24 martie, 2008

Ce cred proștii despre politică?

Politica, crede prostul, este locul unde oamenii pe care el îi simpatizează sunt incurcați de oamenii pe care nu-i simpatizează să facă Binele Natiunii. Despre Binele Națiunii prostul nu stie prea multe, dar se emotionează când se vorbește despre el la televiziune sau în campanie. El este convins că politica îi împarte pe oameni in buni și răi, iar el îi simpatizează exclusiv pe cei buni. Prostul crede ca tara asta ar fi un paradis dacă am fi reușit să alegem un anumit om in fruntea statului. Dar mai grav, crede prostul, este faptul ca omul providential l-am avut sau il avem, cu siguranta, dar a fost blocat de consilieri, mintit de sfetnici, oprit de securisti, influentat de nevastă. Nu se gandeste cum ar aduce bogăția peste țară un singur om, dar daca il intrebi iti spune: ar veni investitii străine cu nemiluita, americanii ar aduce ajutoare mai multe, nemții ne-ar da bani pentru apa noastră minerală pură, oamenii ar munci mai cu spor și ar plăti impozite de bunăvoie etc. Prostul se entuziasmează de cate ori vede pe unul care vine in campanie cu parul si spune ca va eradica, va băga in pușcărie, va beli, va pune mitraliera pe ei. Este bucuria prostului să se gândească la viitoarele măceluri sau la puscăria pe care o vor infunda cei care nu-i plac. Ce-i drept, de fiecare dată a văzut că in urma promisiunilor nu s-a intampalt nimic, dar el a uitat acest aspect. El se uită mai departe cu nesaț la televizor să-și găsească politicianul care-l va salva de la sărăcie și țara de corupție. Se uită prostul la televizor si îi simpatizează pe cei care nu se lasă, vorbesc repede, peste intelocutori si peste moderator si au raspuns la orice. Se loveste prostul peste ceafă si spune cu voce tare: Uite, tu, muiere, ce bine combate, ce al dracului e tipul astă, e bun că-i diliu!. De regulă, prostul nu vorbeste despre politicieni decat cu Domnul, chiar si atunci cand nu sunt prezenti si chiar și atunci cand nu votează cu ei, e o forma de respect si este ca si cum ar fi servitorul lor, ca si cum le-ar duce cafeaua la pat cu ocazia respectivă. Se simte si el făcand parte din societatea politică, atunci cand vorbeste despre politicianul Domn X. Dacă s-a intamplat să participe le vreo baie de mulțime și politicieni de la Bucuresti au trecut la mai putin de trei metri de el, sau l-au atins cumva, atunci omul nostru este în al șaptelea cer. Prostul se uită la televizor la cat mai multe emisiuni politice si crede că acolo este locul in care se face politica, acolo se dau pensii, se măresc salarii. Prostul este sigur că prețurile se pot stabili la guvern și că nimic nu ne impiedică să facem salarii cât casa, totul este să nu se prindă cei de la UE, NATO sau FMI. Ei sunt cei care nu ne lasă. In multe situatii, amicul nostru crede că ar fi bine sa interzicem partidele politice si, eventual, sa lasam un singur partid, la putere, partidul pe care il iubeste el, căci opozitia nu are rost, prea îi incurcă pe cei care vor să facă treabă. Prostul se uită în spate și crede că scrutează viitorul. Iși aduce aminte ce bine era demult și se chinuie să trezească morții, cu credința că soluțile vechi care le-au avantajat demult, vor fi valabile tot timpul. Pentru orice se întâmplă negativ el va cauta mereu vinovați dinafara grupului său, a partidului sau a țării. In general, el este sigur că nu se poate face nimic dacă nu va ramane in politică
