circumstance
    I have not winced nor cried aloud.
    Under the bludgeonings of chance
    My head is bloody, but unbowed.

    Beyond this place of wrath and tears
    Looms but the Horror of the shade,
    And yet the menace of the years
    Finds and shall find me unafraid.

    It matters not how strait the gate,
    How charged with punishments the scroll,
    I am the master of my fate:
    I am the captain of my soul.
    (Invictus - William Ernest Henley)

    RăspundețiȘtergere
  9. Atentie domnule Dancu!

    Numele corect al echipei de rugby este SPRINGBOKS si nu SPRINGBOX!

    RăspundețiȘtergere
  10. Constat cu placere ca dupa 16 ani aveti aceeasi gandire activa, obiectiva si orientata spre individ. Va felicit d fost asistent universitar si poate reusiti sa alcatuiti o echipa care sa faca ceva pentru tara aceasta. Murim incet toti romanii adevarati, sufocati de anaconde politice. Cu stima, o fosta studenta la UBB

    RăspundețiȘtergere

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...