25 aprilie, 2010

DESPRE HAIKU . O polemica amicala


Domnule RADU,
(Cititor al meu)

Explicatie: pun aceasta scrisoare intr-un post separat pentru ca imi da eroare la comentariu. Si, ca sa fiu sincer, imi si place sa discutam (sa zicem polemizam) despre haiku, in loc sa sporovăim, fara sens, despre politica. Cred ca este mult mai nobil si este un omagiu adus primaverii pe care, cel putin eu, am asteptat-o mai mult ca altădată.


Va multumesc ca ma luati in serios si ma si cititi frecvent . Evident, critica este libera si binevenita insa vreau sa va dau un fragment dintru comentariu al celui mai mare specialist roman in haiku, doamna Manuela Miga, care exprima ceea cred eu despre adaptarea acestui tip de poezie la limba romana. Sunt si alti specialisti europeni care pledeaza impotriva formei fixe originale. Cred ca 5-7-5 este un ritm la care noi nu vibrăm. Si francezii sau italienii au gasit alte măsuri adaptate echilibrului prozodic specific limbilor lor.


Dincolo de acestea, sunteti de acord ca parca suntem mult prea porniti spre critica si evaluare, cu o oarecare suspiciune asupra celuilalt, inainte de a-l credita cu anumite grade de libertate pe care, poate, le foloseste cu competenta si buna credinta?


