31 octombrie, 2008

Lectie de manipulare


Cum se fabrică dușmani pentru Doamna învățătoare

M-a intrebat astazi un distins profesor universitar de ce ne-am trezit noi, profesorii, cu atația dușmani, apăruți peste noapte. O explicatie generală este că mulți politicieni din conducerea partidelor de astăzi au avut mari probleme cu școala. Multi au fost elevi si studenti mediocri, dar reactia publică de astăzi impotriva dascălilor este rezultatul unei tehnologii de manipulare pe care Guvernul a pus-o in operă cu un efort demn de o cauză mai bună.

După pomenile electorale care se dau de doi ani , strategii liberalilor sau gandit să dea o lectie de austeritate, să șteargă impresia că au fost niște marionete ale PSD și au sacrificat dezvoltarea pentru pomeni stângiste. Au folosit la inceput un mecanism de manipulare foarte vechi: țapul ispășitor, ministrul Adomnitei urmând să concentreze toată ura dascălilor si totul să se termine așa, mai ales că era un tip destul de antipatic. Procedeul țapului ispășitor fost proconizat, in fond, ca strategie generală pentru a pune niste accente la finalul guvernarii: după ce 4 ani s-a făcut propaganda pe faptul că economia duduie (de fapt duduia doar importul, crestere deficitului balantei comerciale ) pentru tot mai evidenta scădere economică si criza ce se arata trebuia cineva arătat cu degetul. Profesorii sunt o victimă perfectă pentru asta, au vacante lungi și au dat note de patru majorității cetățenilor. Cum au oprit dascălii, inca inainte de a primi vreun salariu, duduitul economiei noastre nu va mai intreba nimeni. Această explicatie era bună pentru că acoperea si alte neperformante, spuse uneori de opozitia destul de inconsistent: acea a lipsei investitiilor publice, mai ales in ultimii ani ai mandatului Tariceanu. Se stie ca nici Adomnitei nu reusise in acest an să cheltuiască decât aproape 3,5% din bugetul educatiei. Sperietoarea cu criza trebuia să acopere si marea fraudă electorală: alocarea unei sume de trei ori mai mari decat salariile profesorilor la inceputul campaniei pentru colegiile liberale si unor prieteni din PSD. O finantare a campaniei private din fonduri publice.

Un efect prin care s-a reusit in cea mai parte convingerea mass-mediei si analistilor a fost procedeul argumentului ipotetic, pentru care nu avem criteriu de adevar, fiind doar probabil sau posibil, cel legat de viitoarele lanturi revendicative generate de salariile profesorilor. Primele cereri au fost direct stimulate de consilierii Premierului, dar acest lant de revendicari nu se naste in mod necesar. El nu s-a născut după ce s-au mărit salariile magistraților, nici după ce pensiile s-au mărit, nici măcar cad personalului sanitar i-au crescut salariile prin ordonanta guvernamentala cu cuantumuri de 21 -37%. De ce s-ar porni doar odată cu profesorii? Nu e nici o explicatie, doar ca jurnalistilor si analistilor le place să anticipeze si astfel sunt sedusi de acest tip de argument, cred că participă la crearea viitorului.

Procedeul orchestrării a functionat comandat dar si spontan. Au apărut studii, asa-zis stiintifice, care arătau că elevii din Romania ii impart pe profesori in trei categorii: "gardieni", echilibrati si "slab pregatiti", si spun ca si-ar dori ca dascalii lor sa ii respecte si sa ii inteleaga mai mult. Zeci de articole au avut rolul de a realiza ceea ce in thnicile de manipulare se numesc tehnici de recadrare abuzivă: profesorii perversi, obsedati sexual, profesorui care agreseaza elevii etc.
Un alt procedeu de manipulare afost inventarea de martori externi pentru a oglindi o realitate virtuală . Agentiile de PR si consultantii străini au comandat, pe banii nostri, la două zile dupa ce Președintele a promulgat legea, a o stire ”pe surse” intr-u ziar din Elvetia, preluată apoi și din alte locuri, după care și România a început tratative cu FMI pentru un împrumut de rezistenta la criză. Banca Natională a dezmintit asta, dar semnalul a fost dat si a doua zi ziarele si jurnalele au continuat cu informatii despre viitoarele crize Ungaria sau Bulgaria, tări cu care opinia publică ne compară.