Prostul cand ajunge la putere o infulecă pe nerăsuflate, vrea totul si nu acceptă s-o împartă cu nimeni. Vrea să ia toate resursele si toate functiile. Se aruncă asupra functionarilor și vrea sa-i aducă pe toti in partidul său, ori îi lasă fără serviciu. Se vede doar pe el în toate oglinzile si vrea ca el si ai lui sa ocupe toate vitrinele. Dacă castigă incepe sa-si exibe rănile si cicatricile ca semne de noblețe. Vorbeste doar despre luptele duse si se plânge cât de mult a fost năpăstuit. Măsoară eroismul in dosare penale, cine nu le are însemnă că nu s-a luptat pentru partid, spune el, sau a pactizat cu dusmanul. Prostul vorbeste in numele unui electorat fix, care nu se schimbă, nu pleacă, nu moare, nu emigrează. Este o schemă mentală pe care o perpetuează ca pe un abtibild lipit de creier. Categoriile sociale pe care le percepe a nu-l vota, prostul le urăste sau le gnoră, pur și simplu. El nu recunoaste niciodată că a pierdut și de aceea nici cauzele nu pot să-i fie clare. Sunt câteva cauze principale: a fost furat de adversari, sondajele trucate au influentat electoratul sau electoratul lui nu a mers la vot, pe cand electotratul adversarului a avut un comportament electoral exact pe dos. Prostul se revolta impotriva celor care cred ca este important să ai o strategie sau un plan bun de campanie: trebuie să mergi intre oameni, sa vorbesti cu ei, sa afle mesajul tău, restul este o prostie, la naiba cu intelectualii, cu cei care merg la televizor sau au pretentia ca politica trebuie sa fie facută si cu inteligentă, nu doar cu șoșonari. Prea multi intelectuali vorbesc in politica, spune el, dacă ai bani și poti umple cât mai multe pungi cu ulei, zahar si un chil de făină, alegerile sunt rezolvate. Dacă prostul este complex școlarizat, atunci este valabil cunoscutul catren: "Cu prostul nescolarizat, / te lupti putin, si ai scapat/dar duci o lupta colosala, / cu prostul care are scoala". Poti intalni diferite tipuri de prosti, mai ales la nivelul de leadership politic. De exemplu, prostul solemn este un gen de prost care se incruntă cu gravitate de cate ori spune cate-o banalitate și nu este aplaudat. Nu-si aduce nimeni aminte să fi spus vreodată ceva cu sens, dar iși asortează corect pantofii la cureaua de pantaloni si geantă. Prostul slugarnic este periculos pentru că se teme de orice schimbare și trebuie să fie mereu ecoul unui sef. Prostul fudul se viseaza orice si candidează oriunde. Nu lasă nici o ocazie fără să se autopropună, să pretindă, să ceară, ori să se simtă frustrat pentru că există mereu cineva mai mare in functie, in grad sau in avere. Nu se simte bine fără birou, secretară, gardă de corp care să-l apere. Să-l apere de amenițări imaginare, căci de dispretul oamenilor nu te poate apăra decât bunul simț. Prostul nevrotic are senzatia că nu a fost integrat in echipă, că se petrec în spatele lui masinatii, că mereu cineva vrea să-i ia locul, că se întîmplă multe lucruri fără el. Prostul ajuns, destul de usor de gasit, se luptă să-și schimbe vocabularul, mașina casa, nevasta, țigara și prietenii din tinerețe Mai este și prostul destept, cel care se încurcă în propria stiință și în sfaturile consilierilor și ajunge să facă prostii mai mari decât ar face șoferul sau bucătăreasa lui. Probabil sunt multe tipuri ideale de prostie in politică, dar putem sa Ie rezumăm într-o categorie amplă: Prostii de Ceilalti. De regulă, prostul crede că toti alegatorii sunt prosti. Nu își dă seama că și mama lui e alegator si soția, chiar și el … cel puțin atunci când merge să se voteze pe sine.