"Am bănuiala că haiku-ul perfect se croieşte după măsurile posesorului. Tot ce pot face este să încerc să descriu cât mai sistematic haiku-ul (meu!) ideal din care puteţi împrumuta ce vi se potriveşte şi, pentru o mai largă înscriere în peisaj, să prezint si opiniile altora. Mişcarea următoare ar fi să vedeţi în ce măsura haiku-ul ales spre a fi comentat atinge cotele la care v-aţi fixat şi să răspundeţi la întrebarea: este acesta un haiku sau nu? Feriţi-vă cu străşnicie să acordaţi titlul de haiku unui poem doar pentru „corectitudinea” ori „clasicismul” lui. Bashō a spus: „Există două căi de a compune un poem: una este cea firească, în care poemul se naşte din interior, cealaltă cale este să-l creezi artificial, cu ajutorul tehnicii”. Comentând această învăţătură, discipolul său, Dohō a adăugat :” „Dacă studiem haikai-ul foarte serios un poem bun se va naşte în mod spontan dintr-o inimă elevată artistic; dacă nu, nu se va naşte natural, ci doar un fals va fi făcut în mod superficial, doar prin tehnică”. Dacă „probele obligatorii” au fost satisfăcătoare (metodă indicată doar, ori, mai ales începătorilor), întrebaţi-vă cât de mult vă emoţionează/impresionează şi dacă o (mică) revelaţie vi s-a împărtăşit – haiku-ul se scrie din kokoro şi lui kokoro i se adresează (Ki no Tsurayuki). Chinezii, de la care multe au fost împrumutate şi niponizate, (în poezie) începând cu ideogramele şi sfârşind cu unele categorii estetice, sunt la unison cu japonezii. Wei T’ai (secolul XI) afirmă că poezia prezintă un lucru pentru a transmite un sentiment şi cere ca poetul să nu-şi descrie direct sentimentele, deoarece ne emoţionează superficial şi doar o emoţie profundă reuşeşte să rafineze cultura, să pună în mişcare cerul, pământul şi spiritele. Dacă da, puteţi începe comentariul. Forma grafică: scris pe trei rânduri, fără literă mare la început şi fără punct. Cele trei rânduri evidenţiază „aşezarea în ritm”. Alfabetul, citirea noastră cer asta, pe când urechea japoneză (familiarizată cu secvenţa 5/7/5) şi ochiul (ideogramele kanji şi silabarele nipone) fac ritmul inutil de subliniat. Dar sunt şi alte opinii: Hiroshi Satō optează pentru scrierea pe un rând, conform originalului japonez, Chamberlaine a folosit două rânduri, iar Nobuyuki Yuasa (mă rog!) preferă patru rânduri. Litera mare şi punctul delimitează poemul, împlinind nevoia pur occidentală a individualizării. Forma japoneză – fără literă mare, că oricum n-au, fără punct, un singur rând – induce senzaţia unui continuum din care haiku-ul este doar un fragment scos la suprafaţă de valuri, mângâiat de lună, în splendida efemeritate a momentului, pentru ca în secunda următoare ... Numărul de silabe: cel cerut de fiecare haiku în parte; un număr relativ apropiat de 17 silabe potrivite, eventual, într-un ritm de scurt-lung-scurt; 5-7-5 dacă acest ritm ne-a intrat cu adevărat în sânge devenind o a doua natură şi încetând să mai fie „patul lui Procust” şi dacă haiku-ul se aşează în această formă firesc, fără efort. Greşesc cei care consideră haiku-ul o poezie cu formă fixă; eroare mioapă a celor obişnuiţi cu metrica occidentală în care coexistă tot felul de tipuri de versuri – libere sau divers încorsetate. Pe de altă parte, explicaţiile privind cauza obsesiei japonezilor pentru acest UNIC ritm e atât de adânc îngropată în vremi încât n-am găsit-o explicată niciunde. În ceea ce mă priveşte, cred că acest ritm care s-a revelat locuitorilor din Yamato ca fiind limba zeilor (transmisă, probabil, de şamani), folosită în ritualuri, la temple şi la curtea imperială (nu numai în întreceri, în conversaţia rafinată a doamnelor, ci şi între miniştri), este perceput ca tipar al limbii nobile, limbă a îndrăgostiţilor şi a poeţilor. Prima waka – de fapt un cântec ritual în care se imploră protecţia zeilor – este atribuită lui Susano no Mikoto, zeul zurbagiu al mării, al furtunilor, fratele zeiţei Amaterasu, zeiţă a soarelui din care descinde în mod direct dinastia imperială japoneză. Şi ceilalţi autori ai primelor poezii consemnate în Kojiki (primul document japonez, istoric şi religios totodată) sunt zei şi împăraţi legendari. O explicaţie la un alt nivel, estetic de această dată, este preferinţa marcată a japonezilor pentru asimetrie (de aici şi alternanţa versului lung cu un vers scurt), evidentă în toate artele, precum şi preferinţa pentru numerele impare, masculine; de altfel, recent, oamenii de ştiinţă au descoperit că asimetria este modelul în vigoare al naturii. Ce se poate afirma cu certitudine este că toate genurile poetice conţin versuri de 5 ori 7 onji în diferite combinaţii. Ca şi cum asta nu ar fi de ajuns, legile, textele promoţionale şi orice alt text ce se vrea lesne de memorat a urmat şi urmează această alternanţă. Emoţionant este că, şi în zilele noastre, discursul adresat poporului său de către împăratul Japoniei cu prilejul Anului Nou are forma 5/7/5/7/7. Chiar şi după capitularea necondiţionată a Japoniei după cel de-al doilea război mondial mesajul împăratului a fost o waka; se vorbea despre pinii (copaci veşnic verzi, rezervor al forţei vitale, simbol al puterii de rezistenţă şi al longevităţii, precum şi al fidelităţii şi devotamentului, deoarece acele de pin sunt legate două câte două) care se apleacă sub povara zăpezii (desigur, simbolică şi aceasta). Sosit în 1982 în Bucureşti, Sonō Uchida, fost diplomat, traducător, poet şi pe atunci Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Haiku, a spus în conferinţa sa de la Universitatea Populară Dalles că acest ritm este propriu japonezilor, întipărit în memoria colectivă odată cu cântecele de leagăn şi laptele mamei. Fiindu-le lor propriu, dumnealui a considerat că nu are nici un sens ca poeţii de alte naţii să se străduiască să păstreze acest ritm pentru care nu au nici o motivaţie lăuntrică şi la care nu vibrează. Şi alte personalităţi ale comunităţii internaţionale a haiku-ului au aceeaşi opinie. Nici măcar în ţara sa de origine haiku-ul contemporan nu se mai exprimă obligatoriu în acest ritm, care însă, e fanatic impus la unele concursuri naţionale şi internaţionale, mergându-se până la scrânteli gramaticale. Cu adevărat important e să ascultăm haiku-ul şi acesta să ne placă, după cum se exprima şi Bashō: „Te rog să examinezi versul de 3, 4, 5 sau chiar mai mult de 7 silabe ca să vezi dacă sună bine sau nu” (Haikai Ronshu). A ţine neapărat şi cu orice preţ la 5/7/5 atunci când este vorba de o altă limbă decât japoneza mi se pare la fel de absurd ca şi expectanţa unui român care ar încerca să vândă verdeţuri autohtone într-o piaţă din Kyoto strigând cu convingere: leuşteanu-i gustul ciorbei! În treacăt fie zis, într-un oraş din ţara soarelui răsare a existat şi poate mai există încă o asociaţie de prietenie nipono-română intitulată sugestiv şi surprinzător „ Ciorba”. Ce să-i faci, le place zeama noastră, deasă, că a lor e diafană, abia de zăreşti vreo fărâmă consistentă, probabil le place şi râvnesc şi la bogăţia (desfrânarea !?) noastră prozodică, dar să revenim în Balcani încheind cu înţeleptul proverb „fiecare cu ciorba lui” şi cu sfioasa speranţă a unui armistiţiu în lupta pentru/contra lui 5/7/5. Fără rimă".


