23 noiembrie, 2008

Grigore Leşe

Nu aplaudaţi, speriaţi cântecul!


Ce faci dacă rămâi singur cu cântecul? Dacă nu ai nici televizor, nici radio, prietenii sunt departe şi clubul Bamboo nu s-a deschis încă. Când nu te ajută nici studiile superioare să te minţi şi nici nu poţi să-şi feresti privirea, ca de învăţătoarea care-ţi punea o întrebare prea grea. Când te ţintuieşte mai tare decât mâna întinsă a politicienilor de pe afişele vulgare de campanie ce faci, prietene? Aşa-i că ai încurcat-o?
@@@

A fost primul gând care mi-a trecut pe sub frunte când Grigore Lee a deschis un concert Cluj cu cei şase bătrâni fărşeroţi din Cogealac.

Grigore Leşe a revenit cu un spectacol la Cluj cu gândul să se răzbune pe noi. După cinci ani, Grigore Leşe s-a întors să cânte la Cluj cu încrâncenarea ţăranului care vrea să arate ceva unui oraş care de multe ori ne-a copleşit cu ipocrizia şi micimea lui, pe noi, copiii de ţăran, veniţi aici. A venit să-şi ia o revanşă într-un loc unde nu a fost înţeles pe deplin. Cred că oraşul acesta l-a rănit, l-a pizmuit şi la ţinut pe loc în dezvoltarea lui artistică. Nu a mai venit să ne horească aşa cum o făcea când noi credeam că este un talent care se va pierde într-o zi, când noi credeam că este o fântână din care bei şi nu trebuie să-i multumeşti niciodată, căci era de datoria ei să-ţi stea în drum. S-a pregătit mult, cred, pentru această reîntoarcere acasă. A vrut să ne arate cât de mult s-a schimbat şi că este atât de tare în voinţa şi geniul lui încât este în stare să facă ceva ce ura, în altă parte a vieţii lui, adică spectacol. Ne-a arătat că viaţa nu poate fi povestită de oricine, că atunci când este adusă pe scenă, când este cosmetizată, aceasta nu o poate face oricine. A venit parcă spunând: domnilor, sunteţi destepti, puţin snobi, hai să vă luaţi la intrecere cu cascada de simboluri din povestea satului din dans, din glas, din murmur sau din sunetul instrumentelor de lemn. Ne-a spus o poveste cu un profesionalism desăvârşit, ca un chirurg ne-a despicat coşul pieptului şi ne-a repornit inimile. Şi nici nu s-a uitat la noi. Nu i-a tremurat nici vocea şi nici mâna, privirea i-a rămas întoarsă acolo, în lumea satului, unde i s-a copt sufletul şi glasul.

Unii dintre noi au putut învăţa multe despre cântec, în timpul acela dăruit nouă de Grigore Leşe. Eu, copil crescut pe colinele de la poalele Tiblesului. rămân să-i mulţumesc pentru că mi-a reamintit cântecul, mi-a readus imagini, sunete, mirosul de pământ reavăn de primăvară şi mirosul greu de argilă din ţintirim. Mi-am adus aminte ceva pe care îl lăsasem în copilărie în Runcul Salvei. Mi-am adus aminte cântecul, ceea ce mama plamădise în sufletul meu, cântându-mi în copilărie. Mi-a adus aminte tristeţea bunicului şi a tuturor grănicerilor din familia mea care două secole au bătut drumurile Europei în războaiele străine de ei. Mi-a adus înapoi cântecul pe care, plecând la oraş, l-am lăsat necântat.

Cu ochii vâlcele, cum zicea Grigore, mi-am adus aminte că pentru cântec nu este nevoie de cuvinte. Bătrînii din Cogealac cântau şi povesteau cu mâinile şi cu ochii o poveste pe care o înţelegeam fără cuvinte. Tehnica lor polifonică l-a integrat de fiecare dată firesc şi pe Grigore Leşe, astfel că nu i-am mai putut auzi cuvintele, doar tristeţea, doar povestea tristeţilor pe care satul le adună în cântece cu speranţa poate că Domnul s-o îndura să le uşureze viaţa dacă vedea-va atâta jale. Am auzit îngânatul care e şi acompaniament şi cântecul fiinţei care se alătură durerii celuilalt. Îngânatul copilului de la ţâţă şi ultimul cântec al bătrânului care trece dincolo, cu inima grea sau uşoară.