Romania si complexul Cenușăresei

Am asteptat să treacă isteria cu tenorul nostru amator, Don Costel, pentru a putea judeca cu fruntea rece o parte a unei isterii nationale care nu s-a născut întâmplător. Au fost câteva zile de isterie în care Costel Busuioc, zidarul emigrant din Spania a creat o emotie natională care a bătut în ratting orice subiect. Desi a cîstigat un concurs de amatori, cu audientă limitată doar la emigranți, Costel a devenit peste noapte erou național. Presedintele Romaniei l-a sunat, Ministrul Culturii l-a decarat brand național, a devenit peste noapte cetatean de onoare in comunele pe unde a trecut. The Times a scris despre el, cativa jurnalisti s-au luat la bătaie in Căminul cultural din Ghilad pentru exclusivitatea transmisiei, a avut emisiuni speciale si numere de revistă dedicate si a fost comparat cu Nadia, Hagi sau Ilie Nastase. I s-au dedicat ode, reportaje (Intamplari adevarate din adolescenta lui Costel). Un jurnalist a scris o propozitie in care l-a inserat pe zidarul emigrant intr-o evolutie a cosmosului si a destinului nostru istoric: Costel Busuioc a pus busuioc în părul de român, să-i placă primăverii din viitor.
Faptul că mass-media a făcut un eveniment din asta este normal și provine din logica spectacolului și a urmăririi valului de emoție care se naște spontan și trebuie neapărat călărit. Nu m-am mirat că politicienii au intenta să-l folosescă ca agent electoral în Spania. Politicienii au un grad de oportunism care-i face să reactioneze prin acte de tip reflex la orice posibilitate de a câstiga voturi sau simpatie.
Pe de altă parte, am stat și eu conectat sufletește la subiect. Am stat cu toată familia sa vedem showul final si am sarit in sus de bucurie la victoria lui Costel. Cred că mi s-au umezit ochii văzând interviurile cu soția lui și cu copiii rămași acasă. Desi stiam că un asemenea spectacol este facut să ia banii emigrantilor din sms-uri si să aducă ceva voturi, la alegerile care urmau in Spania din partea celor cu drept de vot. Desi stiam că programul nu are audientă in Spania si nici notorietate, sau că este doar un concurs de amatori unde, totusi, Costel avea trei ani de canto la Scoala populară de arte din Timisoara, m-am bucurat si era cât pe ce să scriu un articol pe blog cu ideea că zidarul Costel nu a câștigat un premiu petru România, ci contra României. Era să mă plasez si eu in curentul celor care se plang de faptul că România l-a alungat pe Costel in Spania, că nu i-a oferit șanse să facă un Conservator sau să cânte pe scena Operei Române dar mă bucur că m-am gândit să scap de emoția spontană și mai aștept să vedem cât va dura mirajul. Ca orice minune a durat doar trei zile, un foc bengal unde consecvența noastră proverbială s-a remarcat din nou.
M-am hotârât să scriu si să mă reflectez asupra acestei situații atunci când am citit forumul de discuții de la un articol scris de Ion Cristoiu. Sincer să fiu, in ultima vreme, nu mai sunt un fan al cunoscutului jurnalist chiar dacă odată aveam o mare simpatie pentru Domnia sa. Mai ales inainte de 1989, dar si după, cel putin pentru că este absolvent la aceasi facultate cu mine si este nascut intr-o zi cu mine, doar ani deosebiti. Insă, de ceva vreme, imi trage cate una de cate ori îi trece numele meu prin față. În modul lui de gicăcontrist, Ion Cristoiu a scris un eseu profund despre mândria de a fi Costel. Citind forumul am rămas însă șocat. Desi articolul era scris decent, fără pasiune, cu rigoare analitică, pe forum am citit cele mai grozave si mai unanime injurături pe care le-am citit vreodată. Era o indignare spontană, mustoasă, nu una aranjată cum sunt multe din cele orchestrate de echipe de campanie. Nu vulgaritatea era socantă, ci emotia implicată, nivelul fizic de contact invocat de participanti, scadalurile născute între forumisti. M-am intrebat de unde vine acest val de proteste, de ce a ajuns jurnalistul să fie in mijlocul unui asemenea vertij de protest? Ce a atins Ion Cristoiu din sensibilitatea publică față de acest subiect?
Sutele de mesaje pe care le-am citit pe forumuri exprimau bucuria că am fost razbunați față de un Occident care il luase pe Romulus Mailat drept model pentru romanii ratăcitori prin Europa si lume. Un Catharsis colectiv a părut că uneste românii frustrați de discriminarea pe care deja o consideră istorică. O seară în care ne-am răcorit si ministrul culturii a dat glas emotiei printr-o pastișa după celebra aselenizare: un pas mare pentru Romania, un pas mic pentru Costel. Costel părea eroul salvator, omul care le salvase onoarea celor care se cred dezmosteniți ai sorții pe care unii se bucurau sa-l felicite: Costel, n-ai să mai pui mâna pe lopată!, cum titrează un cunoscut cotidian. Mitul reusitei si norocului există peste tot, in diferite variante si nu ne putem opune credintei că oricând, printr/o m inuner, soarta noastră s/ar putea schimba radical, că fericirea ne asteaptă după colt.
Problema noastră este alta, transformarea lui Costel in erou s-a făcut simultan cu stigmatizarea României. Patria a devenit un fel de mamă vitregă, ea nu i-a oferit nici o sansă lui Costel și nici altora din milioanele de români răspândiți prin Europa. Sigur că România este departe de a fi un paradis, dar artistilor le oferă ceva sanse sa se formeze. Toate filarmonicile si operele europene sunt populate de sute de muzicieni romani pe carte noi cu generoizitate îi pregătim pentru altii. Ei insă nu pot fi modele de o asemedea intensitate pentru noi romanii pentru că ei au obținut celebritatea prin muncă si efort. De ce nu o aplaudă o tara intreagă pe Angela Gheorghiu, pe Mariana Nicolesco, de ce nu sunt eroi nationali? Pentru că au reusit cu trudă, cu muncă si talent, ori pentru aceste lucruri nu există clienti. Costel este eroul care ne salvează de muncă si sudoare, de efortul extenuant pe care-l presupune o asemenea carieră.
Mi-am dat seama in aceste zile că România este atinsă de complexul Cenusăresei, al fetei frumoase fără de noroc.
Cenusăresei nu i se potriveste nici un pantof, românilor nu li se potrivește nici un regim, nici o ipostază istorică. Capitalismul vechi a fost feudal si venal. A venit comunismul cu dictatura si faradelegile uniformizării și nedreptătirii. Eliberarea de comunism ne-a adus nenorociri si mai mari: statul a murit si Romania a devenit o mamă vitregă pentru fii ei talentati. Tot timpul a suflat vântul istoriei și ne-a blocat dezvoltarea nu ne-a lasat timp, la rascruce de drumuri, să ne durăm casă si obiceiuri solide si serioase. Ca si Cenusăresei, Romaniei nu i se potriveste nici un pantof, decat acela al norocului, cel a minunii săvârsite de imaginarul bolnav de complexe.
Cel mai interesant lucru din toată acestă perioadă l-a spus totusi Costel in acele zile: am cântat ca un învins! E adevarat, destinul de cenusăreasă este un destin de invins iar victoriile ei sunt victorii mici, indifent cât le-am gonfla noi prin televiziune sau participare empatică.