Comentariu intreg si alte lucruriu interesante :

http://haikudomm.blogspot.com/2008/05/comentnd-haiku.html

Un comentariu:

  1. Ma bucur ca putem polemiza pe marginea unui subiect atat de sensibil. Si ma simt onorat ca imi dedicati o postare! :)

    Si eu m-as putea ralia opiniei d-nei Miga, de a (re)defini un haiku dupa ritmurile si melodicitatea europeana. E firesc ca atunci cand simti, sa nu te impiedici in forma ci sa iti oferi o libertate de exprimare. Noi, europenii, avem cuvinte care sunt de 6 sau de mai mult de 7 silabe si ele nu ar avea nicio sansa sa fie prinse intr-un haiku...

    Urmatorul pas ar fi: de ce 17 silabe? Daca tot am relaxat conditiile, de ce 17 silabe si nu 20 (e o suma rotunda). Sunt convinsa ca plusul acela de 3 silabe ar putea da sansa unor haiku-uri extraordinare...

    Apoi, tot din ratiuni de ritm, de ce 3 versuri? De ce nu ...4? Sau 5! Muzicalitatea noastra ar putea fi mult mai bine reprodusa de 4 versuri.

    Si usor usor, noul nostru haiku ar fi unul extrem de ...european (sau romanesc) si ar seaman foarte mult cu orice poem. Desigur, tot exercitiul meu e unul tendentios dus pana la limita extrema. Dar ...de ce nu?

    Haideti sa ni-l inchipuim pe Da Vinci pictand o noua Mona Lisa si avand-o ca model pe ...Julia Roberts. Ce tablou ar iesi! Pentru ca Lisa Gherardini, sa recunoastem, nu era o frumusete si doar zambetul era de capul ei. In timp ce Julia are zambet, are ochi, are... de toate! Credeti ca noua Mona ...Julia ar fi mai frumoasa decat Mona Lisa? Eu nu cred... Ar fi, fara indoiala, un tablou superb dar nu ...perfect.

    Eu cred ca perfectiunea vine din jocul detaliilor, din modul in care ele se combina de o mana invizibila (nu cea a artistului!). Iar in haiku, acel joc al detaliilor a dat acel 5-7-5. Desigur, o alta forma poate fi mult mai ...potrivita, mai ...melodica, mai ...actuala, mai ... apropiata de sufletul nostru. Dar nu ar fi perfecta.

    Recunosc, nu sunt un expert in literatura, in haiku sau in pictura. Sunt un cunoscator superficial in toate aceste domenii. Nu am pictat decat in scoala generala, nu am scris poezii decat in liceu iar haiku-uri mult mai tarziu. Si mai cred ca polemica noastra are un substrat mult mai profund. E vorba de slaba conceptualizare a spatiului artistic in societatea contemporana, de lacunarul set notional care construieste si deconstruieste actul artistic in prezent şi de lipsa propunerilor de defintii de gen.

    Da, aveti dreptate cand afirmati ca suntem prea porniti spre critica si evaluare (partea cu suspiciunile nu mi se pare a fi intemeiata...). Dar eu as interpreta aceasta apetenta in cateva chei de lector responsabil
    - evaluez/critic deci citesc si imi pasa de ceea ce citesc,
    - evaluez/critic deci incerc sa il debarasez de "balast", sa il fac mai suplu si mai puternic,
    - evaluez/critic deci il continui pentru ca un text nu e static, tintuit intr-o carte sau intr-un blog, ci circula, zboara si are valoarea dinamismului sau. La fel cum primavara nu inseamna flori, muguri, iarba sau soare ci expresia din ochii oamenilor atunci cand le privesc pe toate acestea...

    Parafrazand acel "ce se taie (sterge) nu se fluiera (critica)", as zice ca "ce nu se critica nu exista".

    O zi frumoasa!
    Radu

    RăspundețiȘtergere