Am învăţat că fiecare are cântecul său şi, uneori, sufletele se sincronizează în cor, alteori fiecare om cantă melodia lui, cântecele se pot amesteca şi murmurul care le conţine este vuietul vieţii, muzica cu care oamenii încearcă să acopere muzica sferelor. Bătrânii fârşeroţi cântau nişte cântece dintr-o altă lume, dar după cinci minute nu am mai înţeles nici cuvintele lui Grigore, erau toţi într-o lume, bătrânii aromâni construiau un concert perfect, fiecare cântând povestea lui, totul armonizându-se în povestea care-i conţinea pe toţi, în cosmosul satului închis în sine şi deschis doar spre cer. O lume a satului în care lucrurile se amestecă, căsătoria cu moartea, cătănia cu hora, viaţa şi moartea. La un moment dat, povestea pe care ne-o spune Grigore şi-a pierdut linearitatea narativă. Mireasa cu cătănia se amestecă, cei plecaţi dincolo, cu cei plecaţi departe. Grigore ne spune povestea lui şi a rătăcirii lui prin lume. Cum Dumnezeu de seamănă atît de mult poveştile rătăcirii noastre? El a venit să ne spună o poveste despre viaţa de la ţară şi de ce e pribegia cea mai rea dintre bolile pământului.

Mi-am adus aminte că oamenilor de la sat nu a avut cine să le cante, trebuia de multe ori să-ţi cânti tu cântecul. Cantecul bătrânilor şi al lui Grigore nu este cântec de spectacol, este pentru a ogoi sufletul cântăreţului. Fiecare trebuie să-şi cânte cântecul, ca într-un performance inevitabil, într-o zi va trebui să ridici mâna sau să baţi din palme ca bătranul cimpoier din Cogealac şi să-ţi deschizi sufletul în cântec. Grigore ne-a mai reamintit că omul îşi făcea singur instrumente. Instrumentele de lemn ale unei civilizaţii ţărăneşti, care de multe ori a pierit sub fierul străinilor şi îl refuză la cântare, potrivite sunetului trisţetii lui mute.
Am aflat şi faptul că orice cântec îmbatrâneşte, nu ne mai spuneţi prostia că un cantec ramâne veşnic tânăr. I-am văzut pe oamenii aceia bătrani care nu făceau teatru, ei erau cântecul vieţii lor. Ei erau cântecele pe care le cântau. Cântecele lor îmbătrâniseră odată cu ei. Şi vor muri odată cu ei. Cei care vor veni după, le vor putea învia, dar nu vor mai fi cântecele lor, vor fi cântecele acelora.

Cu ochii ponor, cum tot Grigore zice într-un cântec, am început să gândesc tâmpenii mai mari decât mine. Adică m-am gandit că fiecare popor trebuie să lase ceva în lume. Şi dacă nu am ştiut să lăsăm cetăţi, nici catedralale înalte, poate că poporul nostru poate lăsa în lume o dâră de cântec. Pe loc mi-am dat seama că nu se poate, căci satul cu oameni adevăraţi a intrat sub brazdă, iar noi, ceilalţi, nu ne preţuim propria viaţă, deci nici cântecul ei.

