14 octombrie, 2009

interviu in revista 22




Ce calcul credeţi că a făcut PSD când a ieşit de la guvernare?

Partidele în România nu sunt organizaţii, nu sunt dotate cu experţi care să elaboreze scenarii prognostice în domeniul social sau politic. Partidele iau forma omului din vârf sau a echipei care deţine puterea la un moment dat, au emoţii, răzbunări sau slăbiciuni omeneşti. Este o parte din farmecul şi tragedia partidismului românesc. PSD, ca şi alte partide din România, nu are mecanisme de decizie şi planificare strategică care să facă nişte modelări sau simulări complexe legate de efectele posibile. Dar, dincolo de asta, era clar că PSD era pus într-o situaţie tare complicată, cu prezenţa în guvern, dar şi cu strategia de opoziţie.

Mircea Geoană trebuia să facă în acelaşi timp opoziţie ca să obţină un scor cât mai apropiat de cel al partidului. Modul în care i-au atacat pe cei doi miniştri ai PD-L în parlament a fost evident o modalitate de a face opoziţie, dar le-a stricat relaţiile cu partenerii de coaliţie. Nu cred că PSD ar fi acceptat asta din partea PD-L. Au câştigat libertate de mişcare, dar au pierdut o mare parte din resurse, inclusiv resursele de tip poziţie administrativă în administraţia locală. Este greu să mobilizezi astăzi militanţii fără bani foarte mulţi sau fără resursele pe care le oferă funcţiile din administraţie. Armata funcţionarilor publici din administraţia centrală şi locală reprezintă scheletul armatei electorale pentru orice partid sau candidat. Nimic altceva nu mobilizează, în politica românească nu mai contează ideologiile, nu mai avem programe sau proiecte comunitare sau partizane.

S-a ales scenariul ce părea ultima speranţă: ne dau afară de la guvernare şi devenim victimele care vor fi ajutate de popor să vină la putere, să aducă moralitatea pierdută etc. etc. Nu ştiu dacă posibila victimizare va reuşi să compenseze pierderea resurselor reprezentate de mii de funcţii în administraţie. Cred că trebuia rămas la guvernare sau, dacă se ieşea, asta trebuia făcut din mai sau iunie 2009.

Aţi fost unul dintre susţinătorii activi ai lui Geoană în 2005, la Congresul extraordinar din decembrie 2006 etc. A confirmat Geoană speranţele puse în el?

În 2005, în februarie, dacă nu mă înşel, am răspuns la un interviu asemănător în revista 22, cu sinceritate, în care am lansat fără intenţie o sintagmă care a făcut carieră, „etichetă pe un produs expirat“, cea care a prefaţat trimiterea lui Iliescu în sanatoriul preşedinţilor de onoare. Atunci, deşi lumea era nemulţumită, nu mi-a sunat telefonul vreo două zile, a fost o surpriză şi o spaimă generală. Apoi oamenii au văzut că nu m-a trimis nimeni la Canal şi s-au exprimat liber la Congresul din martie, l-au votat pe Mircea Geoană. În noaptea Congresului n-a dormit nimeni, a fost un entuziasm general în toată ţara, în partid, dar şi în afara lui, lumea nu credea că este posibil. A durat un an şi jumătate acest suflu al descentralizării şi democraţiei în partidul nostru.

Acum, după patru ani, nu mai contează ce spui, viaţa politică a involuat, iar dezbaterea a dispărut. A mai rămas o singură modalitate de a atrage atenţia, înjurătura. Mă tem însă că şi asta se demonetizează şi nu mai rămâne niciun canal de comunicare între politicieni şi public.

Mircea Geoană are acum o bătălie de dat şi nu voi fi eu cel care să-l atace, deşi poate aş avea motive s-o fac. Nu o să pot face asta nici dacă iese învins, singura şansă să spun ce cred ar fi dacă el ar câştiga. Am şi o slăbiciune pentru Mircea, aproape îmi vine să spun că mi-e milă de el, trăiesc senzaţia că nu este total motivat nici atunci când îţi face un rău, o face cu strângere de inimă, ca şi ucigaşul care îţi trage un glonţ în cap, iar apoi, cu remuşcări, te înveleşte grijuliu cu haina lui să nu te răceşti prea repede. Nu cred că este cinic, dar cred că de multe ori nu are consecvenţă şi destulă încredere în oameni şi în ceea ce ar putea face cu adevărat.

