08 noiembrie, 2008

AMERICA NU CREDE IN LACRIMI

O explozie de bucurie si lacrimi a cuprins lumea la victoria lui Obama. Am vrut si eu să câstige democratul, deși i-am scris in seara victoriei unui prieten ”Noi, negri din lumea intreagă, indiferent de culoarea pielii, ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist inrăit, să-ți aduci ca Steaua a avut 2-0, in minutul 10, cu Olimpique Lyon”. Mi-a trecut acest lucru prin cap poate si sub influenta a două cărti pe care le am pe noptieră: Al Gore, Asaltul asupra rațiunii si La Societe des victimes, cartea sociologului francez Guillaume Ernier.

America este tara tuturor posibilitilor, e adevarat, dar mai ales a celor de control social si de management inteligent al unui corp social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele si culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri isi va aduce tot mai mult aminte că este si Hussein!) a fost rezultatul unei mobilizari a victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă impotriva sistemului. Americanii saraci s-au mobilizat împotriva unui sistem care a devenit tot mai impopular. Am auzit si jurnalisti din Europa, exclamând pe la televiziuni, că nimic nu va mai fi ca inainte, fraza pe care am auzit-o destul de des după 9-11 septembrie. E adevarat, după 11 septembrie s-au restrâns foarte multe libertăți, a inceput un razboi de hartuire si inoculare a unor frici noi societătii globale si mai ales celei americane. Mi-au rămas si mie in minte imaginile cu o ciupercă nucleară deasupra unui oras american, imagini care l-au propulsat pe George W. Bush pentru un nou mandat.

La frica de teroriști s-a adăugat frica de criza economică, frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca efect al unei politici a increderii. Ca si cunoscător al teoriilor soft power americane, aș putea spune că săracii, cu putinii lor bani, au mai salvat odată sistemul american, iar acum si-au mai cheltuit și votul în acest sens.

In orice sistem social cei din clasele populare au devenit obiect al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile, negrii, saracii, muncitorii sau functionarii , minoritatile de toate felurile, emigranții sunt astăzi considerati victime și dau o mare lupta pentru a li se recunoste diferenta, a se omologa rana, refuzând de multe ori , chiar ei înșiși, statutul de egal. America si marii ei scenaristi ne-a mai oferit o utopie, cu un happy end rapid, formulă care poate directiona foarte bine emotia colectivă: un negru presedinte, o speranță pentru toți.
Vă aducceți aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat si multe din ramășitele comunismului par mai vii azi decât erau in 1995. Ce au reusit Emil Constantinescu a fost sa ucidă prima izbucnire de speranță. Și Traian Băsescu a reusit să stoarcă lacrimi si sperante in 2004, dar astăzi reușitele luptei lui cu comunismul sau coruptia sunt incă sub semnul indoielii și chiar ar putea să piardă acestă luptă, dacă nu va reuși să-și facă o armată profesionistă.

Stim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi docilizati prin șocuri emotionale: sperante mari, dezamăgiri, iar sperante, iar dezamagiri. După câteva șocuri, speranța schimbării moare definitiv. Stiu de la un scriitor american cum se imblânzeste un cal salbatic: se leaga puternic pentru ca se smuceste tare de două ori, a treia oară nu va mai incerca, poate să-l ducă și un copil de dârlog.

Sistemul actionează mai bine sub acoperire, in spatele unor aparente de schimbare si având pe scaunele din față oamenii doriți de mase. Cu Ion Iliescu in fată sistemul devenea transparent, iși pierdea paravanul necesar. In luptă directă cu Traian Basescu se intorc, democratic, o serie de figuri si metehne din trecut. Nu doar că se intorc, dar se și legitimează, ne sfidează si ne pun să plătim despăgubiri pentru perioada in care au trebuit să stea mai ascunse. Sistemul se simte bine in confruntare, stie să anihileze pe cei care bagă levierul intre rotile dințate.

Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul in care Martin Luther King a lansat visul american al egalitatii oamenilor, dar a murit pentru asta. Insemnă că masele, victime astazi ale goanei dupa profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut si faptul că pînă si revoltiile, nu doar democratia, pot fi contrafăcute.

America are astazi si o misiune istorică foarte complicată, a rămas prea singură in asigurarea ordinii mondiale si este de inteles că nu va putea să accepte aerul de libertate si eliberare si dansurile victoriei mai mult de o noapte. Maine, toată lumea la treabă, nu se acceptă mahmureala si refacerea după chef, ca la noi in Balcani. In mod obiectiv, America nu cred că își poate permite să fie cea care duce astăzi steagul libertăților si eliberării individului din infernul capitalist, așa cum speră dezmosteniții din lumea întreagă. Ne-a spus-o Obama, in primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne America.

Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu le cerem stâpânilor să redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realisti, să nu visăm degeaba. Citiți, mai degrabă, ultima carte scrisă de politician remarcabil al Americii, care probabil a caștigat votul maselor, dar nu a fost lăsat sa fie Presedinte: Al Gore. America stie să folosească energia visului, stie să producă oameni puternici, stie să treacă peste propriile slăbiciuni. Dar, cu siguranță, America nu crede în lacrimi!


...

Un comentariu:

  1. Singura apreciere mai realista dupa valuri de articole de proslavire a noului drum american. Multumim, chiar era nevoie! Ma mira numai intrarea superficiala a majoritatii analistilor in zona de venerare a asa zisei schimbari imposibile.
    Mi-ati trezit amintiri cu Constantinescu, chiar credeam in schimbare. Acum pare totul incredibil desi nu a fost. Ciorbea si radu Vasile au fost premieri.

    RăspundețiȘtergere