La final, s-a aprins lumina şi Grigore ne-a văzut stând în picioare cu ochii înlăcrimaţi. Nu a putut să plece pur şi simplu şi nu din cauza aplauzelor. Parcă ne-a spus, nu aplaudaţi, aplauzele alungă cantecul. Şi-a recunoscut în sală prieteni şi profesori, şi-a adus aminte de cei duşi şi ne-a spus că oraşul este destul de pustiu fără aceştia. Grigore a uitat de răzbunare. A început să horească din toată inima, cu drag de oameni, aşa cum numai el ştie să o facă. Şi mai mult, a vrut să ne pornească glasurile noastre. Parcă nu aţi mai cântat de mult, ne dojenea ridicând palmele lui mari de plugar, ca două aripi de înger, vedea că nu putem decât a murmura şi ne dojenea doar din priviri. De ce v-aţi pierdut cântecul, ne spunea parcă. El ştia cât de greu este să-ţi deschizi baierele sufletului după ce te-ai închis printre blocurile de beton. Ne era frică să nu stricăm magia, mergeam murmurând, împleticindu-ne după el, iar el mergea înainte ca un prapor, cu clopul ridicat, undeva spre cortină, trăgându-ne după el în întunericul din „Nu-i lumină nicări”. La final, profesionistul de la Bucureşti s-a reîndrăgostit de muzica lui. Încet, încet, o sală uimită a început să murmure, iar Grigore cânta cu tot sufletul. Nu aplaudaţi, speriaţi cântecul! Staţi, încă nu aplaudaţi, vreau să vă mai cânt una de dragoste. Dădea din mâini ca din două aripi îndemnându-ne să mergem după el. Greu de realizat, ce mai mulţi nu au cântat niciodată, iar cei ce ne-am întâlnit măcar o dată în viaţă singuri cu cântecul, uitasem, nu mai aveam aer, coşul pieptului ne devenise prea mic. Ne era frică şi ruşine să mai încercăm. Frunză verde, iadăra... unii vor cânta pe stradă, pe măsură ce li se va dezgheţa sufletul.

Una dintre fetele de pe scenă lăcrima uşor şi îşi ştergea lacrimile pe furiş, probabil pentru că-l vedea pe Grigore fericit pentru o seară. Şi atunci mi-am dat seama că Grigore Leşe s-a schimbat mult şi a meritat să se schimbe. El are o misiune mare, are un talent pe care nu are voie să-l risipească, un talent, cum spuneau bătrânii din satul meu, pe care Domnul i l-a dat să-l înmulţească, nu să-l piardă pe cărările lumii.
E genial, spunea o doamnă lângă mine. Nu, doamnă, mi-am spus în barbă, ştergându-mi o lacrimă. E un biet om, un om întreg. Dar noi, ceilalţi, suntem nişte umbre, nişte copii care şi-au lăsat sufletul în grădina copilăriei şi s-au rătăcit printre blocuri.

@@@
Deci, ce faci prietene dacă într-o zi rămâi singur cu cântecul. Dacă el se uită la tine şi te ţintuieşte cu degetul şi te întreabă: unde ţi-e sufletul băiete, l-ai pierdut prin lume sau l-ai băut în crâşme, ori l-ai dat pe mândre. Dacă ai fost la întâlnirea cu marele nostru lăpuşan plecat la Bucureşti, poţi spune: badea Grigore Leşe mi-o spus că sufletul e ca apa, oricât ai cheltui, nu se gată. Eu am ajuns acasă şi am scris în Jurnal: „Azi, 21 noiembrie, o plouat toată noaptea şi o trecut Grigore Leşe pe la noi, mi-o adus o scrisoare le la ai mei, cei duşi şi cei care încă mai scurmă în ţărâna de pe Dealurile Ţibleşului.”

Vasile Dancu

13 noiembrie, 2008

Un imens scandal sexual

Ieri, colegul meu de rubrică de la Ziua de Cluj, Adrian Damiean Groza, un tânar jurnalist de exceptie, a scris un editorial pe o temă gravă, cea a disolutiei statului român, a dezinstituționalizării. Un editorial serios, scris cu mult talent si implicare. M-am uitat in timpul zilei de câteva ori pe siteul ziarului să văd dacă acest articol este vizitat de cititorii inteligenti de pe net. Mi-a venit să nu mai scriu editorialul de azi. Lumea nu se inghesuia să aleagă textul, desi avea un titlu frumos, o parafraza după Musil. Un articol despre o televiziune din Chinteni avea de 5 ori mai multe , unul despre ieftiniri era de 15 ori mai citit, iar unul cu panseurile lui Trombetta avea de 3 ori mai multe accesări. Totalmente nedrept, chiar nu sunt interesati oamenii de ceea ce li se intamplă? Este statul atât de devalorizat ideologic de bătălia politică a ultimelor două decenii. Acum când statele sunt singurul actor social aflat in luptă cu criza economia mondială , nu pare important un subiect care priveste viata noastră?