Uitându-mă în urmă, Mircea Geoană a confirmat o parte din speranţele puse în el, mai departe nu a reuşit să meargă, de vină probabil fiind şi noi, cei care ne-am pus speranţe prea mari. Dacă am fi fost mai puţin aventurieri, cum bine a spus Octav Cozmâncă, dacă am fi fost cinici, cum ar fi trebuit, ne-am fi dat seama că Mircea este bun doar pentru proiectul de a-l învinge pe Iliescu şi l-am fi lăsat din braţe la Congresul din 2006, căci aveam semne de inconsecvenţă. Nu am făcut-o, l-am ajutat să ia toată puterea, plătim preţul naivităţii şi al încrederii în oameni. Nu am niciun fel de supărare, ştiu unde a fost greşeala, iar pentru faptul că l-am susţinut nu mi-e dator cu nimic. Am făcut-o atunci fără să cer nimic în schimb, aş face o din nou dacă ar avea lupte cu fantomele cu care se lupta atunci. Nu aş face-o pentru el, ci pentru nişte principii pe care n-o să le părăsesc niciodată, indiferent ce fac ceilalţi.

Mai este ceva, o circumstanţă atenuantă pentru Mircea Geoană. În 2006, preşedintele Traian Băsescu s-a angrenat în procesul comunismului. Cred că a făcut-o cu bună-credinţă, dar nu ştiu dacă momentul a fost bine pregătit. Evident, ştiu refrenul cu „nu este momentul, nu s-a copt situaţia“ şi sunt de acord că ceva trebuia făcut. Băsescu a avut atunci o victorie relativă, Raportul nu a avut efectul moral sau simbolic scontat. Dar cred că atunci ceva s-a rupt şi în autoritatea lui Mircea Geoană, cred că la nivelul întregii societăţii a început o contraofensivă care a schimbat ceva din suflul mersului înainte în care era angrenată întreaga societate românească. Ion Iliescu a fost adus înapoi, cu surle şi trâmbiţe, parlamentul s-a coalizat în suspendarea lui Băsescu, parcă tot mai multe lucruri legate de transparenţă şi diferenţiere au început să meargă înapoi. Şi PSD a intrat într-o bătălie pe care a pierdut-o atunci. Nu ştiu exact cât de mare a fost presiunea şi în ce fel s-a exercitat asupra lui Mircea Geoană, cum nu ştiu, de asemenea, cum a fost presat Adrian Năstase, pentru ca să nu accepte să candideze împotriva lui Ion Iliescu în 2005. I se cuvenea şi ar fi câştigat fără probleme, dar asta e istorie şi dacă ne uităm prea mult în trecut ne împiedică la mersul înainte.

Sigur, Mircea Geoană nu a îndeplinit decât o parte din speranţele mele, dar sper că măcar şi-a îndeplinit speranţele pe care el şi le-a pus în el însuşi sau cele cu care l-a învestit familia sau noii lui prieteni. Îi doresc succes!

Ce concluzii trageţi pentru candidatul PSD Mircea Geoană, după analizarea sondajelor de opinie?

Mircea Geoană este deocamdată candidatul care intră în turul al doilea cu Traian Băsescu. Se bazează încă pe partidul care are cea mai mare reţea de militanţi şi susţinători. Are şi un statut de victimă acum, are totul deschis pentru a veni cu un proiect alternativ. Depinde de curajul lui de a ieşi din stereotipiile de până acum. Dacă de trei ani faci acelaşi lucru, nu te poţi aştepta la efecte diferite în campanie, ceva trebuie schimbat major şi el ştie ce trebuie.

Nu vreau să fac referire la cifre de sondaj, acestea se pot schimba, încă nu am intrat nici măcar în campanie. Un singur lucru mai „tehnic“ l-aş remarca: deşi la sfârşitul săptămânii trecute s-au lansat încă trei candidaţi, în ceea ce priveşte ierarhiile nu s-a schimbat nimic, semn că nu era nici o surpriză, iar cei nou veniţi nu au adus ceva nou. Cel puţin deocamdată, competiţia este deschisă şi nu vreau să fac ceea ce fac unii colegi de breaslă care inventează scenarii sigure de câştig sau pierdere, în funcţie de echipa pentru care lucrează. Este important ca oamenii să fie lăsaţi să aleagă, fără a le induce noi, sociologii, ierarhii sau fotograme definitive.