Propagandistic s-a folosit si tehnica asertarii, a decreta argumente, fara cifre, fara explicatii. Vine criza,s-a spus sec, ca si Dumnezeu exista, desi orice guvern este dator să facă rapoarte serioase natiunii, folosind cifre, date, evidențe. Criza venea ca un taifun inevitabil, era un adevar nedemonstrabil, o evidentă, chiar dacă nu se explica cum s-a intamplat, asa deodată. Folosind procedeul transferului s-au folosit voci de economisti sau analisti, niste economisti au fost invitati la Palatul Victoria, dar ei nu au adus nici o explicatie suplimentară asupra efectului cresterii salariilor, nu au venit cu proiectii bugetare, nici măcar cifre, toti repetand doar banalitatea ca va creste inflatia si ne va lovi criza. Specialist in folosirea hiperbolei premierul Tăriceanu a asemuit legea maririi salariilor ca posibilitate de realizare cu o lege a trimiterii romanilor in Cosmos (aici Mircea Geoană ar putea spune doar ca oi s-a furat proiectul ). Purtătorii de mesaj ai guvernantilor au folosit timp de două zile după promulgare, în care guvernul a tăcut, procedeul de manipulare al alegeri trucate. S-a vorbit masiv in presă că se discută trei variante care s-ar afla pe masa guvernului, ca se analizează intens, inclusiv demisia,dar nu a fost decât procedeul negationist al unei ordonante care sa blocheze legea, chiar premierul scăpând porumbelul: niciodată nu s-au gândit la demisie.

Prin tehnica insinuării s-a spus ca nu se va vorbi despre calitatea educatie, fiind un efect de sistem, nu o vină imputabilă dascălilor, dar pâna la urma despre ac est lucru era vorba tot timp, cand se refuza mărirea de salariu. In final, ieri, premierul a lansat undeva la Ploiesti si ideea că profesorii primesc nenumărate sporuri, jurnalistii neavând decât să caute și vor găsi, probabil, venituri mai mari decat cele de peste 35 de milioane de lei vechi ale soferilor liberalilor de la APAPS.

Am putea să continuăm in a descoperi tehnologia de manipulare folosită pentru a-i face rost de dusmani Doamnei invătătoare până mult dincolo de spatiul unui editorial. Dar ti se face lehamite. Parcă intre tancuri si oameni, Guvernul zicea ca alege oamenii ... Obsedați de propaganda împotriva profesorilor, guvernanții au inceput să prezinte o apocalipsă care impinge țara spre criză, inainte chiar ca ramificatiile si dependentele economice de exterior să ne oblige la asta.

24 octombrie, 2008

Domnului profesor, cu dragoste

Nu creadeam să vină o vreme în care va fi atât de actual un banc cu radio Erevan, in care un roman intreabă cum se pune aceentul corect: prófesor sau profesór. Raspunsul vine ca o condamnare: in Romania nu se pune accentul pe profesor.

Am văzut că in Romania nu este pretuit dascalul când Parlamentul a hotărât mărirea salariilor dascălilor iar Guvernul s-a opus frenetic. Premierul Tăriceanu s-a opus majorării salariilor dascălilor iar pe la televizoare, după doar câteva ore, au apărut zeloși care au atacat intreaga breaslă, aratandu-ne la nesfarsit un pensionar care le vorbea copiilor desprre sex, sau cu o profesoară care s-a filmat făcând streaptease. Ca la comandă profesorul a devenit inamicul public numărul unu. Numai ce se vorbise despre amarâtul lui de salariu si deja criza mondială ne bătea la ușă. Jelania cu lipsa de bani a Premierului nu are nici o justificare atâta timp cât s-au gasit bani pentru imensa mită elecrtorala dată primăriilor, acum, inainte de alegeri. Colegiile baronilor locali sau centrali au fost umplute de bani de campanie, fară destinatii precise.