publicat in www.qmagazine.ro

13 martie, 2008

Dacă aş fi clujean ….. (un pamflet de weekend)



Dragă Domnule redactor de la SitiNius,

Venind io in Cluj, ca student, m-am tot mirat cât de fraieri sunt băstinaşii din târgul ăsta. Ioi, nu speriaţi la dumneavoastră, dragi prieteni maghiari, dar nu mă refer în primul rând la domniile voastre. Sunt păcăliţi de un secol de bistriteni, nasăudeni, moroseni sau satmareni să facă diferite chestii si ei nu se prind. Până si albanezii (din judetul Alba), sebesenii (cei care au inventat tineretul sebeşesc) ori beonistii (adicatelea cei din Beius) vin aici la şcoli si apoi nu mai pleacă. Unii le-au schimbat chiar şi numele orasului, in Napoca, dar ei au protestat doar in ungureste încât nimeni nu o înţeles mare lucru, aşă că numele o rămas schimbat. Li s-o umplut oraşu de statui şi nici lucru asta nu le-o dat de bănuit, eventual o cerut si ei in compensare să pună niste statui mai cu mustati, ori niste plăcute mai bilingve. Nu stiu cum dracu o votat vreo 12 ani la rand pă un domn vinit de undeva din sud, cu niste pixuri tricolore pe care le punea pe orice masă pe la telvizoarele pe unde umbla. Le-o spus domnu ăla că vin ungurii dinspre Oradea si toţi s-o pregatit, l-o votat si iar s-o pregatit sa sa bată cu ungurii, pâna intr-o zî când s-o prins că ungurii erau în oras de câteva sute de ani, ba chiar inaintea lor, şi că nu sunt chiar asa de periculoşi daca nu depăsesc 50%. L-o votat apoi pe unu mai mititel care o pus mâna pă Cartea Sfântă şi le-o promis că n-o sa facă nici o cumetrie cu ungurii cei răi, da repede o făcut-o dupa alegeri o alianţă, evident, cu ungurii cei buni, băietii seriosi, vechi la conducere si buni de prietesug cand este vorba de filleri ori forinti . Nu-i nici o problema căci la viteza de reactie a ardelenilor (romani si unguri, deopotrivă) lor le trebuie tri mandate ca să se prindă! Le-o promis că scapă si de baronii locali dar aci bastinasii nu s-o prins că putea fi vorba doar de niste grofi, da pă ăia i-o fugarit armata sovietică in toamna lui 1944. O făcut ei o echipă cu care o ocupat primaria, prefectura. consiliul judetean, posta, gara si tăte cladirile. In timpu asta, le-o aratat avioane pe cer clujenilor si in timp ce ei se holbau să-şi salute primarul ce se uita la ei cu drag de pe hublou, smecherii le construiau blocuri prin curtile lor cu verdeaţă, le tăiau copacii de la poartă, le inventau dări si biruri . Apoi unii baietii deştepţi le-o spus că special pentru ei le-o adus tot felul de investitori străini, care nu o venit pentru profit si forta de munca plătită in batjocură, ci pentru că să arate ce sprijin international au politicienii aliati. Ceilalti le-o spus ca sunt plecati 3-4 zile pe săptămână la Bucuresti la târg, pentru că acolo se tipăresc bani şi cum se termină cate o transă ei umplu gentile si-i aduc la Cluj.