Totul se joacă, chiar dacă nu prea există hazard în campanie şi nici cadouri de la Dumnezeu. În campanie nu se pot face minuni, credibilitatea nu se câştigă în patru săptămâni, atacul la adversarul principal nu este foarte credibil în perioada electorală, în campanie te urmăresc fantomele trecutului tău politic. În campanie, se face un fel de decont, opinia publică nu este formată chiar din guguştiuci, cu toate că tot mai mulţi oameni îşi vând voturile pe mici, bere sau pungi cu zahăr şi ulei. Se face campanie de când au apărut ghioceii, iar sensibilitatea oamenilor s-a tocit. Cred că va fi destul de greu să se comunice în această campanie, deşi este o speranţă pentru orice candidat: aproape 30% dintre electori spun că s-ar putea răzgândi până în toamnă. Evident, n-o să spun electoratul cărui candidat este mai răzgândac şi nici care este cel care are cel mai hotărât public susţinător.

Cât este de corectă afirmaţia lui Miron Mitrea potrivit căreia Geoană ar fi prizonierul grupului Vanghelie-Hrebenciuc? Şi care ar fi consecinţele pentru partid?


Cred că Miron Mitrea ştie mai bine decât mine ce se întâmplă în undergroundul partidului şi are şi curajul să o spună. Îl respect pentru asta, deşi, dacă o făcea mai devreme, poate ne puteam ajuta reciproc. Dar nu sunt de acord cu ideea de prizonier, face parte cumva din stereotipul „sfetnicilor trădători“ şi îmi dă senzaţia că îl absolvă pe Mircea Geoană de responsabilitate. Cred că noi, românii, avem un talent al tânguirii, al doinitului, al cântecului de jale şi al „bocitului“. Bietul lider, este înconjurat doar de năpârci care îi ascund realitatea! Să judecăm corect: cine i-a adus pe aceşti oameni în jurul lui? Liderul celui mai mare partid din România are puterea de a alege cu cine se înconjoară. Dar asta nici măcar nu este grav, haideţi să vedem mai departe. Sunt zeci de mii de oameni în acest partid, cei mai mulţi onorabili, cu meserii serioase, cu imagine publică bună în comunităţile lor.

Ei de ce nu spun nimic, de ce nu ies public să spună că le este ruşine ca în numele lor să vorbească cineva care este agramat sau că partidul este folosit pentru interesele unui grup restrâns? Sunt sute de oameni în Consiliul Naţional, nimeni nu spune ceva în şedinţele formale, toţi vorbesc ca babele, se plâng pe la colţuri. Sunt personalităţi naţionale, miniştri, oameni cunoscuţi între cei 30–40 de conducători de la vârf, ei ce fac acolo? De ce nu se adună să facă curăţenie, să-i elimine pe cei care îi fac de râs? Toţi acceptă, le place ori nu, nici măcar nu are importanţă, oricum alimentează prin pasivitate autoritatea liderilor de la vârf.

Am fost o perioadă lăsat singur să mă opun unor aberaţii din partid, eram bătut pe umăr discret şi încurajat pe la colţuri, dar în şedinţele noastre toţi puneau capul în pământ şi participau la laşitatea generală. Culmea, la un moment dat eram pe aceeaşi baricadă cu Ion Iliescu, dar, cu toată autoritatea lui, şi el a fost învins. Să dăm vina pe Hrebenciuc sau Vanghelie pentru ceea ce se întâmpla rău este deja o laşitate şi mai mare. Cât timp nimeni nu spune nimic deschis împotriva acestor oameni, cât timp atâţia oameni se înghesuie să le pupe mâna, ei sunt lideri ca şi toţi ceilalţi. Vinovăţia este colectivă şi nici liderul nu are vreo circumstanţă atenuantă.

E posibil ca PSD să joace la două capete, adică şi cu Oprescu, şi cu Geoană, repetând istoria de la alegerile din Bucureşti?