Trăim drama că statul are o imagine atât de deformată la noi încât paradoxul este urmatorul: cei care au clase putine si inteleg fragmantar, sunt mai batrani, au in schimb o viziune mai progresistă, fără să stie, iar cei destepti au fost intoxicati cu ideologii care-i fac victimele unui neoliberalism vulgar si falimentar, sunt retrograzi fără să-și dea seama.

Am văzut cu totii că statul nu este un bun organizator in economie, sigur că nu trebuie sa aibă nici dreptul de a se a se atinge de proprietatea privată, decat in situatii de forta majoră, dar experienta noastră cu un comunism sovietic, adus cu forta intr-o țară rurală, nu este totul. Si eu mă enervez când văd politicieni de stânga, venerabili cu studii la Moscova, care spun că vedem deja cum invinge stânga, statul recâștiga teren, cum socialismul invinge. Să fim serioși, a fost vorba de incă o gaură pe care capitalistii au dat-o in buzunarele goale ale amărâtilor, statul a mai platit odată cu banii nostri insuportabila lui slăbiciune.

Nu statul corupt, gestionat de baronii locali ce stau cu ulcica la conductele pe care circulă banul public, nu acesta este statul care avem nevoie pentru o societate modernă si inclusivă, ci un stat rational care se ocupă de supravegherea legalitatii, care este corect cu toti contribuabili, care asigură justitie, educatie si ingrijire medicală. Instituțiile statului ar trebui să se ocupe de majoritatea domeniilor sociale: să regleze, să supravegheze, să ofere servicii.

Statul trebuie sa fie mai mult decat un arbitru, nu doar un paznic , ar trebui să fie cel care gândeste strategic dezvoltarea tării, echilibrează investitiile, caută resurse, inclusiv private, se ocupă de cercetarea fundamentală, de cultură si chiar de apărarea acestei țări. Sau putem crede că suntem o natiune fericită, fără dusmani, fără nimic de furat, fără interese contrare cu ale altora, fără competitori? Lucrând in Guvernul Romaniei am cunoscut administratii ale altor state care aveau sute de sociologi care studiau continuu ce se intamplă, ce trebuie facut in politicile publice, cum trebuie luptat impotriva riscurilor si cum îi putem proteja pe cei slabi.

In Romania toți vor să ia din functiile statului, dar de fapt viseaza doar la banii nostri. Parteneriatul public – privat este incă o formă de sifona bani din bugetele locale, putine exemple de succes se pot găsi. Dar statul bolsevic, apoi cel pesedist, taranist, pedist ori penelist nu este blamabil pentru că este stat, ci pentru că seamană cu noi. Statul german nu semănă cu statul roman, chiar dacă și cel german are defecte, cu sigurantă, probabil cel suedez sau norvegian sunt altfel constituite.

Nivelul de modernitatea al statului este consonant cu nivelul de civilizatie si are legătură cu ceea ce este Romania profundă. Statul suntem noi, organizarea democratică modernă a statului este o forma institutională pe care o primesc interesele noatre comune. Interesele noastre comune se refera la securitate personala, la sistemul de sananate, la educatie, la transporuri si comunicatii si multe altele. Pentru că 99% dintre oameni au un set de interese comune, 1% dintre noi nu au nevoie de nici o organizare comună. Ba nu, gresesc, au si ei macar un interes, mentinerea ordinii existente, ordine pe care tot noi o plătim, adică mentinerea armetei si altor forte de represiunea care îi apăra pe cei 1% de eventala furie a amărâtilor din plutonul celor 99%. Cand nu avem increderea in stat, in institutiile lui, este o neincredere in noi insine, in solidaritatea si responsabilitatea de care suntem capabili.

Conform unui studiu de anul trecut, al Merill Lynch si Capgemini, in lume 1% dintre adulti sunt milionari in dolari, adica detin 40% din avutia mondiala si sunt in jur de 40 de milioane de persoane. Un studiu mai exact din interiorul acestui 1% ne arată că adevaratii milionari sunt 9,5milioane persoane, adica cei care au active de cel putin 1 milion de dolari.

In 2007, PIB mondial a fost de aproximativ 47.000 de miliarde de dolari iar primele 250 de firme mondiale au avut vanzari 14.870 miliarde de dolari, mai mult decât PIB ul intregii Uniuni Europene care a fost in 2007 de 13.740 de miliarde de dolari.