Insă fiindcă se apropiau alegerile s-o gandit să se imparta iar in două echipe, să facă o batalie de să stea clujenii gură cască, să vadă ce luptă morală se intânde. Si-au cumparat niste geamuri de televizor si stau acolo toată ziua să-i vadă poporul, cu pixu in mană, cum scriu ei toate dolentele si cum le rezolvă ei direct. Cetatenii le spun „Domnu” si le mulţumesc pentru grija cu care fericesc ei orasul.


Ce as face dacă aş fi .... spun ei din varful buzelor, ca domnisoarele când se gandesc melancolic la fecioria piredută din greseală sau din ... prea multa dragoste. Isi aruncă uşor câte o manusă si celalalt o ridica elegant, o sterge de praf si si-o pune in colectie. Eu daca aş fi fost ... spune celălalt, aş fi făcut mai putine căsătorii in balon şi m-as fi concentrat pe montarea unor plăcute roz pentru ca plimbarea dragilor nostri clujeni sa câstige in onirism şi melancolie iar ritmul deplasării să nu le subtieze prea tare tălpile pantofilor. Vai, vai, ce cruzime spune primul, ce dur esti adversarule sangeros cu mine... o sa te critic si eu la fel de sălbatic: cum ti-ai permis să laşi avioanele să zboare deasupra orasului nostru drag, produc zgomot sau murdăresc cu dâre de fum, albastrul cer mostenit de la romani si huni. Replica vine necrutătoare: Scutierii domniei tale au dat semne că ar fi corupti, da acesta este cuvantul si crudul adevar, se spune ca au fost vazuti cum culegeau aplauze de la trecatori, si nici macar nu le-au scris in declaratiiile de avere. Ce duritate, mamă ce cruzime, ce luptă politică extraordinară .... se entuziasmează jurnalistii. punând titluri de o schioapă. Cine va câstiga această luptă pe principii morale si mari strategii urbaistice, va face să curgă lapte si miere, va fi eroul nostru, Cidul, Arthurul, Spartacusul, marele cruciat impotriva, pardon, pentru dreptate si adevar.

Dacă aş fi clujean le-aş da cu eleganţă un un sut un posteriorul lor grăsut si i-aş fugari nitel pe după constructii ilegale, pe după mesele din pietele ocupate de clientii lor politici, printre telefoanele de felicitare aranjate la televiziuni, printre gropile din asfalt, prin colbul care te face sa crezi că vine ciurda .... şi când colo e doar troleul. Le-aş trasmite salutari cu un deget fluturat in vânt si le-as spune intr-o latină curată: Te, politikus huligán!