Nimeni nu s-a uitat că in cazul măririi cu 50% a salariilor era vorba de o crestere care se încadra in bugetul de 6% si nici că ministrul șantierist de la Iași nu cheltuise decât aproape 4% si deja este toamnă tarzie. Politica o devenit că este lipsită de orizont si de proiect, că este doar un joc de politicieni miopi. Guvernantii liberali nu s-au uitat nici măcar in sondaje unde ar putea să vadă că, opunandu-se profesorilor, se opun opiniei a două treimi din propriul electorat.

Apoi Guvernul ajutat de consilierii veniti din tarile calde a hotarât că este mai bine să-i mobilizeze pe alți sindicalisti impotriva dascălilor, ca și cum ei sunt vinovați pentru sărăcia noastră iar bruma noastră de solidaritate si coeziune socială este incă odată făcută praf la actiunile demagogice ale unor politicieni.

Profesorii nu vor face manifestatii dure, nu vor trage cu raba de poarta Guvenului si nici nu pot opri trenurile. Nu au bani să-și plătească talk-showuri si nici nu pot lasă gunoiul neridicat pentru ca sa ne convingă prin mirosuri pestilentiale. Ei se vor retrage spre alte profesii, nu mai suportă umilința si deja, in fiecare an, cateva zeci de mii de oameni din sistem. In timp ce toate tările investesc in educatie, investiția cea mai profitabilă, in România politicienii cu resentimente pentru scoală, trag covoare asfaltice una peste alta, cumpără masini la preț de avioane și nu se gândesc la viitor. Pentru ei investiția inseamnă doar locul de unde se poate lua comisionul sau o modaliatate de a face demagogie electorală.

Programele pe termen scurt ale clasei politice si competitia aberantă retează orice incercare de a gândi viitorul. Profesorii nu-si trimit copiii la studii instrăinătate, așa cum fac politicienii, ei stau legati de scoala noastră, cu tot cu familiile lor și bucuria de a dărui îi ține încă în clasă chiar dacă ar fi trebuit să plece demult. Zidesc in copiii nostri ceea ce le oferim noi, zi de zi. Speranță sau dezgust, bucurie sau tristețe, curaj sau frica de viață.

Sistemul educational românesc este intr-o derivă grozavă. Managementul politicianist, lipsa de curaj a ministrilor, blocarea ideilor de reformă, schimbarile prea dese si fară orizont, ne-au adus aproape de dezastru. Profesorii ar trebui să primească acum cresterea de salarii, dar nu ca un cadou si nici ca o reparatie, ci sub formă de imprumut pentru declansarea schimbării reale. Ei trebuie să accepte că performanta trebuie măsurată si cum ea nu este identică de la un om la altul, nici salariile nu mai pot repeta uniformitatea comunistă. Trebuie să uite că trăiesc in tara spăgii, a nepăsării si privilegiilor, măcar pe timpul când sunt in fata copiilor. Sarcina lor este să sădească in mintea si inimile copiilor nostri un viitor care să nu semene deloc cu prezentul.

După peste douăzeci de ani de profesorat mă trezesc in dimineata in care am cursuri cu o bucurie care îmi taie respiratia. Am trăit cele mai frumoase momente din viata mea la scoală, iar cele mai urâte atunci când m-am indepărtat de ea. Când am ales să mă apuc de meseria de dascăl aveam sufletul luminat de un film prin care se încerca să se mai repare ceva din ruptura rasială. Un film cu Sidney Poitier, ce se chema Domnului profesor, cu dragoste. Un film despre esenta meseriei de dascăl, un film in care un profesor imblinzeste sufletele de barbari ale unor adolescenti dintr-un cartier din Londra. Dar cea mai tare luptă a profesorului de culoare este cea cu un sistem educational idiot, în fata căruia nu are nici o șansă. Acum profesorii români nu se lupta doar cu barbaria innăscută, se luptă si cu salbăticia celor care nu inteleg că scoala este singura noastră sansă de a ieși din acestă fundătură a istoriei. Acum, după vreo douazeci si cinci de ani de amăgire, citesc o recenzie apărută in acea vreme in Monthly Film Bulletin. Scrie acolo că ”filmul aspiră la un realism social justificat de frecventele aluzii la prejudecatile rasiale, la familiile destramate, la clasele cu echipament scolar insuficient si asa mai departe. Dar solutiile pe care le ofera sufera de un optimism facil asemanator celor mai utopice cantece folk. Toti elevii au inimi de aur, toti aspira sa se autoperfectioneze, toti vor ca dl.profesor sa-i aprobe.”

