28 noiembrie, 2009

Politica noastră ucide speranţa

Stau alaturi de fiul meu si ne uitam la un clip al lui Michael Jackson filmat in Brazilia. El lăcrimează discret şi mă întreabă de ce a murit Michael fără să apuce aniversarea de 65 ani. Cred că este vîrsta cea mai inaintată pe care şi-o poate el imagina, poate este chiar veşnicia pentru mintea lui. Îmi povesteşte apoi că, probabil, eroul lui nici măcar nu a murit, ci este undeva pe o insulă, pe o plajă, înconjurat de femei frumoase şi delfini. Ma uit la el si ma incurca un nod in gat, dar mă uit cu preocupare spre un raft cu cărţi şi piticu nu observă. Vreau să-i spun că eroii care se cocoşează şi se zbârcesc sunt jalnici de aceea zeii trebuie să ramâna tineri si ca să nu-i transforme în bătrânei paralitici, Dumnezeu îi ia la el din timp. Dar nu nu sunt sigur că ar putea înţelege şi mă mulţumesc să îi spun că şi eu cred că Michael e pe insula aceea. Ma intreb însă: de ce este atât de puternic mitul, de unde se naşte in mintea copilului meu acestă speranţă. El are 8 ani, eu 48 de an? Intre noi sunt patru decenii si mii de întâmplări prin care am trecut, cu bucurie sau suferinţă. El nu acceptă că sfârsitul e moartea şi mintea lui plămădeşte un mecanism de apărare de o forţă teribilă. Impotriva tuturor, a televizoarelor care zilnic dau omagii si comemorări, a celor care il deplâng pe marele cântăreţ, mintea şi inima lui au născut un fir de iarbă de care se agaţă speranţa. Eroul nu e mort, eroul nu avea voie să moară.

Din living aud, in pauza dintre diferite certuri de la talk show de seara, unul la care am fost şi eu de multe ori. Stiu ce se întâmplă, ştiu ce se discută şi fără să ascult. Moderatorul nu moderează, invitaţii nu spun nimic care ar putea aduce ceva in mintea noastră. Fiecare isi apara seful de partid sau partidul. Cu toate sofismele posibile, cu glume nesarate, cu orice minciună. Impotriva logicii, a bunei cuvinte, a raţiunii şi a moralei. Fără ruşine se joacă o comedie absurdă in care nu crede nimeni, toţi ştiu că este doar o formă de a consuma timpul. Poate că politicienii se gândesc că telespectatorii vor aprecia cât de tare s-a ţinut unul sau altul, cât de smecher a fost, ce bine le-a zis-o duşmanilor. Poate sunt unii care cred că aşa e bine, dar ce vedem este o bataie de stradă între ţigani fricosi care se impung superficial cu brişca, fără pericol, doar pentru zbierete si spectacolul de impresionare. Este tot ce poate produce politica la noi în ţara. Mă întreb cum s-a putut ajunge la aceasta jalnica stare. Nu pot crede că a fost mereu aşa.

Politica ar trebui să nască speranţa că omul nu este singur în faţa destinului. Oamenii se leagă de lideri sau de partide pentru a nu fi singuri pe pământ, cum spune preotul la casătorie. Unii se duc spre partide pentru a reuşi să conducă, dar trebuie să lupte pentru asta in politica normală puţin lucruri se primesc cadou. Puţini oameni sunt animale singuratice , cei mai mulţi caută să se asocieze cu alţii în diferite forme. In sindicate, asociatii, cluburi, clanuri sau familii. Pentru a putea să faci ceva în social, dacă ai vreun vis, un gând, vreun proiect trebuie sa te susţină şi alţii, trebuie sa obţii voturi.

Pentru ca politica să poată naşte mituri mai departe oamenii au dat politicienilor un statut aparte. Pe multi oamenii i-au transformat în vulturi deşi poate, în realitate, erau doar nişte piţigoi trişti şi rebegiţi. Politicienii nu înţeleg nevoia oamenilor de a urma pe alţii, nevoia de a crea mituri şi imaginii după care să se conducă. Nevoia oamenilor de mituri naşte monştrii câteodată, dar omenirea nu se opreşte niciodată din iluzia de cautare a oamenilor excepţionali, din credinta că unii dintre ei au fost dăruiţi cu harul de a schimba lumea, de a fi călăuze pe drumul istoriei.