Da noroc că io nu-s clujean, io îs runcan din Bistriţa şi venind la oraş m-au civilizat domnii astia de la Cluj, iar primul lucru care m-o invaţat este să nu scot brişca la orice supărare. Nici n-o scot, decat după amiază când o sa-mi tai slana, da atunci sa deie Domnu sa nu treacă vreunu din ăia prin dreptu meu, că poate alunecă pe vreo coaja de banană. Onoare muncii!

Al Dvs

Vasile Runcanu

(pentru conformitate V. Dancu)


publicat pe www.citynews.ro

11 martie, 2008

Societatea tuturor disfunctionalitatilor

Saptămânna trecută prestigioasa publicatie Financial Times ne dedica un dosar special de prezentare a situatiei economice sociale si politice. Am experienţa lecturii presei internsationale din perspectiva lobbyului economic sau politic international si pot să detectez eventualele derapaje. Nu este cazul acestui numar, cel putin datorită unui lucru simplu: acele lucruri le spunem in Senatul Romanie, de multe ori cu o precizie mai mare sau cu insutite argumente.

Verdictul este necrutator:”Unul din cuvintele care descriu probabil cel mai bine procesul politic din Romania, la ceva mai bine de un an de la aderarea tarii la Uniunea Europeana, este disfunctionalitatea”, notează Financial Times.Imaginea ţării care se proiectează in acel dosar Romania nu este generată doar de Guvernul Romaniei. Să fim cinstiti şi să recunoastem că fiecare dintre noi, cei aflaţi la vârful piramidei sociale, avem ceva contributie la tabloul imaginii Romaniei.

Un fragment dintr-unul din articole argumentează diagnosticul: “Un guvern minoritar este obligat sa compileze un buget extravagant cu sprijinul instabil al oponentilor declarati. Un parlament venal voteaza pentru protejarea membrilor sai de investigatie si coruptie. Partidele politice refuza sa se supuna ordinelor liderilor lor politici alesi. Un presedinte populist blocheaza deciziile si numirile premierului, dar este lipsit de puterea de a-l demite. Insasi birocratia este paralizata de teama de a lua vreo initiativa si de frica de a nu fi acuzata de gradul inalt de coruptie pe care sefii sai politici refuza sa o recunoasca. Totul pare sa conspire pentru a submina orice speranta de luare a deciziilor coerenta”.

Totusi, in mai multe articole din Dosar apare o aberatie: functionari de la diferite nivele vorbesc de frica de coruptie, prin care explică lipsa de decizii coerente. Cea mai mare problemă o reprezinta lipsa de experienta in realizarea proiectelor si management, complicata de aversiunea la nivel de birocratie in ce priveste luarea de initiative, partial din teama de a nu fi acuzat de coruptie. 'Functionarii civili sunt personal raspunzatori de orice decizie pe care o aproba privind cheltuielile. Acest lucru poate suna ca o masura anti-coruptie, dar inseamna ca nimeni nu ia o decizie.

O ironie a sortii, suntem criticati pe bună dreptate, pentru lipsa de metodă in planificarea dezvoltarii, de după ce am venit dintr-o societate a controlului si planificării si ne-am chinuit sa scapăm de trecut atat de hotarât încât am pierdut si lucrurile bune: “Totodata, nu exista o traditie a planificarii anticipate. UE lucreaza cu programe pe trei ani, insa la nivelul ministerului roman de finante nu exista capacitatea de a realiza un proiect multianual de buget, scrie ziarul britanic”.
De la microfonul tribunei Senatului am vorbit cu totii despre insuficienta fondurilor pentru infrastructură sau despre un sistem de justitie aflat in suferinta si confruntat cu o coruptie larg raspandit. Din păcate, de cate ori vorbesc specialistii din tara despe deficitul de cont curent ne uitam cu napăsare ca si cum nu ar fi vorba despre noi. Actualul deficit de cont curent s-a majorat de la 5% din PIB in 2002 la 14,2% in 2007. Si ar fi fost chiar de 20% daca nu ar fi fost banii trimisi acasa de romanii din strainatate. Actualul deficit de cont curent este tot mai mult finantat de datoriile private, care s-au triplat in ultimii trei ani.