Domnule professor, mă bucur că nu aveam internet in copilărie si am inteles gresit acel film, mai ales că, recunosc, ascultam (din păcate ascult si acum) utopice cântece folk. Si ca un rezultat al proatei educatii facute de filme, recunosc, domnule professor, vreau sa văd dezastrul societății românesti, criza crizelor, adică momentul in care te vei intoarce si dumneata de la casierie cu plicul cu jumatate mai greu. Stiu că tu o să- dai banii pe cărți sau o să-ti cumperi pantofi noi, tu nu vei face ca noi, politicienii, nu o să bei banii viitorului nostru la crâsma istoriei. Cu dragoste ….

Vasile Dancu

16 octombrie, 2008

U” si CFR. Fotbal pentru minte, inimă și ... literatură.

Dacă englezii au inventat fotbalul, iubirea pentru Universitatea Cluj a inventat poezia care se poate naste din iubirea pentru fotbal: Mamă te iubesc, dar nu ca pe U!. Este cel mai frumos slogan pe care a putut iesi din sufletul mare si chinuit de microbist. Un strigăt dureros si trist, o iubire pe care n-o poate naște decât dejnădejdea. Pentru ca U Cluj este doar iubire, o iubire a unor clujeni insingurați care, de aproape 100 de ani, caută inima orașului crezând că este ingroată sub gazonul de pe Moina. O iubire pentru o echipă romantică pe care toată lumea o cunoaste ca fiind iubitoarea jocului, nu a rezultatului.

De aproape 25 de ani sufăr în tribunele de pe Moina. Am avut momente de fericire, am plecat de multe ori vorbind singur sau dând cu căciula de pămant. Mi-am cărat acolo soția si copii, prietenii si apoi studentii. Am primit, in schimb, exact ceea ce am dus cu mine: visul că, intr-o zi, lucrurile se vor schimba si o să vină o mare performantă.

În anii trecuti a fost ucis un suporter al CFR, anul trecut un cameraman a fost desfigurat de un gest barbar. Sunt semne ale neputinței si ale unei frustrări pe care sepcile rosii au acumulat-o deja de decenii. Atâta iubire si nici un titlu de capioană! E aprope incredibil cum nu simt acolo in iarbă jucătorii plătiți să fie eroi disperarea fanilor, disperarea unui oras care viseaza din totdeauna la o mare victorie.

Stadionul a fost lăsat să se prăbușească . Câtă pasiune in tribună, cât de putină in teren! Jucătorii au fost risipiți in lume și ridică in picioare tribune indepărtate de Ardeal: Păcurar, Florescu, Cocis, Jula, Szekely sau Giurgiu. Neluțu Sabău a incercat să facă ceva dar a fost determinat să plece. Dar cum se poate transmite iubirea dinspre tribuna spre cei cu sufletul in formă de portofel?
Scandalul banilor lui Becalii a intinat istoria clubului. Multi suporteri s-au închis în casa si duminica umblă năuci prin oraș incercând să evite stadionul la ora meciului. Nimeni nu vorbeste, dar toată lumea stie despre tarele unui management care nu a stimulat performanta si nici nu si-a dorit prea mult victoria, cum spunea un cunoscut leitmotiv de pe vreamea ziarului ” Sportul”.

Marti după amiază a fost la Cluj un meci fantastic, un tablou relevant pentru destinul dramatic al acestui oraș. Am stat la Bucuresti circuit pe un fotoliu, langa un aparat de radio si am ascultat transmisia grozavei încleștări. Ultimele meciuri din liga secundă ale Universității m-au indepartat de visul de a vedea vreodată o finala importanta intre U si CFR după care fanii celor două echipe sa danseze imbrătisati pe strazile presarate cu berarii. Așa cum am văzut la Zurich astă vară mii de romanii imbaratisandu-se cu italieni si olandezi.