Îmi place să cred că România nu este Bucureşti, în România se mai şi votează, candidaţii trebuie văzuţi, trebuie să vină cu idei sau proiecte, ori măcar să reprezinte ceva. Înscenarea de la Bucureşti, cu victimizarea lui Sorin Oprescu, nu cred că mai poate funcţiona la nivelul întregii ţări. Reţeaua lui Cozmâncă a început să lucreze, dar capacitatea ei de mobilizare este destul de slabă. Combinaţia cu reţeaua Universităţii „Spiru Haret“ poate aduce ceva în plus. Nu bag mâna în foc, am trăit să văd în politică multe lucruri care îmi păreau de neînchipuit. Dar refuz să cred că întreg partidul poate să îl trădeze pe preşedintele său într-o bătălie atât de importantă. Dacă ar fi aşa, atunci am bate recordul mondial la ticăloşi şi cameleonism. Însă este clar, partidul va reacţiona aşa cum a fost învăţat să acţioneze în ultimii ani, deci Mircea Geoană va culege ce a semănat.

În cazul în care Geoană pierde alegerile şi nu reuşeşte să readucă PSD la guvernare, care credeţi că ar putea fi evoluţiile din PSD?

Partidul s-ar putea reînscrie pe linia modernizării şi reformei, deşi va fi destul de greu. Nu ştiu dacă s-a păstrat entuziasmul şi nici dacă mai există climat pentru asta în partid.

Sper că tinerii vor forţa să intre în partid şi deopotrivă intelectualii vor căuta să readucă dezbaterea despre echitate, solidaritatea socială şi coeziune în centrul proiectelor politice. Este un teren fertil pentru că această criză a demonstrat că marile disproporţii şi polarizarea socială tot mai accentuată nu pot fi ascunse, atenuate de artificii financiare, cum au fost creditele şi alte soluţii de a oferi iluzia bunăstării pentru toate clasele.

Ar putea chiar să se dea o bătălie ideologică, să vedem dacă se mai poate miza pe o ideologie ca liant sau suntem doar o adunătură de vânători de funcţii în administraţie, indiferent de parteneri şi context. Ar putea fi un moment al adevărului. Ar fi o şansă să facem apel la valori şi la credinţele prin care stânga a făcut management societal în Occident, cu mai mult sau mai puţin succes, dar păstrând mereu o linie progresistă.

Dacă nu vom face asta foarte repede, ne vom pierde identitatea de stânga, vor veni vremuri grele în care politicienii abili se vor folosi de specialişti, indiferent de partide, iar distincţia dintre stânga şi dreapta va fi mai puţin netă sau chiar va dispărea.

Recent, Ioan Rus a vorbit despre posibilitatea apariţiei unui nou partid social-democrat. E plauzibil acest proiect? Credeţi că ar avea şanse?

Este alternativa la stagnarea sau la încremenirea în situaţia dezideologizată de azi. O explozie de roşu şi oameni cu capetele în pământ, care nici măcar nu se mai obosesc să spună sloganele tradiţionale ale stângii. Când un om de stânga spune „noi“, el nu se referă doar la colegii de partid, vorbeşte în numele unor categorii mai largi, nu vrea doar să-i belească pe adversari, vizează şi un proiect solidar cu cei care au pierdut bătălia socială şi startul.

Peste tot în Europa s-au înfiinţat cu succes partide noi în ultimele două decenii şi multe sunt deja la putere. Partidele istorice au un handicap tot mai pronunţat, tradiţia le face să rămână anchilozate în concepte şi percepte.

Dacă se merge în acest ritm, cu absurda bătălie politică, personalizată, subsumată doar intereselor de grup, atunci un nou partid se va naşte sigur. Din cioburile partidelor de azi sau chiar din emoţia risipită a celor care au crezut vreodată în ceva,
într-un proiect de societate sau în vreo imagine a viitorului. //


Interviuri realizate de ARMAND GOŞU

Un comentariu:

  1. Domnilor, nu v-ati saturat de atatea cuvinte irosite?
    Analizam, comentam si iar analizam si iar omentam.
    Un perpetuum mobile ce atinge absurdul.
    In tara aceasta nu se mai poate face nimic, in afara analizelor, comentariilor??
    Romanii nu mai sunt in stare sa actioneze? Pur si simplu: SA FACA CEVA!


    Bunul meu simt imi spune ca am ajuns la saturatie in domeniul analizelor.
    Dvs. ce parere aveti?

    RăspundețiȘtergere