Mai aflam din articole invocate ca aproximativ 40% din recentele influxuri de investitii straine sunt, de fapt, imprumuturi in interiorul aceleiasi companii - care ar putea contribui, mai degraba, la indatorare. Majoritatea investitiilor straine din ultimii ani s-au indreptat catre retail, imobiliare si banci - sectoare care stimuleaza consumul. Dar cel mai ingrijorator este faptul ca Romania si-a pierdut simtul directiei pe care il avea in procesul de aderare. Ne spune analiza un lucru pe care il inteleg acum chiar si naivii: Cota unica este un proiect esuat! La capitolul venituri, revenirea la o cota progresiva de impozitare, combinata cu reduceri mari de impozite pentru servicii precum educatia si sanatatea, ar redirectiona consumul.

Citind paginile pe care le-am invocat aici am simţit un sentiment de frustrare generat de multe stări de lucruri.

In primul rând, ceea ce scriu ziaristii străini nu este deloc nou pentru noi. Aud nenumarati colegi senatori spunând aceste lucruri de mai multe ori pe zi. Evident, nu este vorba de colegii care sustin, cu tot mai mare stanjeaneală, ce-i drept, guvernul, ci de majoritatea care, in democratia noastră originală, se află in opozitie. Din păcate, nu avem o organizare eficientă a Senatului Romaniei care să ne permită ca dincolo de participarea la fabricarea de legi să putem oferi expertiza reală societătii Romanesti. Trebuie să căutăm resurse pentru a transforma Senatul in Camera Superioară in sensul că oferă expertiză competentă tuturor institutiilor. Senatul francez are un sistem de rapoarte privind starea diferitelor domenii pe care le face prin intermediul senatorilor, al expertilor dar si prin colaborare cu experti platiti, firme de consultanta, Academie sau universitati. Trebuie să investim mai mult in expertiză, decat in masini sau birouri. Din păcate, noi nu avem nici macar reflexul de a ne folosi de expertii nostri angajati, nu avem luciditatea de a le recunoaste specializarea lor si de multe ori îi folosim ca soferi sau secretare.

In al doilea rand, cred ca trebuie sa avem mai mult curaj pentru a ne adapta regulamentul la cerintele tot complexe legate de munca noastră. Nu cred ca suntem un PARLAMENT VENAL, insă din păcate asa se vede dinafara, iar in viata politica percepţiile sunt echivalente cu realitatea. De aceea, cred că ar trebuie să luăm exemplul Parlamentului european si să aducem anumite modificări Regulamentul Senatului pentru a introduce un program de lucru similar celui din Parlamentul European, structurat pe săptămâni de plen, săptămâni de comisii, saptamani de grup politic şi săptămâni de circumscripţii electorale şi pe care să-l putem stabili cu mult timp înainte. Am putea sa ne structuram un program mult mai serios mai ales pentru munca in comisii de specialitate, dar si in cea de teren.

In al treilea rand, cred că tabloul facut de Financial Times este real si noi ne uităm cum se extinde marea de disfunctionalităţi fără să facem nimic. Unii spun că asa e democratia, altii ca trebuie lasati guvernantii să arate ce pot. Cinicii pot spune că trebuie sa-i lăsam sau să-i impingem chiar să-şi rupă gâtul. Să luam un exemplu, am promovat un proiect de lege privind pensiile private obligatoriu care peste câtiva ani va putea exploda ca un nou Caritas sau FNI. De ce sa nu reactionam de acum eventual promovand un amendament privind introducerii unui randament minim anual garantat al pensiilor din pilonul II, egal cu rata anuala a inflatiei. Grupul de Economie Aplicata (GEA)a lansat un document public in acest sens si o petitie pe care personal am semnat-o si va invit si pe cei dintre dumneavoastră care sunteti convinsi ca trebuie sa scpăm de metafora difunctionalitatii să faceti la fel. Acoperirea acestei garantii trebuie sa cada in sarcina administratorilor de fonduri de pensii private obligatorii, pentru ca ei sunt cei care gestioneaza aceste sume si implicit ei trebuie sa isi asume riscurile acestei activitati. In prezent, romanii contribuie in mod fortat la aceste fonduri si tot ei sunt cei care suporta riscurile unei proaste gestionari a banilor, sau riscurile unei piete financiare instabile.

Societatea tuturor disfunctionalitatilor este un verdict incă suportabil. Dacă nu vom face nimic , raportul din 2009 va gasi o alta metafora pentru situatia din Romania: o societate a haosului.