Mi-am adus aminte de profesorul meu de limba română din liceul de la Nasăud, unul din oamenii care mi-a sădit in suflet pasiunea slefuirii cuvântului. Intr-o iarnă m-a invitat la el acasă ca un fel de premiu pentru câștigarea unui concurs. Cand i-am trecut pragul m-a invitat să-mi arate ceva drag in biblioteca si am înteles că pentru asta eram acolo. Am crezut că este vorba de vreo carte rară sau de vreun volum de versuri păstrat de timidul meu profesor la sertar. Nu, cu mana tremurind mi-a scos dintre cărți o fotografie cu U Cluj, unde el fusese atacant. In seara aceea am renuntat să mai merg la admitere la Universitatea din Bucuresti.

Pe Ion Moina, marti s-au intâlnit sufletul si mintea. ”U” Cluj este suflet 100% iar CFR este ratiune si inteligenta. La CFR ,Paskany si Muresan au luat un proiect de la zero. Au pus totul intr-un proiect făcut cu mintea. Nu au risipit sperantele si visele unora, ci au făcut să vină oamenii spre stadion, au creat vise si sperante acolo unde nu era nimic. Mai bine de jumatate din cei douăzeci de mii de clujeni care umplu stadionul din Gruia acum speră că intr-o zi vor putea să se mute de pe un stadion pe altul, spera ca in fiecare duminică o echipă din orasul lor joacă acasă si ... castigă.

Marti seara un prieten m-a sunat sa-mi spună ce frumos s-a mobilizat ”U” Cluj. După ce echipa pierde acasă cu echipe slabe de liga a doua, de ce reuseste să joace atât de bine cu CFR? Sa fie ura, ea să mobilizeze asemenea energii pierdute? Nu cred, i-am spus, desi cea mai importantă caracteristică a urii este faptul că o avem la indemână. Credem că iubirea ne solicită, ne angajează, ne consuma energia. Dar ne iluzionăm că ura e gratuită. Dar ura nu face copii, cum spune un poet, nici nu va naste vreodată performanță. La sepcile rosii este probabil constiinta decaderii unui vis, a unui vis care se trezeste doar in competiti cu cei mai puternici.

Eterna rivală a Universitatății nu este CFR, cum spun crainicii neinspirati. Rivala este nepăsarea, lipsa de profesionalism, amatorismul, putinatatea de spririt si ambitiile mici ale celor care populeaza in ultimii ani birourile , vestiarele, banca si gazonul. Inima mare a micului Dorinel si părul alb al lui Remus Campeanu inflacareaza iar Clujul. Dar parcă mi-e si frică sa sper.

Dar marti seara fost o finală adevarată de Cupa Romaniei. Universitatea nu a fost invinsă, desi a fost eliminată. U Cluj a câsgtigat această luptă cu propriile slăbiciuni.Insă cred că a invățat că trebuie să viseze mai mult. A fi campion este un proiect unde trebuie pusă multă minte si nu ajunge sa pui doar suflet, nu ajunge caldura care vine dispre sufletele dezgolite ale liceenilor din tribună.

Marti nu au fost trei ceasuri rele, a fost o zi frumoasă in care inima orasului s-a auzit batând sub iarba verde de pe Ioan Moina. A fost a infruntare intre inimă si minte. Pentru două ore, fiinta orasului a fost acolo, pentru două ore orasul a fost intreg.

E o toamna nebun de frumoasă la Cluj, cum zice Horia Badescu. Si un fotbal pentru... minte inimă si literatură. Cântă, zeiță ...

..
cititi articolul pe www.ziuadecj.ro

..