Se vede că puterea corporatiilor a devenit mult mai mare dacât a statelor si acest lucru se vede si in planul acestor ideologii neoliberale acre au invadat media si chiar piața educatiei nationale de stat. Statul plăteste educarea copiilor care au in manuale ideea că piața este Dumnezeul tuturor lucrurilor, iar statul este asistenta socială sau sectoristul incult din colț. Dar cine să organizeze educatia sau cercetarea, cine să vadă daca regulile competitiei economice sunt cât de cât respectate, cine să se ocupe de sanatate sau de patrimoniul cultural national?

Putem sa ne bazăm pe cei din Top 500, ne lăsăm pe mâna lor?Copos sau Voiculescu, alti miliardarii care se inghesuie pe listele uninominalului pentru a sta mai aproape de resursele statului si a avea imunitate, nu merită să inlocuiască statul in atentia noastră, pentru ca se ocupă de interesele lor, nu de a le noastre.

Astazi cel mai important este echilibrul, după cum spune David Rothkopf, intrun bestseller recent intitulat ”Superclass”. Echilibrul, nu echilibristica pe care o facem aici la noi. Altfel, cum scria Scott Adams,”singurul mod în care reusesc să adorm noaptea este inchipuindu.mi o onspirație a unor mesteri păpușari foarte pricepuți care iau cele mai imporatnet decizii, in timp ce politicienii alesi de noi dezbat probleme drapelului și definiția căsătoriei”.

Unde este ”scandalul sexual” din titlu? Peste tot găsim, doar am stabilit că politica e o curvă după care alergă toți. Dar pentru atributul ”imens” ce dovezi aduc? Nu prea am, era un truc publicitar, imi cer scuze, cititorule! O compensatie pot oferi, totusi: statul se lasă violat zilnic de marii si micii capitalisti, iar păzitorii lui stau de șase, scornind bancuri mestesugite. A propos, stiți ce se intamplă daca un politician ia viagra: creste in inălțime.


...
http://www.ziuadecj.ro/

08 noiembrie, 2008

AMERICA NU CREDE IN LACRIMI

O explozie de bucurie si lacrimi a cuprins lumea la victoria lui Obama. Am vrut si eu să câstige democratul, deși i-am scris in seara victoriei unui prieten ”Noi, negri din lumea intreagă, indiferent de culoarea pielii, ne bucurăm un pic prea repede, iar tu, stelist inrăit, să-ți aduci ca Steaua a avut 2-0, in minutul 10, cu Olimpique Lyon”. Mi-a trecut acest lucru prin cap poate si sub influenta a două cărti pe care le am pe noptieră: Al Gore, Asaltul asupra rațiunii si La Societe des victimes, cartea sociologului francez Guillaume Ernier.

America este tara tuturor posibilitilor, e adevarat, dar mai ales a celor de control social si de management inteligent al unui corp social neomogen, mereu alimentat cu aluviuni de toate rasele si culturile. Alegerea lui Barack Obama (după alegeri isi va aduce tot mai mult aminte că este si Hussein!) a fost rezultatul unei mobilizari a victimelor, cu aspect de răscoală, de revoltă impotriva sistemului. Americanii saraci s-au mobilizat împotriva unui sistem care a devenit tot mai impopular. Am auzit si jurnalisti din Europa, exclamând pe la televiziuni, că nimic nu va mai fi ca inainte, fraza pe care am auzit-o destul de des după 9-11 septembrie. E adevarat, după 11 septembrie s-au restrâns foarte multe libertăți, a inceput un razboi de hartuire si inoculare a unor frici noi societătii globale si mai ales celei americane. Mi-au rămas si mie in minte imaginile cu o ciupercă nucleară deasupra unui oras american, imagini care l-au propulsat pe George W. Bush pentru un nou mandat.

La frica de teroriști s-a adăugat frica de criza economică, frica de viitor. Alegerea lui Obama s-a făcut sub semnul fricii, nu ca efect al unei politici a increderii. Ca si cunoscător al teoriilor soft power americane, aș putea spune că săracii, cu putinii lor bani, au mai salvat odată sistemul american, iar acum si-au mai cheltuit și votul în acest sens.