Cand un om politic veritabil, unul care a ajuns la o anumită popularitate, esuează atunci omoară cel puţin o speranţă pusă în el. Când un om politician votat de câteva mii de oameni măcar se murdăreste cu noroi, face o crimă pentrucă ucide visul mai multor oameni de a trăi mai bine. Uitaţi-vă la băile de mulţime, oamenii vor să te atingă dacă eşti politician, vor să pipăie prin aceasta un vis. Stiu că au fost minţiţi de multe ori, spun că politicienii i-au trădat, că nu merită nimic, dar vor fi prezenţi acolo în mulţimea care se calcă în picioare pentru a te vedea, a da mâna cu tine. Am fost alaturi de conducătorii României când treceau prin mulţimi extaziate, am văzut feţele oamenilor şi m-am cutremurat de uriaşa distanţă dintre visele lor şi ce credeau conducătorii despre asta.

Nu vă bucuraţi, i-am spus unuia odat[, acestă mulţime vrea cu disperare să-şi atigă cu mâna visul de a trăi mai bine, nu personalitate noastră i-a adus aici, niciunul din meritele noastre, ci speranţa lor de a scăpa de sărăcie şi amar, acestea îi fac să ne atingă cu religiozitate. Voi, pardon, noi suntem doar instrumente pe care ei vor să le încarce cu energie pentru a reuşi. In maşinile negre cu geamuri fumurii în care ne suiam, colegii mei, conducătorii, energizaţi îşi aduc aminte de sondaje şi mă întreabă cum mai stau la incredere şi intenţia de vot,. Sigur nu sunt bune sondajele, nu vezi, prietene, spun ei ce emoţie colectivă, ce mulţi oameni au venit să ne aclame, oameni care nu erau obligaţi de nimeni să stea în ploaie sau frig.

Inutil să le spui că omul politic este doar un obiect, un intermediar între oameni şi realizarea unei vieţi mai bune, a unui trai decent. Un vis pentru care oamenii fac totul să şi-l realizeze singuri, se luptă de dimineaţa până seara să facă asta, iar tu, ca politician, trebuie de multe ori doar să nu-i încurci. De cele mai multe ori politicienii nu înţeleg asta, iar oamenii nu mai pot vedea viitorul din cauza lor. Egoismul politicienilor şi lupta lor disperată pentru a ocupa tot spaţiul aceala al puterii, cu familiile lor flămânde, cu grupurile de interese este imaginea degradată a unui mit. Un mit pe care oamenilor l-au cladit cu greu, impotriva vieţii lor nefericite, cu resursele lor visare tot mai firave. Oamenii au nevoie să creadă în curăţenia noastră şi în înălţimea de spirit a celor aleşi pentru o garanţie că nu sunt singuri iar drumul pe care merg este bine ales.

Iar astăzi, cea mai mare crimă a politicii este că ucide speranţa, omoară visul oamenilor că prin propriul lor sacrificiu vor trăi mâine un pic mai bine.

4 comentarii:

  1. Oamenii au nevoie de speranta, dar in peisajul politic romanesc putini mai sunt in stare sa o transmita...

    RăspundețiȘtergere
  2. Domnule Dancu, daca intr-adevar legendele se nasc, in medie, la 200 de ani de la evenimentele care merita sa dainuie, asa cum calculase Van Gennep, ce credeti ca o sa se cante in vetrele Romaniei lui 2200?

    RăspundețiȘtergere
  3. Hi... Looking ways to market your blog? try this: http://bit.ly/instantvisitors

    RăspundețiȘtergere
  4. Domnule Vasile Dancu,sunt un admirator al dumneavoastra si va rog sa rezolvati "PARADOXUL PSD"-"Astazi cei in ale caror judete sunt aduse cele mai multe voturi tin PSD-ul captiv"
    Ajutati-l pe domnul Adrian Nastase sa rupa partidul rezolvand "Paradoxul PSD"
    Va multumesc

    RăspundețiȘtergere