09 octombrie, 2008

SINDROMUL PINOCCHIO

Despre minciuna din politică se vorbeste de mii de ani. Cu intelegere sau cu viclenie, cu oroare câtedată, dar cele două fenomene au fost mereu puse in legatură. Avem și un tratat intitulat ”Arta minciunii în politică”, tratat din 1733 si atribuit lui Jonathan Swift. Unii contestă paternitatea lui ilustră, dar sunt destule argumente pentru ca acesta să fie considerat autor. In epoca modernă , basmul lui Collodi si personajul Pinocchio au furnizat suportul pentru crearea unui tip caracterial si a unui sindrom de personalitate. In fata multora care analizează basmul dintr-o perspectivă biblică, marele scriitor italian Eduardo Sanguineti spunea că este un text capital al culturii moderne.. Meritul lui Collodi a fost acela de a fi realizat o povestire organică folosind un colaj extraordinar de situaţii deja existente şi cunoscute, Pinocchio este contrariul acelei •groaznice cărţi numite Cuore: aceasta te învaţă numai să plângi, în timp ce basmul cu păpuşa de lemn te învaţă să rîzi şi să te descurci întotdeauna şi în orice situaţie.
Miorita noastră ,venită parcă din paradigma lui Cuore, inima de copil, este străină de poporul căreia i-a fost impusă ca mit fondator, popor care se apropie mai mult de modelul descurcarețului Pinnocchio.

Dacă cineva spune că politicienii mint ori i se zice ca e prost căci a aflat doar acum, sau că este un pleonasm. Minciuna in politică este aproape normală, cred unii analisti. Este normal pentru că politica este pînă la urmă un joc, o convenție. Oamenii îi iubesc și îi votează pe cei care sunt convingători, nu pe cei care sunt sinceri. Spectacolul face parte din politică și odată cu el, in casa politicii, intră și disimularea. O specie asa zisi consultanti politici, izraeliano-romani, care se muta mereu la cei de la putere pentru a-i ajuta să piardă, vorbesc des la televizor exibând un fel de cinism al marketingului politic, facând din smecherie si minciună un fel de esență a politicii. Minciuna e o armă folosita cu inteligență, spun ei, iar cine nu o foloseste este exclus din jocul politic. Poate că minciuna este rentabilă, poate că a spune adevarul ar fi mai puțini pragmatic, in multe situații.

Chiar dacă oamenii știu că sunt mințiți, nu cred că arta de a face politică se poate baza pe minciună. Cred că politica inseamnă, în primul rând, credința în valori și mai ales instictul de a fi solidar cu oamenii din grupul tău de apartenență sau cu un grup aflat în dificultate sau în suferință.

Unii ajung sa facă din minciună un reflex, o a doua natură. Mint așa cum respiră, mint așa cum ar da binețe, dincolo de situația în care se află sau postură. Minciuna începe să devină în politica noastră un poligon de întrecere. După ce in patru ani s-au făcut doar patru kilometri de autostradă, ministrul responsabil spune fără să clipească că in viitorul se vor face 2000 km, plus alte mii de kilometrii de drumuri judetene. Pardon, vine un alt partid, noi vom face mai multi kilometri, în plus noi vom trimite oameni in cosmos. Vom face din România a saptea putere economic din Europa, licitează și premierul, deși in clasamentul competitivițății generale suntem la toate capitolele la coada clasamentului mondial, mult după Burkina Faso si Zimbabwe. Romanii imprastiati prin lume sunt momiti cu 20.000 de euro iar când nimeni nu crede, marele politician pluseaza: 25.000 euro si credite cu dobanda subventionată de stat. La ultimele alegeri câștigatorul Bucurestilor a invins desenand cu mâinile prin aer autostrăzi suspendate peste marile bulevarde și lumea nu a ras deloc, nici măcar nu i-a spus smechereste: hai, bre Sorine, lasă caterinca, noi te votăm oricum pentru că ești smecher de Primaverii. Un micut lider de opoziție spune că va lua fotoliile de sub curul senatorilor propriului partid, după ce le vor fi câștigat chiar prin această gogoasă.

Nu, acestea nu sunt promisiuni, cum ati putea sa credeți, căci in această situație am putea accepta că autorul lor a crezut că se pot face, dar n-a avut condiții, nu a fost lăsat, s-a înșelat etc. Nu este cazul, acestea sunt minciuni spuse cu nerușinare si lipsă de respect .