In orice sistem social cei din clasele populare au devenit obiect al compasiunii generale, un sentiment deja democratic. Femeile, negrii, saracii, muncitorii sau functionarii , minoritatile de toate felurile, emigranții sunt astăzi considerati victime și dau o mare lupta pentru a li se recunoste diferenta, a se omologa rana, refuzând de multe ori , chiar ei înșiși, statutul de egal. America si marii ei scenaristi ne-a mai oferit o utopie, cu un happy end rapid, formulă care poate directiona foarte bine emotia colectivă: un negru presedinte, o speranță pentru toți.
Vă aducceți aminte de 1996, cum plângeau oamenii pe stradă la alegerea profesorului Emil Constantinescu. După alegerea lui Constantinescu, sistemul politic s-a consolidat si multe din ramășitele comunismului par mai vii azi decât erau in 1995. Ce au reusit Emil Constantinescu a fost sa ucidă prima izbucnire de speranță. Și Traian Băsescu a reusit să stoarcă lacrimi si sperante in 2004, dar astăzi reușitele luptei lui cu comunismul sau coruptia sunt incă sub semnul indoielii și chiar ar putea să piardă acestă luptă, dacă nu va reuși să-și facă o armată profesionistă.

Stim din studiile de psihologie experimentală că indivizii pot fi docilizati prin șocuri emotionale: sperante mari, dezamăgiri, iar sperante, iar dezamagiri. După câteva șocuri, speranța schimbării moare definitiv. Stiu de la un scriitor american cum se imblânzeste un cal salbatic: se leaga puternic pentru ca se smuceste tare de două ori, a treia oară nu va mai incerca, poate să-l ducă și un copil de dârlog.

Sistemul actionează mai bine sub acoperire, in spatele unor aparente de schimbare si având pe scaunele din față oamenii doriți de mase. Cu Ion Iliescu in fată sistemul devenea transparent, iși pierdea paravanul necesar. In luptă directă cu Traian Basescu se intorc, democratic, o serie de figuri si metehne din trecut. Nu doar că se intorc, dar se și legitimează, ne sfidează si ne pun să plătim despăgubiri pentru perioada in care au trebuit să stea mai ascunse. Sistemul se simte bine in confruntare, stie să anihileze pe cei care bagă levierul intre rotile dințate.

Mi-am adus aminte că au trecut patruzeci de ani de la momentul in care Martin Luther King a lansat visul american al egalitatii oamenilor, dar a murit pentru asta. Insemnă că masele, victime astazi ale goanei dupa profit, pot schimba lumea doar prin sacrificiu, nu prin invadarea saloanelor puterii. Noi, românii, am văzut si faptul că pînă si revoltiile, nu doar democratia, pot fi contrafăcute.

America are astazi si o misiune istorică foarte complicată, a rămas prea singură in asigurarea ordinii mondiale si este de inteles că nu va putea să accepte aerul de libertate si eliberare si dansurile victoriei mai mult de o noapte. Maine, toată lumea la treabă, nu se acceptă mahmureala si refacerea după chef, ca la noi in Balcani. In mod obiectiv, America nu cred că își poate permite să fie cea care duce astăzi steagul libertăților si eliberării individului din infernul capitalist, așa cum speră dezmosteniții din lumea întreagă. Ne-a spus-o Obama, in primul lui discurs, America se poate schimba, dar rămâne America.

Nu trebuie să ne agităm prea tare, să nu le cerem stâpânilor să redevină sclavi. Nu ne-ar strica să fim realisti, să nu visăm degeaba. Citiți, mai degrabă, ultima carte scrisă de politician remarcabil al Americii, care probabil a caștigat votul maselor, dar nu a fost lăsat sa fie Presedinte: Al Gore. America stie să folosească energia visului, stie să producă oameni puternici, stie să treacă peste propriile slăbiciuni. Dar, cu siguranță, America nu crede în lacrimi!


...

Nu striga niciodată ajutor

Am regăsit azi într-o librărie un volum apărut în pandemie, scris de Mircea Cărtărescu. Mi-am dat seama că m-a ajutat în pandemie pentru că ...