Un om normal se poate întreba firesc cum poate cineva să își închipuie că ar putea să fie crezut spunând asemenea tâmpenii. Mincinosii din politică iși crează propria realitate, propria lume. Acolo sunt dictatori absoluti si cumulează ministerul Adevarului. Drama celor atinși de sindromul Pinocchio este că povestea lor se termină prost, nu are happy-endul povestii lui Collodi. Mincinoșii mari ai politicii au un trist sfârsit: încep sa creadă ei înșiși în minciunile lor. Se luminează și se uită cu uimire la construcția lor genială. Se cred salvatorii lumii si nu înțeleg de ce, la un moment dat, lumea îi ocolește. Trăiesc drama că sunt mari neînțeleși, generoșii pe care popoarele nu-i merită. Când se va arunca cu roșii după ei se vor crede cristoși rastigniti si doar atunci cand vor fi aruncați cu șuturi in fund de pe scena se va vedea că au fost doar niste păpusi de lemn si cârpă, niste marionete.

.....
www.ziuadecj.ro

02 octombrie, 2008

TATI, DE CE ŢINEM NOI CU UNGURII DE LA CFR?

Fotbalul este o lume pe care nu putem s-o ignorăm chiar dacă nu suntem îmbolnăviţi de microbul respectiv. Ca un infectat fără posibilitate de vindecare, am urmărit fenomenul CFR Cluj atât ca sociolog, cât şi ca microbist. Un spectacol total şi o lume care nu se reduce la cele 90 de minute de pe gazon, fotbalul crează idoli, zei tangibili care trăiesc ca şi zeii grecilor, nu în cer, ci undeva intre cer si pămant. Seamănă cu noi, îi putem imita, ne putem imbrăca cu haine ca şi ei sau putem să-i urâm.

Când Pele vine din ghetou sau Platini dintr-o familie săracă, aceşti zei alimentează şi ideea că undeva există dreptate, că şi copilul de ţăran sau de muncitor are o şansă să devină bogat sau celebru. Fotbalul crează o lume fictivă care insă nu se desprinde niciodată totalmente de lumea reală. Când Franţa a devenit campioană mondială jurnalistii dar si sociologii francezi au scris că fotbalul a salvat natiunea franceză şi că ea poate redeveni, pornind de aici, o mare putere pe harta geostrategică. După ceva ani, francezii s-au mai dezumflat, dar visul nu era chiar o tâmpenie.

Deşi unii spun că este o ciumă emoţională, psihologii recunosc că fotbalul reuşeste să creeze un simulacru de comunitate, o intoarcere la unitatea pierdută. Suporterii trăiesc adevărate transe de grup şi recrează un fenomen despre care sociologii spun că a dispărut odată cu modernitatea: societatea organică. Adică o comunitate cimentată de o solidaritate organică, nu mecanică, artificială. Brandulul clubului este pentru microbist ceea ce era rudenia sau vecinăntatea, un liant pentru o fraternitate spontană şi puternică. La înscrierea golului bărbaţii participă la un moment emoţional pe cale de diparitie din viata ordinară : cel al confruntarii directe, al luptei de ring şi victoriei obtinute prin confruntare corp la corp. In fine, competiţia din pătratul de iarbă conţine ceva ce a disparut din social, regulile stricte si egalitatea de resurse: 11 contra 11, porti egale, nici un privilegiu. O egalitate de şanse care a disparut de mult din competiţia socială.


Fotbalul ne ţine legaţi de comunitate, regiune sau ţară. Este ultima rădăcină, după ce politicienii şi-au bătut joc de sentimentul national, de sentimentul datoriei civice, iar oamenii de afaceri sunt tentaţi să se uite doar in balanţele economice . Marele merit al fotbalului este că poate fortifica identităţi, poate să adune in jurul terenului energiile psihice risipite ale unei comunităţi.

Identitatea noastră ardeleană este un problematică. A fost mereu contestată dinafară, Bucurestiul sau Budapesta deopotrivă incercţnd s-o tragă spre etnicizare si exclusivism. Ni se recunoşte doar dreptul de a cânta cantece patriotice, orice diferenţă era persiflată sau privită ca o trădare. Voi nu sunteti ardeleni, ci romani, ni se spune nouă invariabil de la Bucuresti. Voi nu sunteţi ardeleni, sunteti unguri, primesc replică maghiarii noştri de la fraţii lor din Budapesta.

Din nefericire, fotbalul ca explozie emoţională nu are doar darul de a amplifica solidaritatea internă, ci are si defectul de a redeschide rănile, acolo unde ele sunt. Aici la Cluj, suntem o comunitate fragmentată, ruptă in două, cu puţine sperante de reface ruptura. Echipa de fotbal construită de Paskani si Muresan a fost privită cu suspiciune. A suferit din cauza centralismului bucureştean. Orice echipă din provincie care face performanţă, sau ameninţă a deveni campioană, este sabotată sistematic de oligarhia coruptă de la Bucuresti. Arbitri au lucrat impotrivă de o manieră sistematică, iar valizele cu bani ale lui Becali a fost privite ca o metodă normală de a ne opri ascensiunea. In plus, profesionistii dezbinării transilvane au adus mereu în memoria publică un episod de acum peste şaizeci de ani: participarea echipei noastre, după dictatul de la Viena, în campionatul Ungariei.

Dar un roman si un ungur care au înlocuit contractul de manageriat cu sentimentul rar al prieteniei, Arpi si Iuliu, au pus in practică un proiect de intreprindere fotbalistică modernă, fără a se sinchisi de manelişti sau lăutarii din media de pe Dâmboviţa. Ne-au adus la început bucuria de a-i bate pe bucureşteni, de a deveni campioni ai ţării şi cea de a ne mandri cu intreprinderea lor, lipsită de sprijin din partea autorităţilor locale. Sunteţi niste ţărănoi, ne-au spus ciobanii de pe Dâmbovita, ungurilor, sunteti finantaţi de masoneria de la Budapesta, cum să fiti arbitrati la Craiova de un ungur?

Tati, de ce ţinem noi cu ungurii de la CFR, a venit intr-o zi să mă întrebe fiul meu, tocmai întors de la grădiniţă.

Miercuri seara, CFR a adus la Cluj primul peisaj european. Un stadion european, un public care nu s-a comportat mioritic şi un rezultat care ne-a facut să fim mândri că suntem ardeleni. Mă uitam in jur si nu-mi venea să cred. O bucurie retinută, parcă ne era fie frică să ne bucurăm prea tare, să nu hăhăim în salonul select al UEFA. Un prieten ceferist se intreba la berea de după : oare astia de la Chelsea nu ne-au lasat cumva? Oare nu a fost o altă intamplare ? Stateam tăcuţi parcă fricosi să nu ne bucuram cu tot sufletul, să nu ni se deschidă operaţia ... După un meci Brazilia – Argentina, terminat cu 0 - 1 pe Maracana, un ziarist inspirat a titrat : 100 000 de morţi pe Maracana. Miercuri seara, in Gruia, au fost peste 20 000 de ardeleni fericiti.

Vine meciul de cupă cu Universitatea Cluj si visul meu de sociolog bolund începe să-mi dea târcoale iar. In jurul unei performante de exceptie, cum este CFR 1907, s-ar putea reclădi pozitiv identitatea clujeană, poate chiar şi cea ardeleană. In fata profesionalismului si exceptionalităţii, oare rănile vechi nu s-ar putea închide? Vom putea oare să scăpăm de stereotipurile pe care ni le insuflă cei care ne dezbină?

Mergând de la stadion spre casă, de mâna cu fiul meu, încerc să-i răspund altfel întrebarii pe care mi-a pus-o acum câteva săptămâni, nu mai încerc să-i explic unde este minciuna. Adrian, tinem cu ungurii de la CFR pentru că noi, clujenii, suntem unguri cu toţii. Că dacă ti-aş zice că suntem ardeleni cine ştie ce intrebări suplimentare mi-ai pune.


.....



citiţi editorialul in http://www.ziuadecj.ro/